Spații culturale nr. 22 (10)

Cristina Necula

Romanul ,,genezei”
Adevărului despre moartea Celui care adoarme ultimul

Romanul prozatorului Bogdan Popescu se poate defini din perspectiva literaturii ca senzaţie, în accepţia pe care o dă Jean-Pierre Richard în studiul Literatură şi senzaţie.
Romanul Cine adoarme ultimul este „un exerciţiu de aprehendare” (1) a „clipei neştiute” din jocul vieţii şi al morţii. Proza scriitorului pare a fi „o „practică de sine”, „o căutare a unei soluţii interioare”, o „afirmare a anumitor structuri interioare, a anumitor atitudini existenţiale care-i definesc şi-i califică originalitatea” (2).
Exegeza noastră îşi asumă ca grilă de interpretare a originalităţii prozei lui Bogdan Popescu conceptul de „funcţie” a literaturii privită ca „experienţă”, ca „geneză în cursul căreia un scriitor încearcă să se înţeleagă şi să se construiască: „Îndeobşte în clipa de faţă cu toţii suntem de acord să recunoaştem literaturii o funcţie şi anumite puteri care depăşesc cu mult rolul ei vechi de divertisment, de glorificare sau de ornament. Ne place să vedem în ea o expresie a alegerilor, a obsesiilor şi problemelor situate în inima existenţei personale. Pe scurt, creaţia literară ne apare de acum înainte ca o experienţă sau chiar ca o practică de sine, ca un exerciţiu de aprehendare şi de geneză în cursul căreia un scriitor încearcă să se înţeleagă şi în acelaşi timp să se construiască.
Studiile reunite aici trebuie citite în această perspectivă. Îi vom vedea pe Flaubert, pe Stendhal, pe Fromentin, pe Fraţii Goncourt preocupaţi succesiv, fără de a şti de altminteri ei înşişi, de căutarea unor anume soluţii interioare. Fiecare dintre ei, în diversele teritorii, pe care le-a străbătut existenţa lui concretă, experienţă a spaţiului, a timpului, a obiectului, a raportului cu semenii sau a relaţiei cu sine însuşi, ni s-a părut a regăsi şi a afirma în acea experienţă permanenţa anumitor structuri interioare, anumitor atitudini existenţiale care-i definesc şi-i califică originalitatea. Căci nu poate exista un hiat între diversele experienţe ale unui singur om: indiferent dacă e vorba de iubire sau de memorie, de viaţă sensibilă, de cea speculativă, în domeniile aparent cele mai separate se pot descoperi aceleaşi scheme.(…) Cutare visare obscură a imaginaţiei dinamice sau materiale întâlneşte în adâncime speculaţia cea mai abstractă conceptuală. Iar cele câteva teme esenţiale care orchestrează şi viaţa cea mai secretă, meditaţia asupra timpului sau asupra morţii se verifică în lucruri, printre oameni, în inima senzaţiei, a dorinţei, a întâlnirii.”. (3)
Cartea prozatorului Bogdan Popescu se dovedeşte a fi „o dezbatere publică” în vederea „clarificării unor aspecte ale vieţii spirituale din comunitatea noastră”, mai exact, a clarificării temei morţii, care debutează „cu nişte cursuri speciale de iubire”.
Bogdan Popescu „pune degetul pe rană” – pe tema morţii – prin scriitura sa în care personajele ar avea o valoare simbolică, fiind chiar voci ale autorului: ”De multă vreme se cerea clarificarea unor aspecte ale vieţii spirituale din comunitatea noastră. Nimeni nu a avut încă tăria să pună până acum degetul pe rană. Fiind vorba despre evenimente, credinţe şi tradiţii care nu se vestesc în gura mare, ele ţinând mai degrabă de laturile lăuntrice ale fiecărui individ în parte, nu e greu de închipuit de ce nimeni nu a pus până acum problema în dezbatere publică. Ideea acestui pas temerar a venit, fireşte, tot din partea domnului Primar, care ţinea să pună lucrurile la punct spre folosul întregii obşti (…) Înainte de abordarea propriu-zisă a singurului punct de pe ordinea de zi, poetul a ţinut să dea citire, pentru a sensibiliza esteticeşte pe cei care participau la dezbatere, dar şi ca o subtilă pledoarie pentru introducerea în şcoală, începând cu clasa a cincea, a unor cursuri speciale de iubire, câtorva fragmente din cea mai frumoasă poezie de dragoste care s-a scris vreodată” (4)
Cântarea Cântărilor, prin taina iubirii, devine calea de trecere dintre viaţă şi moarte, devine o împăcare cu moartea sau, mai exact, o lecţie despre moarte chiar în sensul pe care-l dădea Eminescu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…”. Marginea mării din lirica eminesciană devine, la Bogdan Popescu, Codrul de la Miazănoapte. Moartea e un joc de-a v-aţi ascunselea, e ascunderea sub urzici: „Se ştie din bătrâni ori nu prea se ştie că acela care s-a tupilat sub urzici şi nu se mai trezeşte niciodată moare în cele din urmă sau poate fi omorât sau înlocuit de către un altul care se pricepe să-l găsească şi care se arată gata să-i ia locul.” (5)
Preotul, „cu o înţelepciune pe care nu i-o bănuia nimeni”, pare să deţină secretul sensului morţii, iar predica sa este o lecţie despre moarte: „Dumnezeu, fiilor, a făcut şi face tot ce este. De la El ne vine totul. Aşa că se cuvine să fim încredinţaţi că tot El ni l-a trimis şi pe Cel ce Doarme, nu ştim dacă spre a ne osândi sau pentru a ne ispiti şi încerca. Dacă Cel ce Doarme este, atunci şi Dumnezeu este.” (6)
Omul trebuie să-l găsească pe Cel ce Doarme, ca la Pitita. „Cine se duce acolo (…) n-are ce vedea şi singurul folos al excursiei sale ar fi că s-ar întoarce cu un braţ de urzici pe bicicletă… Ca să-l dibui pe Cel ce Doarme trebuie să ştii să vezi scrânteala tuturor alor firii: să nimereşti clipa neştiută când soarele o dezmiardă incestuos pe buna sa soră, Luna, când lumina se face neagră şi apele curg la deal, când văzduhul încremeneşte şi toate par a îngheţa tăcute; să scrutezi fără uimire mişcările bezmetice ale stelelor, dar şi cursul lin al ţărânii în gaura rotundă a unui cuib de păianjen ascuns în pământ.”
Moartea e o lecţie individuală: „…e nevoie de cineva care să găsească semnele, care să nu se teamă de moartea în care va păşi îndată ce va aţipi, care să aibă şi mintea, şi sufletul aplecate spre zămislirea de întâmplări pe care să le trăiască alţii. Iar pe un asemenea om să nu îl caute nimeni, căci nu-l va găsi: el singur se va alege şi va urma calea.”
Toţi Adormiţii se îndreaptă către marginea întunecată a Codrului de la Miazănoapte: Foişte, văzând zeci şi sute de Adormiţi, se adresează Repetentului: „Ia uite, domnule! Şi noi care credeam că e unul singur! Mă întreb, Repetentule, dacă voi izbuti în timpul somniei mele să-l pun pe dealul acela – ştii tu care – să-şi nască taina”. Moartea e ca o întrecere în somn, dar contează cine adoarme ultimul; „poate cititorul”, afirmă criticul Daniel Cristea Enache.
Poate… Poate nici nu contează… Important este că toţi oamenii au chipul înnobilat de apropierea morţii. Poate toţi oamenii, poate scriitorul se întâlneşte cu cititorii, metaforic vorbind, la marginea mării, la marginea Codrului de la Miazănoapte, pe marginea textelor întru „dezbaterea publică” privind căutarea Adevărului despre Cel care moare ultimul.
Bogdan Popescu ştie asta, de aceea îi lasă pe cititorii reali şi potenţiali să mediteze asupra iubirii şi a morţii în braţele somniei lecturii, care se dovedeşte a fi „geneza” Adevărului despre moartea Celui care Doarme.
Revelând originalitatea viziunii artistice, cartea rămâne o capcană a somniei în „clipa neştiută” a reveriei pe marginea textelor, după cum defineşte Bachelard critica literară, rămâne o orchestrare a învăţării morţii născute în vraja iubirii din Cântarea Cântărilor.

Note:
1. Jean-Pierre Richard – Literatură şi senzaţie, Editura Univers, Bucureşti, 1980, p.9
2. Ibidem, p.9
3. ibidem, p. 9
4. Bogdan Popescu: Cine adoarme ultimul, Editura Polirom, 2007, p.292
5. ibidem, p.293

Nina Plopeanu

Casa fără oglinzi

Se apropia ziua ei de naştere. Deschisese ochii pe 11 noiembrie 1911. Peste două zile împlinea o sută de ani. Trupu-i firav, vlăguit de trecerea nemiloasă a timpului, o împiedica să se mişte în voie prin casa plină de amintiri, unele dintre ele la fel de bătrâne ca şi ea. Mira fusese învăţătoare la şcoala din satul în care se născuse şi unde dăscăliseră şi bunicul şi tatăl său. Mintea îi era încă lucidă, iar gândurile îi zburdau precum copiii pe pajiştea unde păşteau mieii ghiduşi. Jocul se oprea brusc în faţa unui obiect din casă şi începea să retrăiască întâmplări din viaţa trecută. Uneori zăbovea zeci de minute sau ore întregi asupra unor momente din existenţa sa seculară. Cele mai îndepărtate semnale îi veneau dintr-o lume îndepărtată, greu de înţeles pentru mintea sa de copil. Totul semăna cu un început de geneză sau de apocalipsă, limbi de foc se vedeau pretutindeni, pământul parcă ardea mistuit de un foc uriaş. Zgomote asurzitoare în urma cărora se deschideau crevase adânci, care înghiţeau oameni, animale şi case deopotrivă. Peste două decenii, a asociat aceste imagini, păstrate în ungherul cel mai îndepărtat al existenţei sale, cu războiul, balaur nemilos şi înspăimântător, care tulbura încă o dată apele existenţei umane.
Alteori, retrăia clipe de încântare în compania unor chipuri dragi, imortalizate în albumul cu coperţi, albastre altădată, devenite acum gri prăfuit. Ochii săi pătrunzători priveau cu atenţie fiecare chip de pe hârtia fotografică şi descifrau vechi prieteni, veri şi verişoare sau simplii consăteni pe care nu-i mai întâlnise de ani buni. Într-o zi a constatat că nimeni din generaţia sa n-o mai vizita şi nici ea nu mai mergea în vizită la ei, decât uneori în vis, când evita să se apropie prea mult de teamă să nu păşească într-o lume în care nu era încă pregătită să treacă.
În urmă cu vreo zece ani adunase toate oglinzile şi obiectele transparente din casă şi le aruncase la containerul din faţa porţii pe care l-au ridicat lucrătorii de la salubritate, ascultând uimiţi suspinul sutelor de cioburi, ce s-a auzit când au răsturnat obiectul metalic. Aruncase oglinzile, dar se despărţea cu greu de alte lucruri, devenite inutile, care umpleau până la refuz cele trei camere ale casei moştenite de la părinţi, în care trăise ani buni cu soţul său. Îşi amintea că ultima sărbătoare petrecută împreună a fost nunta de aur, când au fost invitaţi la primărie şi au primit flori şi urări de bine. Nu mai avea regrete, pentru că viaţa îi oferise destule, bune sau rele, împliniri sau dezamăgiri. Mulţumirea cea mare o simţea când îi călcau pragul, cu sfială şi încredere, foştii săi elevi, ajunşi oameni în toată firea la casa lor, aşteptând de la ea un sfat, o încurajare, o mângâiere sau un zâmbet.
N-o obseda singurătatea deşi, de multe ori, vorbea doar cu Tomiţă, motanul chior care, din când în când, primea delicatese de la musafirii săi, cărora le mulţumea printr-un miorlăit răguşit.
Când a împlinit 85 de ani, a primit de la nişte rude un televizor color, marca NEI, pe care aceştia nu-l mai foloseau. Acum nu se mai auzea decât sonorul şi asculta cu interes actualitatea politică sau socială, nu că ar fi interesat-o prea mult, ci pentru a avea interlocutori şi parteneri de discuţie, pe care îi apostrofa deseori cu voce tare, făcându-l pe Tomiţă să tresară din somn. Radioul bătrân îi bâzâia la ureche aproape toată ziua de dimineaţă până seara. Asculta cu plăcere vocile nevăzute, ce murmurau melodii de demult cu iz de frunze îngălbenite şi de trandafiri ofiliţi.
N-o mai preocupa grija zilei de mâine şi nu-i era teamă de trecerea ireversibilă a prezentului, pentru că trăia doar pentru viitorul apropiat dorind un minut, o oră sau o zi în plus. Dormea puţin, mânca şi mai puţin, iar contemplaţia îi potolea setea de viaţă. Privea cu drag muşcatele mov, albe şi roşii de pe policioara de lângă geam şi îşi odihnea ochii cu florile de toamnă din oala de lut smălţuit ce-i aduseseră în odaie toată grădina din faţa casei, atât de darnică, deşi n-o mai îngrijise de mult.
Se întrista când auzea vorbindu-se despre copiii abandonaţi sau despre copiii străzii, care îşi ostoiau teama, foamea sau frigul trăgând pe nas din pungile cu aurolac pe care şi le procurau din mărunţişul aruncat de unul sau de altul, în silă, la colţ de stradă. Era tristeţea trecătoare a unei maternităţi neîmplinite. Golul imens a fost umplut în mare parte de elevii de la şcoală, copiii săi de suflet cu care a rezonat ani întregi şi la care se gândea adesea cu recunoştinţă.
În ziua aniversară s-a trezit mai devreme ca de obicei. A aşteptat răbdătoare până când crainicul radioului a anunţat ora cinci. A aprins veioza de pe noptiera de lângă pat şi a întins degetele-i lungi şi uscate spre micuţa carte de rugăciuni pe care o primise în dar de la preotul Florentin, fiul fratelui său mai mic, care crescuse sub ochii săi în casa de peste drum. La şapte şi jumătate s-a uitat instinctiv spre fereastră şi a urmărit cu ochii minţii drumul copiilor din sat către şcoală. Auzise că numărul acestora era din ce în ce mai mic, deşi acum aveau o şcoală mare şi dascăli care veneau cu microbuzul de la oraş. La picioarele sale, Tomiţă zăcea inert, fără să-i pese ca altădată de genele de lumină ce veneau dinspre geam.
– Ce faci Tomiță? Nu te-ai trezit încă? Hai, nu mai lenevi că s-au ivit zorile.
Scârţâitul porţii a făcut-o să tresară uşor de bucuria revederii cu Teodora, soţia preotului, care a intrat sfioasă cu bună dimineaţa pe buze, ca în prima zi de şcoală. Mira a privit-o cu recunoştinţă dregându-şi glasul stins.
– Bine ai venit, Dora, cum e vremea astăzi?
– Cred că va fi o zi mohorâtă, după cum, am văzut, că se ascunde soarele după nori.
Teodora a reaprins candela de sub icoana înnegrită şi focul din soba veche. A scos din lada de la capul patului straie curate cu miros de levănţică şi busuioc pe care le-a aşezat pe spătarul unui scaun pictat, ale cărui flori nu se mai desluşeau. După amiază, aveau să sosească oaspeţi de vază din comună, însoţiţi de reporterii de la televiziunea locală. Teodora i-a primenit patul şi trupul, apoi s-a retras, la fel de uşor cum venise, dar nu singură, ci cu motanul în braţe, care abia dacă mai respira.
– Am să-l scot pe Tomiţă în grădină să-şi dezmorţească puţin oasele, a minţit femeia.
Pe la zece a venit preotul, aducându-i aminte că este vineri.
– Sărut-mâna, mătuşă. Cum ai dormit astă-noapte?
– Bine, Florentin, mulţumesc de întrebare.
A primit cu recunoştinţă împărtăşania săptămânală, după care, rămasă singură, obosită de efortul făcut, a închis ochii şi a încercat să mai doarmă puţin. Se simţea uşoară ca un fulg şi n-o mai chinuia nicio durere în oasele-i amorţite. La scurt timp, s-a trezit în acorduri de vals în sala de dans a Căminului cultural, luminată ca de sărbătoare. Erau acolo toţi cunoscuţii şi prietenii ei din copilărie care zâmbeau, îi urau bun venit şi erau fericiţi că aşteptarea se apropia de sfârşit. I-a îmbrăţişat pe toţi şi s-a oprit brusc în faţa unei oglinzi atârnate ostentativ pe unul dintre pereţi. A privit înspăimântată chipul străin, încărcat de ani şi a înţeles, cu durere şi cu resemnare, că nu mai are răgaz.
Din sat se auzeau sirenele unei ambulanţe. Nevasta lui Culiţă Alămaru adusese pe lume o nouă viaţă. O reporteriţă tânără şi blondă îl înghesuise pe bietul om, ameţit de bucurie, în gardul aproape inexistent al casei ce aproape stătea să cadă şi-l întreba cu patos ce sentimente încearcă la naşterea celui de-al zecelea copil.

Distribuie: