Spații culturale nr. 24 (6)

Podiumul Poeţilor

Emil Niculescu

Iarna cazonă

Motto: „Iubim azurul
Iubim şi pacea,
Dar, dacă cerul se va-ntuneca,
Bum-bum!,
Noi corbii negri –
Aripi duşmane –
Le vom preface-n scrum”.

Marş de artilerist antiaerian
(se cântă pe melodia „Partizanii”)

O, ceaiuri cu bromură şi vise de alcov,
Pe-aici a murit beat un general, Suvorov,

Nu ăia din istorii, una din rubedenii,
l-au strămutat, mai apoi, în Rusia, oştenii.

Brav comandant de gardă, dam posturilor roată
Pe poteci viscolite, prin noapte şi prin zloată,

Venisem de la Târgul Jiu, din regimentală,
Sergent artilerist cu, pe piept, diagonală,

Ştiam Serghei Esenin mai fără de greşeală
Şi, parcă, debutasem, la crâşmă, cu-o cafteală.

Vântul lovea, ca dracu`, venit de la Sibir,
Pe sub, kaki, mantaua, la gioale şi la mir.

Se-nvecina cazarma, sigur îmi amintesc,
Pe-un colţ, cu cimitirul somptuos, evreiesc,

Unde creşteau mohor şi marmure de Carrara,
În care nişte capre păşteau mai toată vara.

Cu ţinta-piept în spate, sunt trei`ze`ş`cinci de ani,
Spre poligon, cu cântec, prin satul de ţigani,

Mărşăluiam (dar, poate, şi ăştia, în sfârşit,
Pe Paris sau Roma s-or fi cărăbănit).

Mâncarea, eram tineri, flămânzi şi fără fiţe,
Consta în „concentrate”, pesmeţi cu gărgăriţe

Şi, rar, atunci căţeii făceau, la uşă, sluj,
Fasole cu slănină şi varză à la Cluj.

Ninsori ca Isadora Duncan făceau şpagatul,
De la Mizil la Râmnic, de-a lungul şi de-a latul,

Cu-o frenezie oarbă şi cu un simţ artistic
Ce ţine de miracol, adică de ceva mistic –

Cine ştia pe-atuncea, prin viscolul cumplit,
Că-ţi va fi dat s-ajungi un poet obscur, tâmpit.

Purtam kalaşnikov-ul, pe umăr, – era pici,
Pe vremea aia, poate, şi Goran Bregovič –

Tocmai plecase schimbul cel nou de santinele,
Cu caporali, şi-n creieri, parole foarte grele,

31

Pe-adresa sorţii, vremii şi cui credeau ei că se
Cuvine (născătoare, Dumnezei, draci şi mă-se).

Acei sosiţi, cu gheaţa-ntărită pe mustăţi,
Îşi numărau sectoare: să fie trei bucăţi,

Şi luau cu asalt soba, paturi cu pături roase,
Dorindu-şi, câte unii, vreo două eschimoase.

Alţi duhăneau, afară, spre-a-şi face umeri laţi,
Duhoarea dulce-amară-a ţigărilor „Carpaţi”,

Cei mai stilaţi, băieţi de viitor şi succes,
Frecau, în căni de tablă, cu interes, un „ness”.

Fătase o căţea şi copiii de căţel
I-am învelit cu-o ţoală, pitiţi după rastel,

Când vine colonelul, mutat disciplinar
La noi şi, mai hain ca vreun capcân tătar,

Somează: „Băi, aceştia, aicea nu-i canise,
Nici circ şi animale-n incintă nu-s permise,

Dacă revin şi văd vreo jigodie pe-aici,
O să-nfundaţi arestul şi-o să dormiţi la prici!”

De ger, ţiuia ţeava de tunuri Rheinmetall,
Am rata, atunci, şansa de a fi criminal.

Lăsat de mult la vatră şi fără azimut,
Îmi amintesc nimicuri din secolul trecut.

Râmnic

Urbea avea, atunci, un singur poetic crin –
Pictorul de biserici, Ciurumelea Florin,

Pe care-l brevetase cine nu te gândeşti:
De la Văleni, cel ce-a scris „Cântece ţigăneşti”,

Da, însuşi M.R.P.-ul, dar ce iniţiale
Nu se tocesc în, iată, cam vreo opt cincinale.

Eram încazarmat şi era în crucea verii,
Persuadam (cu bani de ţigări, beri) furierii,

Să-mi cumpere, din chioşcuri, reviste literare –
„Luceafărul” sosea doar sâmbăta, cu rigoare.

Rar, ca o sărbătoare creştină poţi să-ţi treci,
Norocul de-a găsi şi-un „Secol XX”.

Purtate în porthartul cu vechi regulament,
Drapele de hârtie împăturite-atent,

Îşi aşteptau momentul de glorie precară,
După executarea apelului de seară,

Când, supliment regesc, îşi aveau, în scurt răgaz,
Virtutea să îmi fie armoarii, pavoaz,

O cuminecătură de-ambrozii, mirt şi-aloe,
Răscumpărând – mari cambii – biletele de voie.

Ce-ar mai fi fost: în gura pieţii, o brâncoveană
Pisanie pitită de zarva cea mireană,

Cu sfinţii, din pridvor, ce scrutau bizantin, ţepeni
La lăutarii care mâncau cu poftă pepeni;

Spre gară,-o puşcărie unde-au îndurat grosul
Un general – Pantazi -, Mihalache, Coposu,

Un parc cu chioşc, dar care nu conţinea fanfară,
O stelă din războiul balcan, de-a doua oară,

O stradă, zisă „Mare”, cu macadam pavată,
Cu librărie mare şi cam dărăpănată,

La liceu, bust de bronz al poetului Vlahuţă,
Ce, cândva, băjenise,-n Bârlad, cu o căruţă,

O cafenea cu-o doamnă brunetă şi cochetă,
Unde, carte de visite, mi-am lăsat o bonetă,

Gara, cu peron vast şi vetust feronată,
Unde-am târât valiza, pentru ultima dată,

Dar asta prin decembre, pe-o vreme ursuzită,
Când tot divizionul stătea pe dinamită:

Se-arhilehămesise – trei luni, mii de pogoane
De porumb, cartofi, sfeclă, la Ianca-n bărăgane,

În tot mai disperate şi mai târzii asalturi
Culese – ploaia, bruma coborau din înalturi,

Iar de la cancelarii, amăgiri: „n” hectare,
Şi-apoi, pe fruntea noastră, va scrie „liberare”.

Fumând, deci, „Papastratos”, din port de la Brăila,
Ne savuram în tihnă dezabuzarea, sila,

Îngrămădiţi prin glugi de mucegăit cocean,
Dam, când veneau inspecţii, pe Radio-Vatican,

Ascultând cu stoicism şi un sentiment hilar,
Imuni, formula: ba-ta-li-on dis-ci-pli-nar!

Ferma de la Urleasca. Ultima săptămână,
Pe foc: lădiţe, garduri, cumpăna de la fântână.

Coboram în istorii, spre herostaţi, spre huni,
Oricare zi în plus se solda cu stricăciuni

Campania de toamnă, excesiv prelungită,
Putea (ca Berezina) moralul să ne-nghită.

Eram, după acestea, cu inima de scrum,
Apţi să primim, în fine, şi foile de drum,

Secaţi, oricum, de orice cazonă duioşie,
Ne-am încheiat la copcă brava militărie.

Un timp după aceea, îmi apărea-n coşmare
Poştaşul cu un ordin (nou!) de încorporare.

Apocalipsis

Motto: „… pre lângă alte trebi, să aibi vreme
şi cu cetitul cărţilor a face
iscusită zăbavă, că nu iaste altă şi mai
frumoasă şi mai de folos în toată viaţa
omului zăbavă, decât cetitul cărţilor…”
Miron Costin

O vreme-nfricoşată va să vie,
Când cititori vor fi doar cu simbrie,

Ca liude luaţi la coasă sau la vie:
Parale, başca hrană şi rachie.

Intră-n socoteală: câţi lucşi e lumina,
Capitolul şi fila, cum prăjina

Sau stânjenul, deseatina, pogonul.
E-aproape, la trei şchioape,- Armaghedonul.

Camelia Manuela SAVA

Suprarealism pur şi simplu

Umbrelor nopţii,
ce se apropie tiptil
ca într-un somn de copil inocent,
le ierţi întotdeauna nepăsarea şi durerea.
Chiar seara ca o capodoperă
se ţine de mână cu orbul care îşi tremură cărarea şi visul.
Acum totul pare supradimensionat,
o poveste în ramă,
pentru că armele nu tac,
obosiţi, soldaţii se îneacă în propria vomă
de la începutul drumului
ce şi-a pierdut sensul, nefiind al lor.
Pur şi simplu,
ei îşi înghit ultimele cuvinte
în acelaşi timp cu praful de puşcă
şi în timpane
le sună bocetul mamei cernite şi ninse
care îi primeşte atentă să nu-i sugrume
cu acel cordon ombilical numit ţară…

Idei suprarealiste

Ideile mi le păstrez în marsupiul acesta cursiv
al fluxului gândirii
ca un cangur care îşi iubeşte puiul lins şi drept…
Vin peste mine griji şi nopţi nedormite
ca un roi de furnici atrase de mirosul cald al pâinii…
Sunt aici numai firimituri de vise şi ochi…
Cu sânii lăsaţi
privesc drept în faţă, mutând când pe un umăr,
când pe altul, munţii şi marea, acum cristalizată, cu peşti
puşi la desărat.
Ce de ceasornice orgolioase, Doamne,
întâlnesc în drumul meu!

Facerea

Peste mine au venit cuvintele,
au curs înainte de a mă naşte,
dar între noi erau numai porţi…
Au bătut timide, însă
până să trag eu zăvorul
a şi intrat poezia…
Aici totul e lin: rimele stau cuminţi între sprâncene,
neputând să coboare din munţi,
vine o vreme şi încă o vreme când te naşti iar
ca să poţi să le culegi vijelia.
Nu aveau viteză prea mare, ştiam că trebuie să chiuie pe vale,
drumul lor senin
se sfârşea cât ai bate din palme, de aceea cred că toate cuvintele sunt sfinte:
de exemplu, cuvântul – mamă
e primul care te ia prin surprindere, deşi la
început sunt doar silabe : che, ia, te, na,
Nu ştii că facerea e mai grea decât ai crezut tu
vreodată, de aceea, vine şi cuvântul-tată,
apoi în fabrica de cuvinte se pornesc tovărăşeşte toate celelalte
şi uite aşa ajungi să fii nu poet, ci mâini vorbitoare…

Veniţi…

Să săpăm mai încoace,
mai înspre noi,
până vom da la nord de coliva care creşte –
ca un butoi plin cu apă lăsat la umflat…
Veniţi să vedeţi
grâul încolţit
în gândul meu
cel mai aproape de moarte,
dar, totuşi, mai verde ca altădată…
Veniţi să săpăm cu mâinile goale, cu unghiile dacă
trebuie, apoi cu sufletul…
Să săpăm neîntrerupt, cu frenezie, până când
va răsări în urmă mormântul
în care ne vom culca rând pe rând,
ne vom culca toţi
pentru că vom încăpea cu aripi cu tot…
Să nu ne oprim din săpat…

Închis pentru renovare…

Ce veşti mai ai despre tine?
Ce comunicat important poţi să le mai dai
celor de la presă? Să aibă şi ei, săracii, un
subiect de scris mai gras…
Vizitezi sufletele celorlalţi ca pe nişte muzee,
dar pe al tău îl ţii închis jumătate de an –
pentru că e în renovare…
Cu mâinile pline de var îţi strângi toate visele şi le faci loc
într-o debara, mai încolo le vei tria ca să nu ţi le smulgă
vântul…

Lucian Mănăilescu

Ultima poezie

Ei, bine, iubiţilor,
albaştrilor, imprevizibililor,
eu nu mai scriu poezie!
M-am hotărât s-o trăiesc,
să mă atârn în ştreang de dragul ei,
şi să-i măsor, ca o pendulă secundele…
Mai mult, m-am hotărât să o falsific;
ştiind că azi sau mâine un meteorit
întâmplător va spulbera numele
şi prenumele celebrităţii
lăsându-ne orbi, ca pe Homer…
Această poezie e ultima,
am îndreptat-o spre tâmplă
şi mă pregătesc să apăs pe trăgaci…

Zbor
(În amintirea Doamnei Constanţa Buzea)

Zile şi nopţi înecate precum căţeii fără ochi
în apele mâloase ale inocenţei…

Râdeam de copilul bătrân
ce cumpăra în bâlci vopsele
să mâzgălească măştile tristeţii…

Mai târziu am învăţat
călcând prin roua dimineţii
ce preţ are lumina foşnind
desculţă-n iarbă…

Azi ţin în pumn o vrabie ucisă
şi plănuiesc să o repar
şi s-o arunc în cer.

Caravana

Venea în sat caravana cinematografică
Şi învăţam ultimul război mondial…
După aia ne jucam de-a debarcarea în cer
scrâşnind între dinţi trabucul victoriei.
În realitate eu ţineam cu nemţii,
trebuia să ţină cineva şi cu ei,
şi îmi lăsam prietenii de joacă să fie
Ivan şi Vanea, în timp ce
ronţăiam bomboane sticloase
şi mitraliam fericit umbra miliţianului
furişată pe la porţile raiului rural.

Oraşul de la marginea lumii

Cu geanta de iluzii pe umăr poştaşul trece
prin monotonia înmormântărilor, naşterilor
şi întâmplărilor mărunte ale zilei.
Sună din uşă în uşă, din secol în secol,
le înmânează destinatarilor necunoscuţi
aripi frumos colorate şi inutile,
punându-i să semneze cu ciotul creionului chimic
în rubrica strâmtă a duminicii…
Pleacă apoi, fluierând o melodie veselă
pe sub castanii străzii şi zvonurile
se risipesc ca o molimă peste oraşul
de la marginea lumii…

Recif

Doamne, ce frumoşi sunt
rechinii recifului tău,
cum plutesc ei
în sensul curentului
care îi poartă
spre Raiul Pirania
spre plajele caraibe!
Înotăm într-o libertate
cu fălci puternice,
profesorul de socialism ştiinţific
îşi scoate pălăria şi ne salută…

Lucruri ciudate

Ţi se întâmplă lucruri tot mai ciudate,
dimineţi scufundate-n oglindă,
legende şi călătorii utopice,
profeţii transcrise-n sanscrită şi o mulţime
de lucruri străine: râzi, imiţi, exişti,
apoi intri într-o bodegă şi ceri de băut
o otravă mai tare decât viaţa…

Canastă
În amintirea Doamnei Pia Grecescu

Îşi etala amintirile printre inimi negre şi roşii:
un concert pentru surzi la Paris,
o noapte la Praga
speriată de vodka tare a cuvintelor ruseşti
ziua de naştere sărbătorită cu pistolul la tâmplă,
toamna în Prater foşnindu-şi rochia de mireasă,
o mulţime de suveniruri ale inexistenţei:
„Jocurile sunt făcute, doamnelor şi domnilor”…
În grădina din spatele casei o bătrână culege
cireşe amare, strivindu-le ca pe nişte
lacrimi în colţul buzelor.

Oraşul sferă

Am trăit o vreme în oraşul sferă
acolo unde toate marginile
se prelungeau în interior
până la sânge, până la lacrimi,
până la naiva copilărie
pe care concitadinii mei
o plimbau primăvara în lesă
fără să ştie de ce, aruncându-i
resturi de zâmbete sau
abandonând-o printre celelalte
sentimente comunitare
atât de ipocrit ocrotite de
autorităţile publice.
Eram, pe atunci aproape pasăre,
vindeam jumătăţi de zbor
celor neobişnuiţi cu gravitaţia;
de fapt anomalii contrafăcute,
tăiate la repezeală cu foarfeca
din hârtie creponată …
Şi totuşi nu trăiam rău,
sau nu trăiam,
nu-mi mai aduc bine aminte…
Acum oraşul sferă a fost demolat
şi în locul lui se ridică
zidurile duioase ale nopţii.

Vineri

Pirogile valurilor
l-au adus la ţărm
pe canibalul care se hrăneşte
cu carnea omenească
a cuvintelor…
Acum stăm amândoi
pe plajă;
el – cu marea în suflet,
eu – scobind nuca de cocos
a amurgului.

În autobuz cu Eugenio Montale

Privim tăcuţi pe fereastră peisajul
cu Bărăganul defrişat de tăcere, cu câte
au fost şi mai ales nu au fost în acest
Levant exilat la marginea cerului.
Lângă noi un copil, ca un mic şoarece mov,
ronţăie seminţe de floarea soarelui;
cojile lor scuipate printre dinţi sunt asemenea
cuvintelor rostite, rămase fără miez…
O, da, îmi amintesc: „Nimic nu răscumpără
plânsul copilului/ căruia îi scapă balonul printre case“.
Şi totuşi, micul şoarece mov moţăie cu capul
pe umbra inimii; lui nu i se întâmplă nimic
din viscolul poeziei.
Nici satelor înşirate în procesiune leneşă
nu li se întâmplă nimic – strigătul gregar
şi-a pierdut anotimpurile, mierla şi-a sugrumat
cântecul,
benzi lungi, desenate, de asfalt, aleargă năuce
de la un capăt la celălalt al lumii…
Spaţiul îngust dintre absenţele noastre
se umple de cojile cuvintelor.

Poveste despre Hernando

În taverna din port cineva povesteşte
despre Hernando: „Era un lup de mare
pe cinste! În fiecare noapte îşi incendia
corăbiile, ca să rămână singur în mijlocul mării.
Un lup de mare pe cinste: când a ajuns
la ţărm, o lacrimă i-a tăiat obrazul
lăsându-i o rană urâtă…“

Titanic

Niciodată nu discutăm despre cadavrul
ascuns sub pielea noastră, despre
carnea şi muşchii care acoperă moartea…
Tot timpul ne punem oglinzi în faţă –
ca să părem vii, tot timpul ne prefacem
că suntem nemuritori, tot timpul
trăim fel de fel de vieţi ale altora;
orhestra cântă şi suntem în extaz…
O picătură sărată ni se strecoară
din când în când sub gene şi suntem
fericiţi şi dansăm pe postamentul de gheaţă…

Nicolae POGONARU

Sexy poem

mi-am pus pantalonii scurţi
adidaşii mei cărunţi
o cămaşă hawaiiană
şi şapca pe o sprânceană

şi-am ieşit pe bulevard
să văd fetele cum ard
de dorinţe păcătoase
şi în sâni dar şi în coapse

şi în fese şi în gleznă
şi-ntr-un loc cu multă beznă
unde creşte preeria
mai aspră ca peria

să le-ademenesc tiptil
să le duc la bar ,,Subtil”
şi de-acolo pe-nserat
să mi le aştern în pat

să mi le iubesc divin
între-un chiot şi-un suspin
întinse pe albituri
să le vindec de călduri

apoi din pahare-adânci
să le dau să bea pe brânci
şi uitându-mă-ntr-o dungă
să le-admir piersica-n pârgă

cine poate s-o atingă
punga-n pilă pila-n pungă
cât este ziua de lungă
până noaptea o alungă

şi din noapte până-n zori
să le dau mii de fiori
în lobul de la ureche
şi-n scoica fără pereche

stand-by

hai te rog să ieşim la o pizza
să povestim ce a fost ce va fi
de-aş fi prosper te-aş duce-n Ibiza
sau prin oraş te-aş plimba în taxi

ai putea învăţa cum să numeri
craterele din asfalt zi de zi
şi edili ai vedea dând din umeri
fără vreodată a se plictisi

o te-aş duce în cluburi selecte
cu absolvente de la Spiru Haret
să asculţi conversaţii inepte
după un whiskey prelung la bufet

suedez sau direct de la barman
am deveni celebri în urbe
şi fără să ţinem cont de vreun ban
am putea fi pe val sau pe unde

nici măcar în vis nu ai gândi
sau de-ai dori am merge la shopping
la Paris în Hawaii sau Bali
sau la beauty salon pentru lifting

dar vai nu am depozite-n bancă
în schimb am un cer plin de stele
şi-i mai vast universul fiindcă
tu străluceşti cel mai tare-ntre ele

de-ai veni măcar la un pepsi
în memoria a tot ce s-a dus
ti-aş spune chiar în franceză merci
pentru o oră cu mine în plus

sunt sigur că din nou vei fi doamnă
şi că nu o să aştept în zadar
între timp a sosit înc-o toamnă
cu frunze căzătoare-n calendar

kaput

a fost într-adevăr o revoluţie
în zona industrială a oraşului
s-au luptat fabricile şi uzinele
între ele
până când le-a ros rugina
grămezi de fier zac
în geometrii contorsionate
de artă avangardistă
zona industrială contemporană
un Alcatraz din care
muncitorii au evadat toţi odată
transformându-se instant
în şomeri profesionişti