Propoziții pretențioase – Alezași
Persistă blocajul mintal. Și când s-o destupa, să te ții!
Escaladarea scării pentru a ajunge pe acoperiș la nea lemnarul de pe Eminescu încorda mușchii picioarelor și ,,rupea” mâna la aducerea foilor de tablă. Aproape șapte metri nu sunt ușor de abordat când scara nu e tocmai înclinată, când mai mult nu o poți întinde. Poate aluneca unul dintre picioare când după câteva urcări-coborâri obosești și ignoră creierul distanța deja înmagazinată pentru măsura dintre două trepte. Se poate rupe una dintre trepte sau vârful scării să gliseze pe perete, jgheab sau florărie. O mai legi uneori cu sârme, mai bați un cui, însă nu totdeauna este timp de astfel de detalii, mutarea ei în sine durează, darămite legarea-dezlegarea, pironirea-despironirea ei. Simți că o iei la vale, strigi din toți rărunchii bre, ații la ea, Cristi, tată, Nae… și după ce ești în siguranță încerci mai mult decât o dojană în același ambitus de altistă și velocitate. Fără menajamente și cuvinte amabile, ba chiar nouă sesiune de amenințări și injurii…. Tocmai de aceea e mai lesnicioasă o cățărare de 20 de trepte și apoi o relaxare sus pe acoperiș, firește, unul cu panta sub 25 de grade, decât o staționare cu contorsiuni pentru îmbinarea și lipirea jgheaburilor la o asemenea înălțime, îngrădit și de numeroasele obstacole plantifere de jos, așezate exact în calea poziției convenabile. Voit-nevoit, ești obligat să tragi vârful scării, tu sus pe ea, până aproape de locul lipiturii. Trebuincioasă o alocare de extensie a alonjei – mai ,,tragi” de brațe, încercând cu picioarele o proptire în siguranță și cu corpul cauți zona limită de echilibru. În aceeași vreme ții cu o mână letconul, cu cealaltă cositorul și din când în când ungi cu apă tare îmbinarea. Presupuneți a treia mână. Nu există. Se face un schimb momentan eficace, ergonomic între ele, până nu te enervezi prea tare că nu prinde și nu se răcește letconul. Oricum nu reușești ceea ce jos pare o bagatelă. Nu ai spațiu suficient să introduci vârful letconului și chiar de s-ar găsi disponibili vreo doi, tot nu-ți iese o ,,alămire” completă, cositorul, conform legii gravitației, ce este deasupra și mai este și lichid, pică spre pământ. Într-adevăr, rămâne un strop în ciocul prelung al letconului, insuficient prinderii. Nici perfect mulate părțile – imposibil, indiferent de situație – și nu găsești resurse în picătura aninată de lipire. Cazuri în care alipeam până la limită nada. Cam 75 la sută din tot. Prin gropi, prin flori, prin ganguri i-am dat ocol pe cele două părți refăcute, apoi am coborât cota la nivelul holului, construit ca adiție, un melanj lemn-termopan. Partea finală s-a consumat la clădirea amenajată…. Stau în dubii care pe care l-a precedat. Fiindcă odinioară, pe timpul magicei mele călătorii către lume, spre cunoașterea ei, acel loc a determinat prima mea teamă real resimțită și nu arăta deloc ca azi. Ca atunci. Actualul Eden era un club muncitoresc jerpelit, tencuiala se sfărâma la simpla atingere, curtea servea de mic teren de fotbal, platanul bătrân te mai adăpostea de ploaie până găseai o fereastră ca să ajungi nu tocmai ciuciulete acasă, iar unde este barul etajat, pe o porțiune restrânsă era o magazie, comparabilă cu cea de la liceul Vlahuță, în spatele clădirii-atelier sau cu vestiarele de la ștrand, pentru cine le mai știe. Trei uși, trei camere de depozitare a lemnelor și cărbunilor. Cuptorul de pizza este amplasat unde erau montate două leagăne de se dădeau, cu avântul necesar, peste cap. Cum prin copii zvonul circulă repede, ne-am prezentat, eu, Nae și Viorel, mai pe seară, să vedem și să încercăm minunile.
