Literadura nr. 27 (4)
Florentina Loredana DALIAN
Păduri amazoniene
Doi vulturi răniți în aripă
nu pot reface întregul
fără să provoace răni Universului.
Suntem vulturi dezaripați
manifestându-se terestru,
prefăcându-se c-au uitat
dorul înălțimilor,
dor care naște păduri amazoniene
din lacrimi care n-au curs.
Din lacrimi care n-au curs la timp.
Issabela Cotelin
Theatrum mundi
Orice asemănare cu realitatea
Pot să ți-o fac întâmplătoare,
Îmi zise Norocul,
Privind în cine știe ce zare,
Dar personajul pe care îl joci
A mai fost de alții jucat,
Mulți au plâns și s-au supărat,
Iar altora,
Care rolul rapid și l-au învățat,
Alt personaj, mai fericit, li s-a dat.
Destinul, și el, mi-a explicat
Că-n spatele scenei
Orice piesă e trasă de sfori,
Dar să stau liniștită
Și să joc toate actele dramei,
Sub scenă mai sunt încă sufleuri
Și lumea aduce încă actorilor
Flori.
Atunci Îngerul a intervenit,
Bătând din aripi asexuat și grăbit:
Dacă-n regie nu vezi un dram de noroc
Și soarta îți pare
Că stă degeaba sau mult într-un loc,
Trage cortina,
Stinge lumina,
Uită decorul,
Fii tu spectatorul,
Mănâncă, iubește și roagă-te la mine
Pentru că
Nu-i mereu cum vă place,
Dar totul e bine când se termină cu bine.
Sufleurul
Era cândva un biet sufleur
Ce viața își trăia sub scenă,
Unde n-avea niciun decor
Și nimeni nu-l ținea de trenă.
Nu avea flori la butonieră
Și nici batistă la rever,
Nici personală scrumieră,
Nu emana niciun mister.
De-avea un nume, nu știau,
De unde își trăgea izvorul,
Cum o ducea habar n-aveau,
El pentru toți era sufleurul.
Erau prea ocupați cu toții
Cu stagiuni sau premiere,
Cu interviuri ori emoții,
Recepții, fracuri, spumiere.
Dar într-o seară oarecare
Din trapă nu le-a mai suflat
Și replici lungi la întâmplare
Actorii au amestecat.
Abia-n antract au înțeles
Și au văzut și daravera:
Sufleurul ignorat ades
Fugise cu costumierul.
Florentin POPESCU
Oameni și locuri din Buzăul de altădată (XXIII)
Amintirile copilăriei (VI)
Ce s-a întâmplat în urmă cu un an și se întâmplă și azi în Ucraina îmi îndreaptă uneori gândul către unele din cele mai vechi amintiri din copilărie, din satul meu natal, Lera, un cătun uitat de lume, „răzlețit“ de altele, cum îmi place uneori să spun, fiind și eu, ca mulți alții, un degustător al vorbelor și expresiilor vechi, cu anume savoare și parfum lingvistic.
Așadar, mă întorc pe la începutul deceniului 1950-1960 și în oglinda amintirii mă văd un mic flăcăiaș, gata de dus la școală. Dar tocmai în vara de dinaintea începerii cursurilor clădirea în care până atunci se adunau cei douăzeci-treizeci de copii din clasele I-IV a luat foc. Se pare – cel puțin așa se vorbea prin sat – că învățătorul, care locuia într-un fel de bucătărie lipită de școală, a fost neatent, a făcut focul mai mare decât trebuia și flăcările s-au întins numaidecât la acoperișul școlii, pe care l-au ars în întregime.
Parcă văd și acum mulțimea de oameni alergând cu gălețile la apa Bâscii Chiojdului, aflată la doar câțiva pași în spatele școlii, ca să ia apă să stingă incendiul. Acolo la noi nu numai că nu exista un post de pompieri, dar nici oarecare panouri cu unelte pe undeva, unelte care, la o adică ar fi putut fi folosite la stingerea flăcărilor.
Satul nu putea rămâne fără școală, așa că primăria a închiriat două camere din casa vecinului nostru Ionel Cheșca și a mutat acolo școala. Întâmplător casa cu pricina se preta la așa ceva deoarece amintitele camere, despărțite de un mic hol, mai aveau, în plus, la intrare și o încăpere ceva mai mică (în care s-a instalat cancelaria).
Acolo, în niște bănci vechi, „seculare” cu pupitru, crestate sau mâzgălite de promoțiile de dinaintea mea am început a desprinde numărătoarea cu bețișoare făcute din spice de porumb și alfabetul pe abecedare cu desene și imagini care plăceau oricui, fiindcă erau (mi-am dat seama mult mai târziu!) foarte reușite din punct de vedere grafic, adecvate adică vârstei noastre de atunci.
Atunci, în primii ani de școală (unde n-am avut un Domnu’ Trandafir, ca Sadoveanu și nici un Domnul Vucea, ca Delavrancea) am primit, însă, și o altfel de lecție: anume aceea despre felul în care oamenii de la țară, chiar și fără studii, știau/știu să se strecoare printre colții unor legi sau ordine venite de la mai-marii țării.
Și iată cum:
Era în anul 1953 și murise Stalin, acel ins cu capul mare și cu mustață stufoasă, pe care-l văzusem până atunci de multe ori în fotografiile din revistele pentru copii, atâtea câte ajungeau până la noi. Pesemne că învățătorii noștri primiseră de undeva „de sus” (cred că de la raion) ordin să aștearnă la școală o pânză neagră – doliu ce se atârna/se atârnă în asemenea împrejurări.
Dar de unde să procure ei pânza de culoarea aceea când la singura cooperativă din sat nu găseai decât imprimeuri colorate, cu flori și motive populare – adică din acelea din care fetele din sat își făceau rochii, bluze și alte obiecte de îmbrăcăminte.
Cum ordinul respectiv se cerea îndeplinit urgent, cineva a avut ideea să împrumute de la o bătrână o basma care, deși nu era în totalitate neagră (fiindcă avea și niște imprimeuri mici, albe), putea ține loc de doliu.
Și așa se face că timp de câteva zile sub streașina școlii a fluturat basmaua nu știu cărei bătrâne…
Se cuvine să mai fac aci precizarea că ne aflam la puțin timp după proclamarea țării ca republică și că prin sat încă mai erau oameni care sperau că vremurile se vor schimba și, firește, se va întoarce și regele.
Legat de asta îmi amintesc că în „Casa mare” toamna bunica punea la păstrare mere, pere, gutui. Pe un perete al acelei încăperi se afla și un tablou mare din care privea, spre fructele acelea sau spre noi noul conducător al țării, Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Într-o zi am avut curiozitatea să mișc rama cu pricina și văzând eu că pe spatele ei era un alt portret – de tânăr și frumos personaj (era regele Mihai) am vrut să aflu amănunte, însă bunica, temătoare și prevăzătoare m-a rugat să nu spun nimănui ce am văzut în spatele ramei.
Mai târziu, mult mai târziu aveam să mă dumiresc că, la o adică, o simplă întoarcere a tabloului ar fi putut deveni periculoasă pentru noi. N-a mai fost, însă, cazul…
Și tot legat de Stalin și de regimul care se instalase cu tancurile la București, alte două amintiri (ar fi fost vesele dacă n-ar fi avut în ele și ceva trist) îmi revin în minte.
Cum am mai scris în alte locuri, pe atunci ceea ce numim cu un termen de azi „Piața cinematografică“ era plină de filme sovietice, glorificând vitejia soldaților ruși în războiul terminat cu vreo opt-zece ani înainte.
Lera avea, totuși, o clădire ce se numea Cămin Cultural, însă era mică și se putea ajunge la ea cu greu. De aceea filmele care ni se aduceau câteodată în sat erau proiectate în aer liber pe o pânză mare, atârnată de trunchiul unei sălcii bătrâne de la șosea.
De pe la zece-unsprezece dimineața megafoanele caravanei cinematografice transmiteau muzică (nu mai știu dacă numai de proveniență sovietică sau altfel) și invitații la film
Mi-amintesc cum între altele s-a proiectat atunci și o peliculă, altfel celebră, Balada soldatului, iar prin sat (din înțelegere greșită sau de haz) oamenii își spuneau unul altuia: „Au adus un film. Îi zice Baba o dă soldatului“, sau cam așa ceva.
De altfel, în acei cei mai duri ani de dictatură comunistă nu era de mirare să auzi numele unor mari personalități stâlcite. Eram elev prin clasa a V-a la Școala pedagogică din Buzău când am auzit că un țigan prins de Miliție la furat a fost întrebat pe ce stradă locuiește, iar acela ar fi răspuns: „Pe strada Firfirică Englezu” (asta vrând să însemne Friedrich Engels). La fel un țăran de pe la Mânzălești, venind să-și viziteze fiul, elev la internat la Școala pedagogică ar fi întrebat pe un trecător „unde este strada Carol Marxu”, pe care se afla școala…
Nu știu cum a fost rebotezată strada cu numele filozofului german după 1989, dar cea cu numele de Karl Marx a primit numele care i se cuvenea de fapt și de drept: Spiru Haret, marele ctitor de așezăminte de învățământ, om de cultură, căruia i se datorează și fosta Școala pedagogică, așijderea „rebotezată“ și ea Spiru Haret.
Vremuri și oameni. Cred că e bine să ne mai amintim uneori de ele, cu sau fără umor. Nu de alta, dar nimeni n-ar vrea ca istoria să se repete.
29 ianuarie 2023
