Spații culturale nr. 86 (10)

Ghe ADACOR

XII

istoria a bătut la ușă nu am auzit-o a plecat mai departe
când am întrebat mi-au spus că s-a dus să moară imposibil e
moartă de mult dar prinsă între două lumi ne bântuie la fiecare sărbătoare a
firii ce nu știați o să simțiți așa cum au simțit și părinții și bunicii voștri cum
se spune bunic în spaniolă asta nu e poveste paranormală e un adevărat paravan
pentru când spațiul te obsedează și te frămânți cum să fii între
umerii lumii o bancnotă pe zi ține doctorul deoparte
e greu când îți lipsește viața donată
te poți feri de cuvinte nu și de greșeli de asta
îmi plac cele grave mă ridic odată cu ele și dacă
vreodată o să devii o primată cu aripi
pinii și ceața îmi vor aminti de tine

(din vol. „straturi”, Ed. frACTalia, București, 2018)

Vlad MUȘAT

***
sufli într-o păpădie și din nechezatul cailor sălbatici
planeta se despică pe jumătate ca o piersică
tăiată precis unul dintre noi va purta greutatea
sâmburelui mi-ai dat drumul în mare m-am agățat
de o chitară am strigat ajutor în cutia de rezonanță
la mal sirene dau din cozi să-și câștige existența
în jurul focului de tabără se tot adună figurile
de ceară și protestează scriu toate astea poate
vei înțelege că ți-am respectat decizia

oglinda nu se aburește

nu trăi așteaptă întâi motivul pentru care
trebuie să te sacrifici
salvează-i luminează-le altora calea fii tu
cărăușul de cruci

din familie toți cei dragi îți vor face statuia libertății
tu o vei admira cocoșat de probleme așteptând ziua judecății

mielul sacrificat de măcelarii carte te-au crescut
e ok să te revolți dar nu ești sabie sau suliță ci scut

leagă-ți firul vieții de arborele genealogic strânge-l în jurul gâtului tare
într-o clipă durerea va deveni plăcere în viața următoare

albuș și gălbenuș

triunghiul ascuțit îmi zgârie latura
emoțională chackra manipura
intra villain născut crescut de zei
alergic la parfumul ambroziei
olimpic la fizică și chimie
am atras sânzienele îmbrăcate-n ie
și-am pășit în alte lumi identice

civilizații la fel de novice și atavice
la nivelul scoarței un seism
truisme = mono, poli și ateism

maturizare

ține-mă de cap când vomit în curând
zeama de varză mă va fi trezit tu iubito
ca cerber să stai de pază la căpătâiul meu
să-mi descânți în pahar cu bețe de chibrit
să-mi spui că sunt cel mai mare tâmpit
știi doar c-atunci când sar calu’ pe interior
mă pritocesc nu sunt violent ba chiar devin
superior mai atent la trupul tău superb
la buzele tale udate cu vin roșu din care
s-ar îmbăta orice virgin și decolteul ăla
pentru care orice bărbat și-ar sacrifica
soția și-ar fi pe viață condamnat cât te tot
venerez în această poezie te rog nu uita
de coloană dă cu alifie cum am căzut
beat m-am lovit oricum e ultima dată jur
gata! sunt la vârsta la care voi deveni tată

Partidul Comunist Dacic

de sus înrămat dacul liber veghează
un avion al armatei sublim planează
profesoara de istorie ni se confesează
fiecare șoim peste idealuri survolează

mâna la inimă tovarăș destoinic
război împotriva vestului sălbatic
o singură țară un conducător falnic
trăiască Partidul Comunist Dacic

Silvia Ioana SOFINETI

ignorant

nisipul din ochi îngreunează vederea
încerci să-l scoți
să-l faci să dispară
să lase privirea limpede și nedureroasă.
zgârie cristalinul.
te gândești la proverbul ăla cu paiul și
cu bârna și nu vezi asemănarea.
închizi ochii
speri să treacă mai repede senzația
pe care o ai pentru că nu-ți place ceea ce vezi
și dai vina pe nisip
deși nu-i nici un fir acolo
și tu știi asta.
mai bine stai așa cu ochii închiși
decât să faci ditamai plaja în privire
și în gând.

Nina-Elena PLOPEANU

Dimineți, zile și nopți fracturate
fragmente

M-am trezit înainte de răsărit în hohote fantomatice de pescăruși înfometați. Eram la Constanța, într-o garsonieră închiriată, împreună cu Pavel. Deși era devreme nu mai puteam dormi în casa străină și claustrofobă în care ne aflam de două zile. Lui Pavel îi plăcea să lenevească până târziu. Nu l-am deranjat. Mi-am pus peste tricou un pulover mai gros, la mare diminețile sunt răcoroase, și am pornit spre plajă să prind răsăritul. Simțeam nevoia, să fiu doar eu cu mine. Drumul dura cam jumătate de oră. În City Parc nu se luminase încă. Copacii înalți și stufoși nu lăsau razele soarelui să-și despletească pletele aurii printre frunzele de un verde greu, întunecos. În parc, la fel ca și pe stradă, era puțină lume. Orașul nu se trezise încă. Câțiva localnici își plimbau animalele de companie. Am străbătut aleea parcului în pas alergător. În Luna Parck instalațiile electrice, obosite după horele de peste zi, dormeau încă. Câțiva câini vagabonzi se întindeau molatici. Cu inima în gât, am ajuns pe ultima alee. Eram atentă la bălțile, rămase în urma ploii ușoare de azi noapte, ce luaseră forma unor inimi, unele amintind destul de fidel de harta țării în care trăiam. Tocmai aici, surprinzător, am retrăit o secvență din Păsările de Hitchcock: un pescăruș flămând a plonjat spre mine. Era cât pe ce să mă izbească cu ciocul în cap. Din fericire m-am aplecat la timp. Pescărușul ucigaș a scos strigăte disperate chemând alte păsări în ajutor. Nu mă așteptam la așa ceva. Am grăbit pasul. Am traversat bulevardul și m-am strecurat printre câteva hoteluri de patru și cinci stele, pentru a fi mai aproape de oameni. Inima încă îmi bătea cu putere chiar dacă din loc în loc zăream matinali, ca și mine, cu o ceașcă de cafea sau o țigară în mână Mi-am revenit complet când am pășit pe nisipul împrăștiat de briza de dimineață. Pe plajă erau deja părinți și copii mai mari sau mai mici, probabil cu afecțiuni respiratorii, care invocau puterea de vindecare a mării. Unii dormeau încă în

brațele protectoare ale părinților și bunicilor, iar alții, acoperiți cu pleduri, pe saltelele gonflabile sau pe șezlonguri.
Am pornit aiurea pe țărm. Marea dansa ca o femeie îndrăgostită într-o noapte misterioasă în brațele iubitului. Valurile îi mângâiau trupul ca cele mai fine desuuri din mătase. La peste un kilometru, se zărea semeț digul din Mamaia. Mergeam fără tragere de inimă, neștiind dacă îmi voi atinge țelul. Mă opream din când în când pe câte un colț de șezlong să mă odihnesc. Îngrijitorii plajei începeau să deschidă băncile din lemn și umbrelele. În scurtă vreme, nu vei mai avea unde să arunci un ac. După mai mult de o oră, am ajuns la dig. Am prins curaj și, obosită, am căutat o bancă să mă așez. Prima era ocupată, dar a doua, se pare că, mă aștepta pe mine. M-am relaxat dintr-o dată. Valurile dantelate ale mării se legănau domol. Păsări acvatice se hrăneau cu peștișorii ce îndrăzneau să le apară în față. Am mers până la capătul digului. Briza se simțea mai puternică. În zare se zărea combinatul chimic de la Năvodari. În partea stângă alte hoteluri de lux. Eram fericită. Doream să împart această stare cu cineva. Clipele de liniște, de măreție, de frumusețe mă copleșeau. Și parcă cineva mi-ar fi simțit gândul. Am auzit soneria telefonului. „Este așa frumos aici, i-am spus vocii de la celălalt capăt. E minunat! Îmi pare rău că te-am încuiat în casă. Aș fi vrut să fii și tu cu mine!” I-am spus unde eram. M-a rugat să rămân pe loc până va ajunge și el. Difuzoarele au pârâit ușor. Nici nu aș fi vrut să ascult altceva în afară de unul din hiturile Innei în care cânta despre mare, despre soare și iubire. Mi-am amintit un citat din Cicero ce mi-a plăcut foarte mult. El spunea așa „Ce-ți poți dori mai mult decât să ai pe cineva cu care să poți vorbi ca și cu tine însuți.”.

***

Vara, și odată cu ea și vacanța, s-a scurs precum apa unui râu de munte. Unele zile au lăsat urme sângerânde în suflet. Copilul meu, sânge din sângele meu, mă respingea. Nici acum nu știam să mă port cu singura fată pe care o aveam. O făcusem să sufere fără să vreau . Eu sufeream la rând-u-mi și credeam că nu merit. În ziua în care Livia făcea o intervenție chirurgicală, o tânără ziaristă m-a contactat să-i acord un interviu. Să-i vorbesc despre cărțile și despre activitatea mea de profesor. Am acceptat, deși știam că voi atrage anatema asupra capului meu. De atunci nu am mai avut zile bune în instituția în care predam.
În prima zi de școală, mi-am pus o rochie elegantă de culoarea soarelui. Ochii plini de invidie ai unor colege, la curent cu presa cotidiană, m-au făcut să mă simt bine. Socrate, filosoful care a coborât filosofia din cer și a așezat-o în cetate și chiar în casele oamenilor spunea că „invidia este ulcerul sufletului”. Aceasta a atins dimensiunile paroxismului în momentul în care, la ceremonia de deschidere a anului școlar, inspectorul

general, veche cunoștință și amic de familie m-a îmbrățișat și sărutat prietenește.
În curtea școlii, mi-am găsit cu greu elevii amestecați printre cei de la alte clase. Eram o dirigintă grijulie, poate cam exigentă uneori, dar doream binele elevilor mei. În loc de flori, unii dintre ei, cei m-au primit cu răceală și indiferență. Așteptasem anul școlar cu speranțe. Orarul, foarte prost întocmit de directoarea care nu mă agrea, mi-a stricat buna dispoziție. De fapt mi-a dat de furcă tot anul școlar, într-o perioadă în care chiar nu mă simțeam prea bine.
La controlul medical anual, doctorița se uitase la mine ca la o ființă de pe altă planetă. În timp ce îmi lua tensiunea vorbea la telefon cu bona nepotului.
—Cum s-a comportat Andrei în prima zi de grădiniță?
—Foarte bine pentru un copil de doi ani și jumătate dus la o grădiniță cu program prelungit.
—Mânca-l-ar mama, exclama doctorița ori de câte ori bona îi amintea câte un gest, câte un amănunt legat de ceea ce făcuse și zisese Andrei.
La un moment dat medicul și-a amintit de ea și a întrebat-o
—Dormiți bine?
—Nu prea, i-am răspuns cu sinceritate
—De ce? Ce simțiți?
—Când mă apucă….
—Ce vă apucă?
—Transpirațiile, bufeurile, i-am răspuns eu
Înțelegând, probabil, că vorbea cu o femeie aflată la menopauză, s-a dumirit și mi-a prescris niște calciu, Vitamina D, aspacardin pentru palpitații și ceva pentru tulburări de somn.
—Dar, când aveți palpitații intrați în panică?
—Nu, i-am răspuns, pentru că știu despre ce este vorba.

***

O dimineață devreme din a doua jumătate a lunii septembrie. La școala unde eram profesoară, orele începeau la șapte și jumătate. Întotdeauna am considerat această oră nepotrivită pentru activități educative. Drumul meu către școală trecea prin parcul din Bahne, ce părea că nu s-a trezit. Pe marginea aleilor circulare, copacii păreau soldați aflați în gardă. Frunzele obosite clipeau trist în așteptarea noilor straie tivite pe margini cu fir de aur. Tânărul stejar veghe asemeni unui prinț. Părea îndrăgostit de sălciile pletoase de pe trotuarul celălalt. Palmele platanului cerșeau un dram de lumină. Un măr pădureț, încărcat de fructe mici și roșii, îi îmbia pe puținii trecători să guste din ele. O tânără doamnă, cunoștință din vedere, întâlnită adesea la bisericuța de lângă blocul meu, mergea grăbită spre o destinație doar de ea știută. Poalele fustei lăsau să se vadă ciorapii roși în genunchi. „De atâtea mătănii mi-am zis eu”. Un elev de la Școala de

Arte Gheorghe Tattarescu, cu chitara în mâna stângă și căști în urechi, se îndrepta fără prea multă tragere de inimă către cursuri. Obișnuiții barului de peste stradă erau la post. Își savurau cafeaua și țigara vorbind probabil despre meciul de fotbal ce se desfășurase cu o seară înainte. Copilul parcului, al tuturor și al nimănui, își făcea plimbarea de dimineață așteptând întâlnirea cu prietenii militari și polițiști de la unitățile ce-și aveau sediile în apropiere. Ne-am intersectat de foarte multe ori și acum chiar ne salutăm.
—Bună dimineața! îmi spunea grăbit de parcă l-ar aștepta undeva nu știu ce treabă importantă de făcut.
—Bună dimineața! îi răspundeam zâmbind, zicând în sinea mea: are încă ținuta de vară. Nu poartă geacă și șapcă de polițist. Prietenii îi procurau atât cafeaua de dimineață cât și hrana pentru celelalte mese. Nu cerea, dar știa că va primi. Nu-și făcea niciodată griji, la fel cum Iisus cerea ucenicilor săi în Evanghelia după Luca, pentru ce va mânca și va îmbrăca: „Nu vă îngrijiți pentru viața voastră ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca. Viața este mai mult decât hrană și trupul mai mult decât îmbrăcăminte. Priviți la corbi că nici nu seamănă, nici nu seceră, ei n-au cămară și nici jitniță, și Dumnezeu îi hrănește. Cu cât mai de preț sunteți voi decât păsările?.. Priviți la crini cum cresc. Nu torc, nici nu țes. Și zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia”.
Pensionarul, care miroase a senectute, mergea agale așteptând răbdător, probabil, ziua de mâine, de poimâine, de răspoimâine și cele care vor mai veni. Bătrânul cu păr grizonat își plimba câinele său alb cu pete negre și fără coadă. Fusese ofițer în Afganistan.
Parcul părea o cazemată înconjurat de clădirile impunătoare ale garnizoanei militare, ale Casei armate, ale Poliției, ale CEC-ului și blocurilor cu magazine la parter.

Gina ZAHARIA

să iubească și să facă ce-o vrea

îți scriu cu litere caligrafice ador să fac asta
mereu au avut parfum de lăcrămioare și câte puțin din respirația ta
acum ți le trimit am hotărât fără prea multe gânduri
pur și simplu îți aduc la cunoștință că din fotoliul meu se zăresc toate colinele Iașiului
Bulevardul Aviatorilor Delta Dunării și mai nou New York-ul
cu pânzele serii
câteva scântei călătoare și un bob de neghină
pierdut de o dragoste oarbă

aici e seară cam de mult aș zice dar sunt mai bogată cu un amurg
dureros și frumos
amurgul care ne-a trimis să-i aducem niște puncte cardinale
pentru decor
sigur a râs de noi de unde să știm că și statuile au lumea lor
țara lor belșugul lor
ei acum da suntem credincioși acelui troian de singurătate
în care se cântă aleluia sau poate
altceva de bun rămas

am adunat toate bătăile inimii dar toate cu strigătul lor
așa cum le-am auzit surde și slute dar repet toate
un braț de nuiele și păsări moarte păsări cântătoare
înghețate de-a lungul drumurilor noastre
flămânde și însetate dornice de a sfâșia dorul și nimic mai mult
le am aici le port peste tot
dacă vrei să le asculți citește aceste rânduri
nu-i așa că fuga și curajul
au devenit un fel de
frați fantomatici?

să faci focul cu pricepere deasupra oceanului în bătaia vântului la capătul pământului să jelească cine a bătut cuie pe suflet să…
dar știi?
mai bine să iubească da să iubească și să facă ce-o vrea

mătăsuri

dacă închid ochii îmi apare ca o nălucă în vârful dealului
nu știu cine este
poate păstor poate profesorul de muzică
de la liceul de fete
de acum o sută de ani
sau un mesager cu puteri miraculoase

coboară și fluieră

stau la casa de peste râu adică undeva între ploaia musonică
și stupul cu griji
deschid fereastra mereu la aceeași oră cam când se salută mierlele
(asta în mintea mea)
de fapt aud măturătorii aranjându-și străzile
și nu mă împac cu idea că vulturi de nicăieri ar putea ataca
făpturi firave

cineva atinge clapele unui pian
hipnoza funcționează

sunt acolo sunt aici și oriunde
vând mătăsuri
singurul meu cumpărător i le dăruiește vântului
nasturii s-au scumpit

cine nu știe

mergea și striga: cine nu știe să respecte o femeie
e deja mort
l-am căutat cu privirea
o casă părăsită îl aștepta cu ușa trântită de perete
nu știu ce era dincolo
dar sigur el cunoștea detalii

omul invizibil acest clovn curajos sincer si grăbit
astupa răni
am vrut să-l fotografiez măcar în treacăt
dar mi-a ieșit ceva voalat
mai bine de atât nu se putea
strigătul lui mereu mai puternic
făcea rânduri rânduri

în rest exact ce trebuie:
câteva frunze un drum și o apă curgătoare

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Constantin Boca și percepția ontologiei misterului
sau povara omului-de-reflecție predestinat să hamletizeze *

Motto:
„Fără de gândire mitică nu ia ființă, din păcate sau din fericire, nicio poezie”. (Lucian Blaga)

Autorul volumului …umblatul în neumblat… este un poet rar, cu intuiții organic metaforice, fascinat blagian de poetica tainei, de inefabilul eminescian, de elegiile filosofice nichitiene și, nu în ultimul rând, de hieratismul bizantin specific Mănăstirii Văratec, unde și-a scris poemele străbătute de o tristețe metafizică interogativă, între 24 decembrie 2020 (Mărul singular…) și 05 februarie 2022 (Doamne când o fi să mori…). Toate titlurile poemelor – cele mai multe, adevărate metafore vii – se termină în puncte de suspensie, punctuație ce revelă că dezvăluirea, confesiunea, spovedania este incompletă, neterminată, încât a sugera inepuizabila morfologie a enigmelor lumii se impune de la sine. Acest „non finito” implică în mod direct cititorul în criza gnoseologică, potențată de antiteza compozițională, omniprezentă în scriitură. Iată în acest sens, chiar poemul care dă titlul volumului: „Țărnă arsă de ulcior,/ Ce-ai făcut cu-atâta dor,/ Din sărutul săgetat,/ Primul lut ai adăpat.// Humă vatră de opaiț,/ Și de oase fără baiț./ Câte somnuri ai somnit/ Sub otăvi de gând pripit.// Verde raclă de gutuie,/ cea de E și cea de nu E./ Câte vămi te-am privegheat,/ Tot umblând prin Neumblat.” (Umblatul în Neumblat…, Mănăstirea Văratec, 19 decembrie 2021).
Transfigurarea unei teme precum cea a increatului în creat, conectată simultan la propriul destin, dar și la ontologia misterului omului etern, înscrie recentul volum apărut la Editura Timpul, Iași, într-o lirică a cunoașterii cu rădăcini în ortodoxismul și gândirismul lui Nechifor Crainic. După modelul lui Lucian Blaga, poetul Constantin Boca-Costiacob postulează misterul existențial ca dat ontologic suprem. Blagian vorbind, poetul din Văratec pare să fie tot un „semănător de rune”, încât efluviile sale lirice restituie cuvântului gnomic, sensul plenar, interogativ, tainic: „Ai plecat mai ieri de-amiezi,/ Și ai spus că umbli iute./ Dintre lumi s-aduci dovezi,/ Ce de mult sunt tăinuite.// Chiar de știu că ești pe Cale,/ Să te-ntorci în multe rânduri./ M-a cuprins și dor și jale,/ Că-ai să vii fără de riduri.// Nu-i nevoie să

învii,/ Ești în mine fără sevă./ Eu te-aștept din nou să fii,/ Doamna mea, râs de PreEvă” (Doamna mea râs de PreEvă, Mănăstirea Văratec, 23 februarie 2021). Cunoașterea paradisiacă vs. cunoașterea luciferică, omniprezentă, este, de fapt, opoziția între perspectiva separatoare și analitică a științei și aceea unificatoare și sintetică a poeziei/ artelor.
Preferința inginerului Constantin Boca pentru cunoașterea ce nu „ucide cu mintea tainele” este un protest împotriva efectelor profanatoare ale inteligenței exclusiv raționale. Titlurile volumelor anterioare: Seninul de dincolo, 2007; Am murit odată cu învierea, 2016; Risipirea totului în risipire, 2019, toate apărute la Editura „Egal”, Bacău, trădează aceeași revoltă a spiritului încătușat de trup, aceeași migrație de interogații fundamentale și neputința de-a le curma, culpa de-a nu dezerta din cercul existențial. Ultimul volum, …umblatul în neumblat…, transfigurează Ființa închisă în ființarea ei și imposibilitatea ei de-a evada, de-a învinge destinul omenesc. Scriitura – în esența ei, o spovedanie – condensează o întreagă filosofie a condiției umane, a șansei credinciosului față în față cu Sacralitatea lumii, cu enigmele „nepătrunsului ascuns” (Blaga), cu fuga în acțiune și, mai ales, cu „socotitul vremilor…”: „Socotesc vremile care dospesc,/ În ursita și de demulta noastră secundă./ Și nu am răgazul,/ Pentru a le pricepe măsura,/ fiimea și nestricăciunea.// Orbecăiesc după răstimpurile noastre,/ Dincolo și unde nu crește iarba,/ Ci doar verdele din verdele ei.// Umblu pe unde nu susură apa,/ Ci numai setea din ea./ Și pe unde nu sunt lacrimi,/ Ci doar plânsetul lor.// Acolo unde nu dorm luturile noastre,/ Dar cresc clipele țărânii din noi.” (Socotitul vremilor…, Mănăstirea Văratec, 18 aprilie 2021). Manifestarea extremă a autonomiei conștiinței reflexive potențează suferința ca mod de a ne percepe Eul.
În integralitatea lor cele 71 de spovedanii ale conștiinței poetice reflexive, autorul configurează opinia că viața este gândire și voință, dar „o viață care creează gândire și o gândire care creează viață” (B. Croce). Poetul Constantin Boca-Costiacob figurează prototipul intelectualului predispus la reflecție, stări melancolice, interogații, îndoieli, supoziții gnostice, gânduri metafizice, și-n același timp poetul religios, ce caută mereu și obsesiv sub măștile profanului, sacrul. Aflat la cumpăna între a fi și a nu fi , între vocația și datoria morală a creștinului pătruns de sacralitatea unui loc, precum Mănăstirea Văratec. C. B-C. are revelația nimicniciei și a zădărniciei vieții, dar nu-și abandonează destinul de a gândi și simți creștinește, de a nu cădea în timp și sub fatalitatea „teroarei istoriei”, sub riscul eșecului și al ratării, în condițiile în care „Umblătura” ne este predestinată: „Foaie verde de omăt,/ Din sanciu cu ger dospit./ S-a făcut iar de înnopt,/ Și brazda s-a otăvit.// Slăbănog și făr de-o coastă,/ Merg sub mărul singular./ Umbra lui nu mai e castă,/ Eva crește în tipar.// Am să merg unde am mai fost,/ Să colind iar bătătura./ Se zărește a zi de post,/ Iar începe Umblătura.” (Mărul singular…, Mănăstirea Văratec, 24 decembrie 2020).
Jocul dintre nivelul semnificațiilor metaforice și cel al nivelului semnificațiilor simbolice asigură limbajului o fluență, un dinamism și o muzicalitate pe care le întâlnim doar în lirica populară. Poetul Costiacob are știința folosirii simbolului, de fapt a semnului unificator și totalizator, cu maximă deschidere informațională, care-și păstrează polivalența și ambiguitatea semantică, vizează laturile fundamentale ale existenței și potențează „Întrebatul din răspunsuri… : „Din răspunsuri în răspunsuri,/ Întrebări mustesc în tâmple./ Ele vin, de fel, din susuri,/ fără vrere să se întâmple.// Vom ajunge-n neajunsuri,/ Și ne-om curge în necurs./ Vom apune-n neapusuri,/ Și ne-om plânge cu neplâns.// Ne vom duce în nedusuri,/ Și-n neculmile din Culmi./ Întrebând și dând răspunsuri,/ Vom lumi mulși de Nelumi.”, dar, în același timp, și sugestia că poezia sensibilității metafizice e o aventură a cunoașterii, o încercare de pătrundere în zone liminare, lăsându-le tot misterul divin. Limbajul original sugerează o percepție ingenuă, fundamental poetică, o propensiunea spre Dumnezeu, dar și spre un dor metafizic, o emoție metafizică pură.
Personal văd în poetul Constantin Boca, un artist pur. Vă sugerează altceva, poemul și muzica lui, ivite parcă dintr-o descântotecă sacro-profană: „Dorule de unde-mi vii,/ Să durezi sămânță seacă./ Tot ce-ai fost, ai să tot fii,/ Căci aghiasma urlă-a toacă.// Apa surdă-n val mă-neacă,/ Și din val mă zămislește./ Sunt a gând, mugur în teacă,/Clipa-n raclă iarăși crește.// Dorule din Dor ales,/ Stând a loc, tu vii spre mine./ Valea-i deal și dealul șes,/ Tu ești eu, eu iar sunt Tine.” (Dorule din Dor ales…, Mănăstirea Văratec, 30 ianuarie 2021)? Sub masca profanului, sacrul semnează și conferă poeticitate scriiturii. Mircea Eliade ar fi fost încântat. Ar fi spus în sinea lui: Sacrul face parte din noua raționalitate a secolului XXI. Rădăcinile libertății și ale culturii, pe care le cucerim în fiecare clipă se află în istoria religiilor. Poetul din Văratec caută cu ajutorul simbolurilor plenitudinea ființei. Forța dinamică a imaginilor și simbolurilor permite autorului/ cititorului să-și descopere sufletul. Asemenea lui Mircea Eliade, Constantin Boca vede în simbol un rol terapeutic, care-i permite să regăsească nostalgia unor vremuri pierdute.
Primul rol al simbolului Cristic – plurivoc prin excelență – ar fi de a ne echilibra, prin reactualizarea la infinit, încât acest arhetip sacru să devine un „centru”, o „constelație” în care să fie proiectată în întregime ființa umană. Orice simbol unifică în om conștientul și inconștientul, raționalul și iraționalul, exprimabilul și inexprimabilul: „Când va zori clipa din Clipă,/ Îmi voi săruta mâinile și fruntea,/ Ce am să le las în suritul raclei./ Și înhămat am să fiu./ La galopul Neumblatului,/ De unde am țâșnit nestingherit./ Și unde Lumina mă va înhuma,/ Cu El, mirele încă neaflat,/ Cel ce mă așteaptă din vechime.” (Eu, cel din vechime…, Mănăstirea Văratec, 28 februarie 2021). Cititorul a remarcat deja, cum autorul consideră Văratecul un loc sacru, locul teofaniilor. Simbolismul cosmic/ natural îi apare autorului vol. … umblatul în neumblat… ca un fel de revelație teofanică. Scriitura sugerează – folosesc limbajul lui Eliade – „solidaritatea permanentă a omului cu sacralitatea” și unitatea primordială a lumii. Dificultățile majore ale oricărei hermeneutici a simbolurilor religioase se perpetuează pentru că ele sunt simțite și trăite în cadrul precis al unei culturi istorice, ce nu mai coincide cu prezentul.
Subtil și firesc insinuat în scriitură mi se pare simbolismul, nu doar religios, al culorilor. Desigur cromatica capătă semnificație simbolică doar atunci când tinde spre a evidenția o structură mentală: „Aș vrea să pot ierta ca tine,/O, iarbă tu verde de fată./ Păcatul surd pruncit în mine,/ Și-n toată lumea laolaltă.// Tu, iarbă tu, verde de Evă,/ Ce încă ierți sărutul brumei./ De unde mulgi atâta sevă,/ Să alăptezi Păstorul turmei.// Când înverzești fără de chin,/ Din palma lui țâșnesc alaiuri./ La umbra ta vreau să mă-nchin,/ Tu iarba mea, verde din Raiuri.” (Iertatul ierbii…, Mănăstirea Văratec, 10 ianuarie 2021). Eficacitatea simbolică mi se pare admirabilă. Un simbol are cu atât mai multă forță iradiantă, cu cât își afundă rădăcinile într-o formă arhetipală pe care o manifestă într-o potrivire totală, spre a traduce un element esențial inconștient. Funcția religioasă a limbajului simbolic permite trecerea de la imaginar la realitatea ontologică.
Sacralizarea lumii pleacă la C. Boca dintr-o secretă afinitate cu Mănăstirea Văratec, dar și cu o mitologie religios-simbolică, arhetipal-specifică, ce potențează, simultan, dramatismul interior, viziunea heraclitiană asupra Lumii, hieratismul bizantin, unitatea contrariilor, harul introspecției etc., dar și vocația reflexiv-morală a poetului. Hermeneutica simbolurilor religioase (omniprezente explicit sau implicit) conduce lectorul la contemplarea reprezentărilor teofanice, pe care imaginarul le primește ca fiind manifestările unei infinite Transcendențe. Poezia se dovedește în cartea atipică a poetului nemțean, o stare misterioasă și extratemporală, capabilă prin limbajul poetico-simbolic, să facă ca însuși Dumnezeu să devină oarecum vizibil și să poată lega omul de o Totalitate în care vede permanent semnul sacrului. Simbolismul scriiturii transformă fenomenul enigmatic al umblatului în neumblat, în ideea inexprimabilă: Creat – Increat. Muntele Tabor este sublimat, poetic vorbind, în Mănăstirea Voroneț.

*Constantin Boca-Costiacob, …umblatul în neumblat…, TIMPUL, Iași, 2022

Elena SIMIONESCU

În căutarea adevărului despre sine și despre alții

Motto: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața (Ioan 16, 6)

La o primă lectură, „Spovedania”* este un mix reușit între elementele clasice și moderne ale unui roman polițist, dar și ale unui roman psihologic (aici ne referim la planuri narative dinamice, tehnica detaliului, investigația propriu-zisă a cazului, sudarea verigilor evenimentelor narative, profilul criminalilor, dar și sondarea interiorului personajelor, introducerea scrisorilor ca elemente ale verosimilității, memoria involuntară, înlănțuirea, alternanța, inserarea unor întâmplări din perioada pandemiei, retrospecția).
Titlul trimite la o confesiune, o mărturisire, un monolog profund cu sine, apoi recunoscut în fața duhovnicului – o altă voce a conștiinței personajului complex Fiorela Brătescu. Este o spovedanie pentru învingători, a celor care luptă pentru aflarea adevărului despre sine și despre alții, pentru aceia care încearcă o schimbare cu propria persoană (în această cheie simbolică se poate interpreta cartea propusă de autoarea Elena Petriman-Țarălungă).
Romanul propune două perspective de lectură: una centrată pe căutarea adevărului despre alții – rezolvarea unui lanț de crime de la un spital – și a doua, mult mai profundă, focalizată pe aflarea adevărului despre sine, implicând autocunoașterea și chiar o renaștere morală a unor personaje-cheie. Prima perspectivă de lectură aduce în fața cititorilor ancheta propriu-zisă în ceea ce privește moartea suspectă a cinci femei dintr-un spital, aparent răpuse de Covid-19. Această anchetă se derulează, la început, în afara spitalului și este coordonată de comisarul Tudor Iftode, ajutat de medicul legist. Treptat, acțiunea devine din ce în ce mai palpitantă, odată cu infiltrarea ca pacient a detectivului Lidia Georgescu, pentru adunarea probelor și a mărturiilor despre caz. Aceasta se internează la același spital cu Fiorela Brătescu, principal suspect al crimelor, personaj semnificativ din dosarul Spovedania.
Pe măsură ce se derulează ancheta, se sudează verigile cazului și se ajunge la concluzia că cele cinci femei au fost ucise de Mantu Adam, un afemeiat notoriu, în complicitate cu amanta lui, asistenta Turiuc Maria, cei doi având împreună și o fiică. Victimele erau convinse să renunțe la propriile averi și să le dea, sub semnătură la notar, asistentei respective. Acest cavaler afemeiat este omorât, la rândul său, de către amanta sa cu stimulente sexuale, în ciuda problemelor cardiace pe care aceasta i le cunoștea. Cazul se rezolvă, adevărul triumfă și un final fericit pare a se contura, dar rămâne destul de mult sub semnul echivocului, al neverosimilului. Lidia Georgescu pleacă de la spital împreună cu Fiorela Brătescu, deși aceasta este conștientă de boala sa, dependentă de tratament. La gară, la București, femeile sunt întâmpinate de fiul Fiorelei, firul acțiunii referitoare la evoluția personajului oprindu-se brusc. De asemenea, mai puțin verosimilă pare apropierea celor două prietene, din final, dat fiind faptul că detectivul îi cunoaște crimele (faptele) și o înregistrase la început pentru probe, fără ca aceasta să știe. Astfel, Lidia Georgescu se învârte cu Fiorela de bucurie, după aflarea adevărului despre moartea femeilor din spital; femeile adorm îmbrățișate ca cele mai bune prietene. Scrisorile Lidiei către Xenia și ale acesteia către distinsa doamnă detectiv constituie elemente care imprimă o tușă de verosimil atât poveștii în sine, cât și personajelor.
A doua cheie de lectură vizează o călătorie a devenirii întru ființă, întru aflarea adevărului despre sine. Spovedania propriu-zisă a Fiorelei, un om răstignit al vieții, un damnat solitar, capabil de multe acte criminale, săvârșite încă din copilărie, este un moment de autodescoperire, de salvare, prin descoperirea lui Dumnezeu: „Pentru păcatele mele pătimesc acestea. Doamne, izbăvește-mă de cel rău” (p. 85). Din necesitate, Fiorela calcă pragul bisericii, fiind bântuită de chipurile celor uciși. Pot fi aceste vedenii glasuri înăbușite ale conștiinței care a răbufnit la un moment dat sau semne ale unei boli mintale a personajului? Este Fiorela un personaj de condamnat sau poate avea circumstanțe atenuante, dat fiind că sâmburele criminal pare să-l fi avut de mică, fără alte explicații logice: „Eu nu doream să împart nimic: nici dragostea părinților, nici bucata de pâine, nici hainele, nici încălțările” (p.19). Vedeniile îl determină pe fiul Fiorelei să o interneze într-un azil de lux, neinteresându-se și de confortul său emoțional, afectiv.
Dacă facem referire la onomastica personajului, Fiorela trimite la fior: simpla ei apropiere stârnește fiori, fiind un personaj primejdios. Iată reacția Lidiei Georgescu, la început, numai la gândul că va trebui să stea pe lângă Fiorela: „Ei, hai, lasă și tu, nu mai sta cu atâta grijă, că nu plec pe Lună! Doar pe lângă Fiorela… Brrr!” (p. 67). Paginile scrise de preotul duhovnic al Fiorelei par desprinse dintr-un jurnal al fericirii dobândite din perspectiva împăcării cu Dumnezeu și cu sine, fiind o renaștere spirituală, bazată pe smerenie, iubire divină, dar și pe iubire față de aproapele său, acceptare, iertare. Acest manuscris trădează însăși dilema duhovnicului: să țină secretul mărturisirii Fiorelei și să deconspire toate cele aflate în urma spovedaniei pentru îndeplinirea actului justițiar: denunțarea unei criminale. Iată de ce paginile așternute pe hârtie de preot, găsite după moartea lui de către fiica sa, Xenia Patrichi, sunt predate de aceasta bunei sale prietene, Lidia Georgescu.
Actul spovedirii se face firesc, dintr-o trăire creștină primară, spontană, care marchează începutul salvării, al rezistenței prin credință. Până la un punct este similar cu episodul botezului în închisoare al lui Nicolae Steinhardt, moment rememorat în Jurnalul fericirii: „La repezeală, părintele Mina rostește cuvintele trebuincioase, mă însemnează cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap și pe umeri conținutul ibricului… și mă botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh… Mă nasc din nou, din apă viermănoasă și din duh rapid” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, București, Editura „Polirom”, 2008). După spovedanie, Fiorela urmează sfaturile duhovnicului: își cere iertare, în fața icoanei, pentru fiecare crimă săvârșită, aprinde lumânări pentru cei morți, dovedește căință, ține post, face milostenie, se roagă, face fapte bune (una dintre ele este implicarea ei cu trup și suflet în anchetă pentru a-i fi de folos prietenei sale, Lidia Georgescu). Fiorela acționează ca un adevărat profesionist atunci când Lidia îi dă misiunea de a nota într-un carnețel amănunte despre persoanele care au murit în spital. Dovedește abilități de detectiv, notând până și starea materială a victimelor, dovedindu-se de un real folos și concluzionând victorioasă că „adevărul era sub nasul tuturor” (p. 116).
Adevărul despre sine este atins și de alte personaje antrenate în fluxul evenimentelor. Astfel, comisarul Tudor Iftode își depășește limitele propriei cunoașteri, fiind capabil să rezolve cazul coordonat de el și reușind să iubească din nou, după ce rămăsese văduv. El se va căsători cu profesoara Xenia Patrichi, în ciuda tuturor restricțiilor impuse de pandemie. Lidia Georgescu depășește anumite bariere afective și își dezvăluie mai mult latura umană, pe lângă profesionalismul desăvârșit, devenind prietenă cu văduva Fiorela Brătescu și împreună cu Xenia îl ajută pe Tudor Iftode să finalizeze cu bine ancheta.
Romanul „Spovedania” este și o radiografie a societății contemporane, de după ’89. Câteva evenimente fierbinți sunt amintite, fiecare putând da naștere la nuvele sau romane distincte. Referitor la Revoluția din 1989, autoarea precizează: „Uite, abia acuma îmi dau seama că evenimentele vor avea loc pe vreme de iarnă, de unde și parola cu ninsoarea, dar nu se știa că nu vom avea un fulg de nea… Posibil că din cauza asta colonelul o ținea una și bună: «E soare, nu ninsoare!» […] De fapt, ninsoarea însemna pace; albul e semnul păcii” (p. 40). De asemenea, sunt trecute în revistă momentele de tensiune, frustrare, îngrijorare, tragism cauzate de restricțiile și de decesele din timpul pandemiei zilelor noastre. Virusul ucigaș Covid-19 se instaurează și în psihicul individului prin depresia pe care o împrăștie în rândul unora: „Starea civilă a fost închisă pe toată perioada stării de urgență. […] Oare va mai trece pacostea asta? Tu ce crezi? […] Numai uniți vom reuși, căci lupta cu virusul ucigaș va continua. Iar noi vom continua să trăim, izolați de familie și de prieteni, având alături de noi un dușman nevăzut, cu nume de Covid-19” (passim).
Așadar, finalul se raportează tot la starea contemporană de pandemie. Interesant ar fi fost să se prefigureze un sfârșit care să aducă în prim-plan și figura Fiorelei Brătescu, personaj complex, esențial în țesătura narativă a romanului. Dar în registrul imaginar, cititorul are libertatea de a crea și de a recrea orice.
*Elena Petriman-Țarălungă, Spovedania, Bacău, Editura „Egal”, 2021