Spații culturală nr. 26 (3)
FESTIVALUL NAŢIONA DE POEZIE
EMIL BOTTA
EDIŢIA a II-a
ADJUD 18–19 MAI 2013
În zilele de 18 – 19 mai 2013, Casa de Cultură „Tudor Vornicu” Adjud, organizează ediţia a II – a a Festivalului Naţional de Poezie „Emil Botta”.
Scopul Festivalului şi al Concursului este promovarea valorilor culturale autentice şi perene şi descoperirea şi promovarea tinerilor creatori de poezie.
REGULAMENT
1. La concurs pot participa autori care nu au depăşit vârsta de 30 de ani, nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial.
2. Sunt acceptate minim 5 şi maxim 10 poezii, în 5 exemplare, la un rând, font Times New Roman, dimensiuni 12, obligatoriu diacritice.
3. Lucrările dactilografiate în 2 (două) exemplare şi pe suport CD sau DVD vor fi trimise pe adresa Casa de Cultură „Tudor Vornicu” – Municipiul Adjud, strada Libertăţii, nr. 7, cod poştal 625100, cu menţiunea pentru Festivalul de Poezie „Emil Botta”.
4. Lucrările se trimit până la data de 1 mai 2013. Ele vor purta în loc de semnătură un moto ales de autor. În coletul poştal va fi introdus un plic închis (având acelaşi motto), care va conţine un curriculum vitae al autorului. Se va specifica:
– numele şi prenumele autorului; motto-ul pus pe plicul mic şi grupajul de poezii; locul şi data naşterii; studii; activitate literară; adresa completă; numărul de telefon.
5. Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în patrimoniul Concursului „Emil Botta”.
6. Laureaţii vor fi anunţaţi până la data de 12 mai 2013, pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere, care va avea loc la Casa de Cultură „Tudor Vornicu” Adjud.
7. Juriul concursului va fi alcătuit de scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din România.
Juriul îşi va rezerva dreptul de a redistribui anumite premii.
Vor fi acordate, în funcţie de posibilităţi, premii ale unor reviste literare.
Organizatorii vor asigura cazarea, transportul şi masa (diurna) invitaţilor.
Relaţii suplimentare: tel: 0744891319 – prof. Catană Ion; tel: 0723719439 – prof. Spirescu Paul
DIRECTOR, PROF. ION CATANĂ
Virgil DIACONU
Epimenides, spiritul de după somn*
„Pe cele nevăzute dovedeşte-le cu cele văzute”
(Epimenides)
Epimenides, poetul epic din Cnossos (Creta), a trăit în ultima treime a secolului al VII-lea î. Hr., fiind cunoscut mai cu seamă pentru vindecările sale magice, puterile divinatorii şi profetice. Era socotit al şaptelea în rândul înţelepţilor, căci „el părea să fie iubit de zei şi iscusit în cele sacre, adică să aibă duh inspirat şi iniţiatic”, spune Platon în dialogurile sale.
Din cartea Despre vieţile şi doctrinele filozofilor, a lui de Diogenes Laertios, aflăm că Epimenides a scris o Theogonie în 5.000 de versuri, o lucrare în versuri despre naşterea cureţilor şi corybanţilor şi Despre sacrificii, în proză. Tot lui i se atribuie Purificările, în hexametri, Creticile şi Oracole, în poză.
Plecat într-o zi de acasă, în tinereţe, Epimenides găsi înspre seară peştera lui Zeus de pe muntele Ida, unde adormi. Când se trezi, se întoarse la ai săi şi, „pătrunzând în locuinţa sa, dădu peste unii care-l întrebară cine este, până ce, descoperind pe fratele său mai tânăr, ce ajunsese între timp bătrân, află de la acesta tot adevărul. Trecuseră 57 de ani. Făcându-i-se astfel faima printre toţi elenii, fu socotit un ales al zeilor”. (Laertios).
Dar somnul lui Epimenides trebuie să fi fost unul iniţiatic, de vreme ce, „căzând în miez de zi într-un somn adânc, pe timp de mai mulţi ani în peştera lui Zeus Diktaios, el însuşi spunea că avusese parte de un vis în care i s-au ivit zeii şi glasurile zeieşti şi Adevărul şi Dreptatea”, relatează profetul în Epistola către Tit.
Înţelegem, aşadar, că cercetătorul celor divine şi-a dobândit toată ştiinţa chiar de la zei, în somn. Dezvelindu-şi învăţătura la trezire, i-au spus Epimenides, adică „spiritul de după somn”.
Faima celui trezit din somn ajunsese între timp la Atena, care suferea în vremea aceea de ciumă şi dezbinare. În speranţa vindecării, atenienii trimiseră după Epimenides o corabie. Acesta purifică oraşul şi alungă ciuma, mântuind cetatea. Drept răsplată, atenienii i-au oferit bani mulţi şi mari onoruri. Dar purificatorul n-a cerut nimic altceva decât o ramură din măslinul cel sfânt.
Lobon din Argos afirmă că ar fi ridicat la Atena Templul Eumenidelor, fie ca semn că îmblânzise Furiile, fie că ar fi gândit acest lucru. Tot la Atena a vrut să înalţe un templu nimfelor, dar a fost oprit de glasul coborât din cer: „Nu către nimfe, Epimenides, ci lui Zeus”.
De la Demetrios aflăm că nu stătea la masă cu nimeni şi că se hrănea cu un aliment primit de la nimfe, făcut din seminţele de nalbă, asfodel şi miere, pe care îl ţinea într-o copită de vită. Templul pe care a vrut să-l înalţe acestora trebuie că se voia un dar în schimbul hranei secrete primite de la ele.
„Pretindea, cu privire la sine, că ar fi trăit în mai multe rânduri”, scrie Laertios în cartea sa, iar vieţile acestea trebuie să fi fost altele decât cele trei dovedite deja: viaţa de efeb de dinaintea somnului din peştera lui Zeus, aceea din visul în care i s-au ivit zeii şi glasurile zeieşti, şi aceea de după somn, când şi-a dezvelit puterile şi a scris Theogonia, a purificat cetatea Atena şi a înălţat altare şi temple.
Platon, filozoful, a văzut în Epimenides „un bărbat cu har divin, o rudă de-a noastră, care a săvârşit unele ritualuri sacre, câte îi poruncise Zeul”. Alţii l-au numit mag, adică cercetător al rânduirii divine a lumii şi au pus purificările sale în rând cu daimonul lui Socrate şi binele lui Platon. Iar cei care l-au nesocotit au făcut-o spre pierderea lor. (Vezi Apuelius, Apologia). „Dar cel mai de seamă lucru este că, iniţiind în mistere şi sacrificând cetatea prin expiaţii, purificări şi ctitorii, Epimenides o făcu supusă dreptăţii şi mai deschisă către buna înţelegere”, spune Plutarh, în Solon 12.
De la cel iscusit în cele divine ne-a rămas versul: „Pe cele nevăzute dovedeşte-le cu cele văzute.” Cât despre el, săvârşindu-se din viaţă, în anii târzii i s-a găsit pielea împestriţată cu tot felul de litere. (Suidas).
* Textul face parte din volumul Atelierul de fluturi, aflat în lucru.
LA ANIVERSARĂ: RADU CÂRNECI
– 85 DE ANI –
Poetul Iubirii…
Poet, eseist, traducător, jurnalist literar, editor.
Născut la 14 februarie 1928, în satul Valea lui Lalu – comuna Pardoşi, jud. Rîmnicu Sărat (azi, Buzău).
Licenţiat al Facultăţii de Silvicultură din Braşov (1954).
A înfiinţat, în 1964, la Bacău, revista de cultură Ateneu (serie nouă). A fost secretar al Uniunii Scriitorilor (1972–1976), apoi şef al secţiei de literatură şi artă la revista Contemporanul (1976–1990). Actualmente, director al Editurii Orion (din 1991) şi director executiv al Fundaţiei Naţionale „Izvoare“ pentru protecţia Naturii şi Artelor în România (începând cu 1997).
Din bogata-i operă subliniem: Orgă şi iarbă – 1966; Umbra femeii (sonete) – 1968; Centaur îndrăgostit – 1969; Grădina în formă de vis (noi sonete de iubire) – 1970; Cântând dintr-un arbore – 1971; Oracol deschis – 1971; Cântarea cântărilor (parafrază modernă la celebrul text omonim, din Vechiul Testament, atribuit regelui Solomon) – 1973; Banchetul – 1973; Temerile lui Orfeu – 1978; Un spaţiu de dor (col. „cele mai frumoase poezii“) – 1980; Sonete (de iubire şi moarte) – 1983; Clipa eternă (col. „poeţi români contemporani“) –1988; Scrisorile către Dorador (text român-francez) – 1997; Heraldica iubirii (col. „biblioteca pentru toţi“) – 1999; Scrieri (ediţie în trei volume, îngrijită de autor, selecţie din întreaga-i operă: I – Arborele memoriei; II – Heraldica iubirii; III – Clipa eternă) – 2004. Din traduceri, notăm (numai pe cele editate în volume): Léopold Sédar Senghor (Senegal): Jertfe negre – 1969; Srečko Kosovel (Slovenia): Extazul morţii – 1975; Kahlil Gibran (Liban): Profetul şi Grădina Profetului – 1983; Charles Baudelaire (Franţa): Florile răului „Les fleurs du mal“ (prima integrală lirică Baudelaire în limba română, înfăptuită de un singur traducător) – 1991; Jacques Chessex (Elveţia): Elegiile lui Yorik – 1995; Mousse Boulanger (Elveţia): Inimă de aur – 1998; Delmira Agustini (Uruguai): Dulci elegii – 2002.
Radu Cârneci este şi autorul unor mari antologii literare, astfel: Sonete – Shakespeare – Voiculescu – 1996; Arborele neuitării (cuprinzând poeţi de limbă română din Israel) – 1997; Mioriţa – în şapte limbi (română, franceză, spaniolă, italiană, engleză, germană, rusă) – 1997; Poezia Pădurii române (patru volume; I – poezie populară de inspiraţie silvestră; II – clasicii; III – modernii; IV – contemporanii) – 2001; Cinegetica (trei volume de texte din literatura universală şi română) – 2003; Antologia Cântarea Cântărilor (cuprinzând 16 variante în limba română, de la cea din Biblia lui Şerban –1688 şi până în 2008) – 2009; Antologia Sonetului Românesc (trei volume) – 2009.
Premii ale Academiei Române şi Uniunii Scriitorilor, Doctor Honoris Causa al Universităţii „Vasile Alecsandri” – Bacău.
Referinţe critice…
„… În tot: o ştiinţă a versului demnă de invidiat, perfecţiune care nu e a veacului nostru agitat, ars pe dinlăuntru, posedat de mişcarea qui déplace les lignes, şi, mai ales, o sensibilitate în autenticitatea căreia aproape nu ne vine să credem, în care ne regăsim, în cazul cel mai fericit, cu intermitenţe. Sensibilitate pe care o credeam rămasă departe, în alt veac . …“
Dumitru MICU, Umbra femeii, în „Gazeta literară“, nr. 39 (830), 26 septembrie 1968
„… În Sonete, Radu Cârneci continuă un filon clasic şi mediteranian şi ne restituie un peisaj liric specific unei bune părţi a poeziei noastre de până acum. Aportul său constă într-o anumită formare lăuntrică mereu susţinută, într-o mare încredere în virtuţile eliberatoare şi înălţătoare ale poeziei care ne poate transpune oricând în fermecătoare grădini în formă de vis. Poetul trăieşte, astfel, mereu în cultul idealităţii estetice spre care tinde şi care îi sublimează toate pornirile. Poezia lui nu poate fi concepută fără această propensiune către înalt, fără elevaţia de care vorbea Baudelaire…”.
Victor FELEA, Reflecţii contemporane, în „Tribuna“, nr. 13 (740), 1 aprilie 1971
„… Lirismul lui Radu Cârneci trebuie căutat într-o confesiune violentă şi pătimaşă. Poetul gîndeşte lumea în manifestările ei senzoriale şi o descoperă, redescoperind natura. Poezia sa nu are o memorie a culturii, hrănindu-se exclusiv din propriile-i ceremonialuri, cînd aproape lascive, cînd fulgurante şi diafane. Un metaforism stufos invadează spaţiile poemului, dar efectele nu sînt de natură imagistică. Poeziile lui Radu Cârneci sînt nişte feerii frenetice, unde accentul cade pe virtuţile rostirii, pe specatcolul oracular al confesării. Poetul nu construieşte; întreţine doar starea de rostire lirică. Este senzual şi ceremonios, discursiv şi melodramatic, spontan şi necenzurat, posedînd un real sentiment al nunţii cosmice. Modalitatea lui de participare e lauda cu inflexiuni imnice, entuziasmul cuprinderii. Nu cunoaştem o mai naivă încredere într-o asemenea forţă naturală a poeziei. Chiar şi o carte de sonete, precum Grădina în formă de vis, se caracterizează prin acelaşi «dezmăţ al cîntecului», lipsind cu desăvîrşire orice intenţie de virtuozitate formală. E bine, e rău? /… /
Ca şi Grădina în formă de vis, Banchetul este un volum pe o temă erotică, de sursă platonică, pare a ne asigura autorul prin motto-ul extras dintr-un dialog al lui Platon. Platonismul ar consta aici în puterea de realizare a comuniunii cosmice dintre toate elementele, pe care o deţine erosul. Evident, Radu Cârneci încearcă să traducă litera textului platonician şi nu spiritul lui. O izbîndă există totuşi, poetul nu-i restrînge sfera la o proiecţie ideală a femeii, cu alte cuvinte, nu caută prototipul feminin intangibil. Nu petrarchizează, adică. Sub emblema Banchetului lui Platon, el celebrează, în fond, iubirea nu atît ca forţă universală, cît ca ritual al unui nupţiu continuu …“
Petru POANTĂ: Radu Cârneci – Banchetul, în „Steaua“, nr. 11/1973
„… Totul în acest „Banchet“ e rarefiat, cuvintele sînt purificate de imprecizie, de indeterminare. Un graţios dans cu măşti ocupă scena: în surdină, sunetele estompate ale unei muzici uitate încearcă să acompanieze dansatorii. Şi totul e curat şi pur (cîteodată plictisitor de curat şi de pur), supus unei mîini de regizor de elită. Căci, în cele din urmă, regia domină. Iar, dacă un recenzent a făcut un paradox afirmând că tabla de materii (alcătuită din versurile titlu) ar reprezenta cel mai frumos poem al cărţii, afirmaţia nu poate fi scoasă, cred, din programul autorului. Ea (tabla de materii) reprezintă finalul, încoronarea spectacolului, lectura modernă a lui…“
Cornel UNGUREANU, Radu Cârneci: «Banchetul», în „Orizont“, nr. 30/1973
„… Îndreptarea poetului către o înscenare de mari proporţii cum este Cântarea cântărilor, model statornic al ultimelor sale cărţi, este, de aceea firească, după cum şi insistenta cultivare a sonetului (Umbra femeii, Grădina în formă de vis) denotă aceeaşi înclinare spre decorativ şi magnificenţă. Luxul orbitor, căutarea de ipostaze monumentale, galanteria luxuriantă, montările fastidioase, atitudinile pontificale sunt prezente şi în recentul volum, Banchetul, cu titlu platonician. (…) Poetul, care scrie cathedrală şi a priimi, se defineşte ca un iubitor de rafinamente şi de ceremonii somptuoase.“
Mircea IORGULESCU, Radu Cârneci – Banchetul, în „Luceafărul“, nr. 36, 1973
„… Prelucrând Cântarea Cântărilor, Radu Cârneci a scris de fapt un veritabil poem de dragoste, în care nu e greu să-l recunoaştem pe el, ca poet original, de proaspete elanuri lirice, pe care le înveşmântă într-un supravegheat vers clasic, ce-şi trage seva şi culoarea dintr-o limbă populară, aducând cu ea din parfumul vechilor scripturi. (…) Poetul român, într-un subtext «polemic», a vrut să-i mântuiască pe Adam şi pe Eva de «păcatul originar», apoteozându-i; izgoniţi cândva, ei se întorc în Paradis triumfali, prin marea sărbătoare nupţială, încununare de puritate şi poezie.“
Al. SĂNDULESCU, O nouă parafrază la Cântarea Cântărilor. În „Luceafărul“, nr. 10, 9 martie 1974
„… Deschisă către marile probleme ale lumii şi ale ţării sale, punând în forme sensibile abstracţiuni din domeniul eticii, politicii sau filozofiei, poezia lui Léopold Sédar Senghor realizează, în haina atât de primitoare a limbii franceze, o sinteză unică a sensibilităţii hrănite de vigoarea tradiţiilor africane. Sincretismul artei sale, acea legănare între voce, gest, ritm şi muzică, traduce o experienţă arhaică a artei totale ca mod de viaţă /…/ Prin recenta ediţie bilingvă română-franceză (tipărită la Ed. Univers) ce cuprinde tălmăcirea de aleasă ţinută a poetului Radu Cârneci, cu sugestivele ilustraţii ale lui Dan Erceanu, publicul românesc face cunoştinţă cu o mare creaţie poetică…“
Emil VASILESCU, Léopold Sédar Senghor – Jertfe negre, în „Scânteia“, 22-IV-1976
„… Se pune întrebarea dacă Radu Cârneci celebrează existenţa platonică a iubirii în lume sau elogiază senzualitatea erotică? S-a spus, pe bună dreptate, că senzualitatea nu e în poezia acestui modern trubadur pură desfătare, ci un blazon al nobleţei umane. După cum am văzut, există în poemele cuprinse în această ediţie selectivă-retrospectivă o adoraţie a femeii ca taină şi miracol al universului uman, dar, deopotrivă, există şi o adoraţie a cuvântului ca expresie a sentimentului erotic. Viaţa e, ne-o spune poetul, un „banchet în doi“, dar e, în acelaşi timp, un sonet sau o coroană de sonete, specie pe care o onoreză în mod deosebit Radu Cârneci, creaţia sa aşezându-se cu onoare alături de opera sonetiştilor de marcă ai liricii noastre de azi: V. Voiculescu, Dan Botta, Victor Eftimiu, Tudor George. Radu Cârneci crede în cele două forţe care susţin existenţa umană: iubirea şi arta, iată deci şi definiţia axiologică a poeziei, gândită ca o clipă eternă.“
Emil MANU, Îmblânzitorul de cuvinte, în „Luceafărul“, nr. 49, 1987
„… Integrala Baudelaire este, indiscutabil, o întreprindere de zile mari cu care moldovenii se pot mândri. Prezentarea grafică semnată de Gheorghe Vrabie pune excelent în valoare unicitatea „obiectului de vorbe“. Solo-ul mirabil al lui Charles Bauidelaire este interpretat pe româneşte cu o iubire de verb cu totul rară şi demnă de admirare. Cititorul e liber să-şi aleagă lectura cea mai convenabilă gustului său din câte există deja şi vor mai exista, cu siguranţă, însă nu va putea ignora, de-aci înainte, lectura armonioasă cu sine a lui Radu Cârneci. …“
Irina PETRAŞ, Integrala lirică Baudelaire, în „Steaua“ nr. 8-9 (august – septembrie) 1992
„… Conceptând ediţia şi ca un instrument de lucru necesar cercetătorilor viitorului, traducătorul îşi însoţeşte volumul şi cu o bogată Addenda, în care sunt cuprinse versiunile ebraică, greacă, latină, ca şi cele trei traduceri româneşti anterioare – cuprinse în Biblia de la Bucureşti (1688), în Biblia de la 1938 (realizată de Vasile Radu şi Gala Galaction) şi în aceea din ebraică, a Patriarhului Nicodim (1944), toate reproduse în facsimil (prin fotocopiere). Faţă în faţă cu acest volum de excepţională valoare literară, dar şi bibliofilă, nu putem decât subscrie la cele cu care Radu Cârneci îşi încheie Prefaţa: „Lumea simte… că formidabilei forţe a hipercivilizaţiei trebuie să-i adăugăm acea aură care aparţine numai omului şi care se cheamă puterea de a iubi. Da! A iubi sincer şi curat, cu încredere, cu dăruire şi desmărginire! A iubi Iubirea, iar pe cei lipsiţi de lumina ei să-i învăţăm acest dumnezeiesc sentiment. În această idee, Cântarea Cântărilor reprezintă triumful iubirii totale.“
Florentin POPESCU, Triumful iubirii, în „Vocea României“, nr. 628, 21 decembrie 1995)
„… Conştientizarea actului aristocratic şi plebeian, elitist şi proletar, în acelaşi timp, propune (şi presupune) o iubire absolută pentru poezie şi o formă de devotament care seamănă cu creaţia însăşi. Ca să parafrazez un exeget al poetului, afirm că opera lui Radu Cârneci înseamnă mai mult decât „poezia erosului cosmogonic”, şi anume „poezia actului demiurgic de zidire a lumii prin cuvânt.“
Aureliu GOCI, „La aniversare“, în „Ecart“, supliment cultural al ziarului „Economistul“, februarie 2003
„… Deşi activitatea sa nu se limitează la poezie, Radu Cârneci este, în primul rând, poet: un poet important cu o retorică inconfundabilă. (…) Neîndoielnic, în lirica erotică e un maestru, un nume de referinţă. Ce îl face distinct? Întâi, faptul că şi-a construit o religie a iubirii, pe care a modelat-o cu fiecare nou volum şi i-a multiplicat semnificaţiile. Ideea sa e că iubirea-i axa lumii, o forţă „atotstăpânitoare“, pe cât de evidentă, pe atât de tainică. Temperament panic, viguros, impulsiv, el a evoluat de la amorul senzual la cel ideal, platonic, la „iubirea de iubire“. A schimbat ipostaza de „centaur“ frenetic cu una de sacerdot şi de adorator dezinteresat. În acelaşi timp, a inovat formele de exprimare a sentimentelor. Drumul său estetic e drumul spre cea mai rafinată caligrafie. Un virtuoz deplin, atingând faza „operelor rotunde“, definitive.“
Constantin CĂLIN, Marginalii la ediţia definitivă, „Ziarul de Bacău”, 9 decembrie 2005
Rondosonete…
Gândind la Homer
… ochi pentru ce!? În întuneric rază
care-n tăria tainelor cutează
adânc de dor şi pătrunzând adâncul
în care se zideşte fraged pruncul
ce va aduce lumii sfântă pază –
el din tăria tainelor cutează…
(… ce zeu sublim, Homer!… precum se ştie
fără de ochi privea în veşnicie
gândind minuni şi întâmplări fantaste
la Troia şi pe-ntinsul mării-vaste
el se zidea-n legenda pururi vie
fără de ochi privind în veşnicie…)
… ochi pentru ce?… Nevăzătorii sunt
adânci de duh spre Duhul cutezând
şi dând sfielii îndrăzneala pură
şi vocii a sfinţeniei arsură –
pleoapele-mi închid şi intru-n gând
adânc de duh spre Duhul cutezând…
Hannibal ante portas…
– în amintirea lui Eugen Jebeleanu –
… şi n-a învins! iar zeii se uimiră
şi vulturii latini se istoviră
iar elefanţii au intrat în mit
când Generalul marşul a oprit:
cinci legiuni – cât zece! – se opriră!
şi n-a învins, şi zeii se uimiră…
(oh, e măreţ să te păstrezi în vis
trăind sublimul ce ţi-a fost prescris:
când poţi învinge, să-ţi învingi puterea
şi gloriei să-i sărăceşti averea
să dai înaltul ce ţi s-a admis!…
oh, e măreţ să te păstrezi învins…)
… n-a vrut să-nvingă! totul a rămas
în clipa moartă sub dramatic ceas
când Roma tremura-n bătaia sorţii
El, Hannibal, sta mândru-n faţa porţii
ca bronz adânc, ne-mai-făcând un pas –
şi a intrat în timp!… şi a rămas…
Sufletul vinului
– se închină lui Ch. Baudelaire –
… Sufletul vinului, blând paradis
chemându-ne iarăşi la Hanul de vis
în el s-ascunzând rădăcini-înfloriri
căderi în albastru şi-n raze-uimiri
şi-atent Serafimul de ceruri trimis
spre a ne-salvare din chipul proscris…
(… înecul e moartea dorită în vin:
te-atrage, te prinde, te soarbe destin
Prinţ negru – coroană de-argint aurit
cu paloş în dreapta, cu ochiul mijit –
o luptă nebună în aerul – spin
înecul e moartea dorită, în vin…)
… da! nu ne mai pasă la care liman
stă ochiul de veghe, – prieten-duşman –
cel care ne strigă voind să ne-ajungă:
asprimea-i ne place, blândeţea-i ne-alungă
da, îngerul-înger ne bântuie-avan
şi nu ne mai pasă la care liman…
Sâmbăta morţilor
… stau în pământuri morţii sub zăpezi:
credinţă veche-n ceea ce mai crezi
închipuiri-îmbrăţişări sub cruci
te duce gândul unde-ai să te duci
spre-a te-ntâlni cu ceea ce nu vezi –
dorm în pământuri morţii sub zăpezi…
(… trei sinucideri m-au voit prin vreme
trei paloşe ivindu-mi-se-n steme
trei lungi săruturi rotunjind averea
şi steaua străjuind la învierea
în sângiuiri pornirilor blesteme
trei paloşe m-ademenind în steme…)
… pâine şi vin pentru acei ce nu-s
decât păreri: cădelniţări-apus
şi lacrimi seci topindu-mă-n ţărână
ivind fântâni la Moartea-n har stăpână
spre-a re-zidi iubirea în Iisus –
pâine şi vin pentru acei ce nu-s…
La Hanul Ancuţei
– «bunicului» Mihail Sadoveanu –
… la Casa Vinului de viţă rară
ajung din când în când, aşa spre sară:
mă-ntâmpină-n surâs acea femeie
cu vocea-n flori, în strai de curcubee
cu vechi averi în inima-i cămară
la Casa Vinului de viţă rară…
(… boieri şi domni şi căpitani-eroi
neguţători şi grămătici de soi
suntem ai tăi cu toţi pe totdeauna:
mai toarnă vin până se-apleacă luna;
te vom iubi în vise mari şi moi
boieri şi domni şi căpitani-eroi
Ancuţă mândră, Doamnă de istorii
ne-ademeneşti ca flacăra comorii –
arată-ţi chipul, ne-nfrumuseţează
descântă-ne-n cenuşa vetrei trează
şi trece-ne-n hrisoavele de glorii
Ancuţă mândră, Doamnă de istorii!…)
Bal mascat
… Doamna mea, cine eşti, cine sunt
tânăr ieri, azi m-aduni în cărunt
zveltă, tu, pom albastru în dans
ceruri vechi peste cer în balans
când ne-apropie timpul abund’
Doamna mea, cine eşti, cine sunt!…
(… mândră-ai fost, mândru eu; au rămas
semne adânci peste gând, pe obraz
au plecat rând pe rând cei plecaţi
şi suntem cei din urmă mascaţi –
ce duios acest ultim popas
mândră-ai fost, mândru eu, am rămas…)
… o, ce vals între cer şi abis
ce minuni în minuni am deschis:
m-ai ales cel mai tânăr din şir
şi mă tragi dinspre moarte-n admir’
şi-mi surâzi, blând surâs, ca un vis –
o, ce vals între cer şi abis…
Maria din Magdala, rugându-se
„… rămâi în mine, nu mă părăsi!
sămânţa Ta mă-ndeamnă a-nflori;
sunt ca grădina-n secetă plângând
de nu m-ajuţi mă voi sfârşi curând
speranţă şi închipuire-mi fii
rămâi în mine, nu mă părăsi…
(… iubindu-mă, Tu mă fereşti de moarte
iar timpul n-o să-mi fie-n clipe sparte
ci-n lungi banchete cu trăiri adânci
supusă blând minunilor-porunci;
spre a rămâne literă în carte
iubeşte-mă, spre-a mă feri de moarte…)
… nu mă lăsa de chin şi însetare
cuprinde-mă în sfânta înserare
îngeri tăcuţi ne-ajută iar să fim
îndrăgostiţi peste Ierusalim:
adâncul meu Te va primi-n ardoare
iubeşte-mă în sfântă-mpreunare…“
Privighetoarea şi Trandafirul
– la o re-întâlnire cu Oscar Wilde –
Îndrăgostită Privighetoarea cânta
iar Trandafirul alb o săruta:
ghimpele-I o pătrundea cu dulceaţă
