Spații culturale nr. 85 (10)

Loredana Florentina DALIAN

Frumusețe străină

„Sau frumusețe străină am văzut și cu dânsa mi-am rănit inima…”
Câtă poezie în acest fragment de rugăciune! Și ce trist că frumusețea rănește, de parcă n-ar fi de ajuns urâțenia lumii. Și că trebuie să ceri iertare Duhului Sfânt pentru păcatul acesta!
Da, am văzut frumusețe străină și cu dânsa mi-am rănit inima!
De dragul frumuseții străine, mi-am gonit primăverile pe câmpii, verile le-am lăsat călcate de tren într-o gară de Est de demult, ca pe niște karenine ale nimănui; mi-am făcut din toamne straie de frunze căzute și iernile le-am înghețat în zăpezi de cuvinte.
Da, am văzut frumusețe străină! De dragul ei, am uitat de bucuria simplă a zilei, am nesocotit toate darurile, am lăsat propria frumusețe să treacă, și, Doamne, chiar a fost și chiar am rănit-o și pe ea. Anii mei tineri, și ei, au fost atât de răniți când eu alergam după himere.
Da, am văzut frumusețe străină, și nu știu cum, o mai văd și astăzi, nu, n-a trecut, a rămas acolo, la inimă, ca o rană. O rană invizibilă și care nu doare, dar nici leac nu-i pentru dânsa. E ca glontele cu care conviețuiești, pentru că scoaterea lui ar fi mai periculoasă, ar face ravagii, ar transforma sângele în cascadă. Trăiești cu el, n-ai ce face; așa și cu frumusețea aia străină, care nu-i a ta, pe care n-o poți ajunge, dar ți s-a cuibărit acolo la inimă, cu rana ei cu tot.
Da, am văzut frumusețe străină și cu dânsa mi-am rănit inima și, Doamne, iartă-i frumuseții, ea nu vrea să rănească, e acolo așa cum ai făcut-o spre bucuria noastră, dar noi, impuri, o facem rană, când ea ar trebui doar să mângâie, doar să strălucească.
Da, am transformat frumusețea în rană și asta chiar e păcat și chiar e nevoie de iertare, rana s-a închis peste ea, peste frumusețe, o ține captivă, așa cum se prinde insecta în chihlimbar. Peste ea se așează straturi, straturi, de alte frumuseți străine și într-o zi – cine știe – poate rana va ajunge la strălucirea chihlimbarului.
Până atunci, frumusețea aceea pe care am văzut-o și cu care mi-am rănit inima se îndepărtează, dar ancora rămâne acolo, în inima-chihlimbar, în rana-frumusețe care nu doare.
Cu ce se vindecă, Doamne, frumusețea?

Cărți prezentate de:

Octavian MIHALCEA

PLENITUDINEA SIMBOLURILOR ATRACȚIEI

Noua carte de versuri a Simonei Trifu, O sălbăticiune în exil (Editura Anconeum & Analepsie, București, 2022), cu binevenite ilustrații semnate de Alex Ivanov, ne propune un neîncetat spirit enigmatic, mereu în căutarea completărilor în vederea doritei continuări apoteotice. Filonul mărturisirii are virtuți incandescente, a căror varietate induce metamorfoze copleșitoare. Reamintirea anumitor episoade dramatice e împărțită între revoltă, tandrețe și intuirea forței de a transforma traseele sufletești. Poeziile Simonei Trifu inventariază cu tenacitate date existențiale mai mult sau mai puțin supuse transfigurării, totul ajungând adeseori în proximitatea ceremoniilor fastuoase ale metaforei. Afectivitatea va avea mereu ceva tainic, supus încercărilor. În același timp, nonconformismul este evident. Originalitatea versurilor din O sălbăticiune în exil conduce pe căi radicale. Vrăjile iubirii au valențe famelice. Vom detecta instinctul elevat propriu căutării unei compatibilități fundamentale: Taina turnului și umbra ta,/ construite în dagherotipul inimii mele fragile./ Te-am căutat pe sub pleoape, la celălalt capăt al ploii …/ E ziua păsării vals și trebuie să te învăț despre albastru,/ ca să-mi poți scoate rochia/ și să mă vezi goală, precum o peniță./ O replică la un exod de plăceri rafinate./ Un preludiu de Can Can,/ într-o sală săracă în aplauze,/ bogată în fresce cuminți,/ ce-ți rostesc a-tot-știutor numele.(Dagherotip). Călătoriile onirice nasc revelații situate între viață și moarte. Aici mai găsim caracterul de tranziție între material și spiritual. Dragostea provoacă și tulbură, neabătută pasiune spre irumperi forte. Ochiri magnetice accentuează actul atracției. Valorile inimii dau sens existenței, în aceeași măsură în care neliniștile se înmulțesc. Odată cu aceste poezii avem senzația că regiuni de dincolo de noi invadează orizontul. Ape elementare determină sensibilitatea majoră a poetei. Sentimentele au întotdeauna dorința triumfului. De peste tot se aud ecourile unei greu descriptibile forme de putere. Prin vers, eliberările parcă sunt mai la îndemână. Uciderile simbolice și creația constituie un binom ce întotdeauna a catalizat interiorul artistic. Se detașează o fixare pe tendința de a cuceri, accentuată individualizare a domeniului sublimărilor artistice: Pasărea cu clonț de rubin engramată în cuibul de cuie,/ acolo unde dorul i-i casă și unde zmeii se adapă./ Tăvi de jăratec îmbietoare ne pândesc pe toți,/ în nopți desuete de octombrie./ Început timid cu iz de gutui pârguite/ și aripi strivite
între zăbrele./ Clonțul de rubin încântă vulturi./ Candoarea mierlelor poposite pe acoperișul tău./ Casa noastră din copacul vrăjit,/ casa ta din șindrile de brad, ostenite poveri sub timp,/ casa mea din lut frământat în ruminații anancaste./ Vrejul ce ne-mpresoară mintea/ și ne întunecă luciditatea efemeră a acestui supliciu./ Un dor acut, un scâncet de leagăn,/ brațe triste agățate de luna ce ne dezmiardă./ Temerare gânduri, iscoditori cercetași mi-ai trimis pe cărări./ Căpriori mesageri devotați susură amăgirea. (Engrama cuibului de cuie). Creativitatea Simonei Trifu pune în scenă elanuri furtunoase, problematizări lirice dorind să exploreze culmile. Acest univers ideatic ne pregătește pentru tot ceea ce se poate întâmpla pe un drum al complexității. Din când în când, muzici insurgente animă pașii printre simbolurile unui timp pasional. De asemenea, energia se integrează unor amalgamări fantastice neocolite de primejdii. Persistă o neabătută încredere în biruința finală. Imprevizibilul instinctual și rațiunea cazonă coexistă ca două măsuri dintr-un tot dispus a înfrunta intemperii radicale. Asistăm la atragerea pasiunii în turbioane cu deosebită amplitudine. Aici, riscurile țin de principiul vital, ambivalențele dezlănțuindu-se inopinat. Marea curiozitate a spiritului va fi pusă în slujba manifestărilor eliberatoare. Variatele aspectări penetrante din poezia Simonei Trifu au caracter ireductibil. Uitarea este exclusă, în circumstanțele acestui lirism vulcanic profesat în carte. Soarele se retrage uneori în intimitatea copacilor umbroși. Alchimizarea esențelor poetice poate conduce la săgetări ce parcurg bestiarii. Disparițiile programate au drept scop resurecții viitoare pline de aspectări tonice. Prin labirintul versurilor scrise de Simona Trifu găsim viziuni existențiale profund spectaculoase, reînnoiri ale străfundurilor, accentuate dorințe care vizează ardent împlinirea. Emoțiile au darul să modifice unele aspecte din realitate. În perioada crepusculului oglinzilor, incandescența florală se va axa mai mult pe ceea ce ar fi putut să fie dacă … „Fotografii” trecute ivesc frământări cu patină juvenilă, totul fiind predispus unor sincronicități flagelante: Curge rumeguș din păpușa ta preferată./ Aceea pe care ai lăsat-o pe balconul de sticlă,/ în cutia cu acareturi,/ unde un motan bătrân mai toarce din când în când,/ atunci când își aduce aminte./ Numerele mașinilor se dilată/ și se contopesc într-o interpretativitate uitată la infinit./ Plâng. Îmi plâng păpușa. Îmi plâng rumegușul./ Visele întrețesute cu hârtie de ziar din Cartea Roșie./ Cascada dorințelor erotice abundă în chiote tinere,/ ascunse de uși răstignite în vecernie. (Păpușa mea cu rumeguș). Hipertrofierea angoasei are capacitatea de a dicta ritmul poeticității. Importanța dorului e pusă în relație cu natura convulsivă a extincției. (Auto)sacrificial, tabloul inimii pe un altar închinat lui Saturn. Poate că vechile răni s-ar cicatriza cu ajutorul celor petrecute astăzi. Atunci, turnul s-ar înălța până spre limita superioară a spiritualității vulturești. Persistența abisalei vibrații are corespondență directă cu intensitatea revoltei, cu duritatea cromatică a piramidelor ce iau naștere pe malul mării învolburate. Iele dominatoare stăpânesc tot acest câmp de acțiune lipsit de conformism. Foarte mult contează clipa care descompune, pentru a edifica ulterior. În volumul poetei mai impresionează o specială arhetipalitate a eclectismului: Tremorul firelor de maci bate în pleoape a vuiet./ Doream să fiu florăreasa ta de luni dimineață./ M-ai încins cu zahărul ars din acadele./ Am creat o ghirlandă de licurici și ai râs./ Privesc cu ochii trecuți prin câmp de secară./ Fugim înghesuiți în locomotiva bătrână,/ rostul e-n noi, sub condurul stâlcit./ Lighioane mă vor și ție ți-e frică./ Sub crema de clown stau riduri de câmp auriu./ Solfegiază-mi tăcerea-n bătaia puștii,/ când chiar și teroarea e geamăt de dor./ Pieptăn livezi pe ascuns./ Sinestezia buzelor noastre/ răsună-ntr-un portocaliu aprins./ Totul îmi pare automatism,/ zona ta antică, în care cu regularitate mă duci,/ cu ochii legați și tălpile roase de drum. (Pieptăn livezi). Subiectivitatea debordează de farmec feminin, scoică trăitoare printre acorduri puternice. În volumul O sălbăticiune în exil, jocul cu păpuși ia valoarea călătoriei până la frontierele necunoscutului. Accentele tulburătoare ale poeziilor Simonei Trifu sunt rodul unui „modus vivendi” dăruit voluptăților expresiei.

Mihaela AIONESEI

Vindecarea prin melancolie

„Ritual de întoarcere” – noul volum de poeme semnat de Nuța Crăciun și apărut la Editura Art Creativ, în colecția „Esențial” este un periplu între „Anotimpuri cu pălării vechi” și „Tăceri solemne”, două capitole aproape egale, însumând 68 de poeme. Citind cartea, mi-am permis câteva notații subliniind mai mult versul poetei pentru bogăția de trăiri, pentru frumoasa metaforă a vieții trăită din plin la cote înalte. Pentru sinceritatea și lejeritatea cu care își scrie versul, fără intenția de a etapa, ci de a-și „vindeca sufletul”, a-l face „să respire din nou” , eliberându-se prin scris de „frământări, lacrimi și speranțe, toate de-a vama”. Cu sensibilitate și talent, poeta reușește o îngemănare a sentimentelor, stabilind o „ordine a cuvintelor”, poezia devenind astfel o oglindă, o reflecție a profunzimii ființei sale.
„Melancolia este fericirea de a fi trist” spunea Victor Hugo. Această „fericire” o înțeleg doar cei care au fost încercați de ea. Pentru unii poate fi o pacoste, pentru alții o dragoste. Dragoste cu care își amintesc de oameni, de momente frumoase, de locuri dragi, de părinți, de casa părintească, de iubiri și neîmpliniri, de experiențele care i-au transformat din buni în mai buni. Așa cum s-a întâmplat în cazul autoarei, care surprinde plăcut cu noul volum de poeme, străbătut de la un capăt la altul, de melancolii bine dozate pe care le așază în cerc pentru a le învăța arta iubirii, așa cum numai ea știe.
Chiar dacă coperta cărții are în centru un lacăt însoțit de patru chei, ceea ce sugerează că există o soluție pentru toate, se pare că doar autoarea deține cuvintele potrivite pentru acest „ritual de întoarcere”, mărturisind cu grație „gândul meu e cât o biserică/ unde se odihnesc amintiri rătăcite/ lumina cade vertical pe bocancii mei/ obosiți de drum.”
În acest spațiu intimist, cu „dorul îmbrăcat în pelerin” își scrie poemele într-un limbaj duios, cu sfințenie, cum ar scrie acatiste, mărturisindu-se unui personaj nenumit care poate fi propriul eu, cum se desprinde din aceste versuri: „ îi povestesc toate astea femeii din alt anotimp/ tânjesc după tinerețea ei/ după nopțile care încă mai păstrează/ urma acelui țipăt de plăcere” sau „scriu despre tine/ și simt că atunci când scriu/ doar trecutul există/ doar eu și cu tine/ într-o poveste cu gust de copilărie/ de măr copt/ de soare desenat cu degetul pe un geam”.
Poate fi umbra unei neîmplinite iubiri „cândva tu ai fost nordul meu sudul estul și vestul meu/ săptămâna mea de lucru și pauza mea de duminică/ zorile mele miezul nopții cântecul meu”, așa cum declară în poemul care dă titlul cărții „la cine să reclam dragostea netrăită/ care rămâne mereu afară din cuvinte”. „Afară din cuvinte” e un fel de a spune. În realitate, scriind, autoarea se eliberează de tristeți, angoase, frământări, caută un loc de sprijin în propriul sine – „o femeie care știe că va îmbătrâni singură/ caută în fiecare dimineață o fereastră pe unde să evadeze/ o fereastră în propriul corp pe unde să-și poată abandona/ tristețea care urcă mai sus de frunte o depășește.”.
Pentru vindecare, se lasă bântuită de „femeia care o locuia la fiecare început de anotimp, femeia aceea veselă, răbdătoare, femeia plină de speranță”, femeia „care știe că de atâta melancolie/ i-ar putea putrezi inima de aceea cântă”. Iar când nu cântă, se roagă „plângând într-o limbă străină” departe de locurile natale: „să mă trezești Doamne din noaptea asta sumbră/ din țipătul dureros al altor țipete care îmi poartă viața”, „ajută-mă Doamne să o iau de la început/ să se usuce odată mlaștina asta din mine/ și iartă-mă că îmi fac griji/ pentru ființa mea vremelnică”, „alungă Doamne pasărea asta neagră/ care cerșește la ușa zilei.”
Fie că poartă un dialog cu sine, cu Dumnezeu ori cu persoana iubită, poeta Nuța Crăciun își dezvăluie sensibilitatea scriind în aceeași notă de tristețe și resemnare în care au fost scrise și celelalte volume pe care i le-am citit „Cerul din colivie”, Ed. Colorama, 2020 și „Cuvinte de îmblânzit singurătatea” , Ed. Eubeea, 2014, fără a cădea însă în capcana patetismului, ci mai degrabă având puterea de a lua cititorul de mână și a-l duce în uni-versul ei. Acolo unde prezente sunt însingurarea și înstrăinarea de locurile natale. Două aripi de plumb cu care reușește să atingă o undă spirituală care nu este accesibilă oricui, să lase urme adânci în parcursul ei literar, prin simplitatea, sinceritatea și profunzimea ei. Poezia Nuței Crăciun fiind singulară tocmai prin acest sfâșietor sentiment al tristeții atât de prezent în fiecare poem.
Mesajul liric se desfășoară cu ușurință făcând slalom între real și ireal. Combinația perfectă pentru o poezie reușită care stârnește interes și emoție, te înalță spiritual într-o sferă bine definită de un crez atât de intens exprimat în poezie: „dacă încă poți să iubești ți-e destul”, „păstrezi dragostea înăuntru tău/ ca pe o icoană căreia i te închini zilnic.”
Două lumi paralele între ce a fost și ce ar fi putut fi, se întâlnesc, se contopesc, născocesc anotimpuri pentru noi melancolii. Melancolia fiind un artificiu folosit deseori de poeți pentru a descrie lupta cu viața, cu neîmplinirile, cu boala, cu moartea, cu absența celor dragi. În universul poetei „nu toate rănile plâng/ unele cântă până ce visul prinde rădăcini/ și te recunoaște.” În altele vede „cerul ca pe o pânză albastră/ pusă la uscat de frânghia orizontului”, „suferința o bandă de cauciuc/ frica o eprubetă”, „timpul ca o pâine/ din care rupem cu toții câte o bucată/ în eventualitatea că lumea/ nu se va stinge de tot/ că va înflori din nou un zâmbet/ pe fața muzicantului de la colțul străzii.”
Chiar dacă întregul volum este scris cu nostalgia timpului trecut, există speranța, există credința, există și iubirea!
„Viața/ e o pasăre/ care nu-și mai găsește cuibul” mai spune poeta, fără să știe că tocmai acest pelerinaj al sufletului, această neliniște, acest umblet în căutare de liniști necuprinse, o face să treacă din om în poet, și invers, până la desăvârșirea sinelui în sine. Pentru că Nuța Crăciun scrie „mereu îndrăgostită de tinerețe și întâmplare” și are ce spune.
Un frumos și ascendent parcurs literar pe care îl cunosc de vreo câțiva ani, astfel încât să pot afirma cu toată convingerea că într-o zi va intra în constelația poeților profesioniști, acolo unde îi este locul.

*Ritual de întoarcere – Nuța Crăciun, Editura Art Creativ, București, 2022.

Stan BREBENEL

PAMFIL ȘEICARU IN JURNALUL MARTHEI BIBESCU

După cum foarte mulți știu, Martha Bibescu a fost o romancieră, poetă, memorialistă și politiciană română și franceză. A fost fiica lui Ion Lahovari și a Smarandei (Emma) Mavrocordat și soția prințului George Valentin Bibescu, vărul Anei de Noialles (Ana Elisabeta Brâncoveanu). Biografia ei este una dintre cele mai fascinante ale unei personalități aparținătoare aristocrației românești. A avut contribuții diplomatice în favoarea României atât pe timpul primului război mondial cât, mai ales, al celui de-al doilea, fiind foarte bine primită în marile cancelarii occidentale. O primă mențiune făcută de Martha Bibescu, în celebrul ei Jurnal politic (Editura politică, 1979), referitoare la o întâlnire cu Pamfil Șeicaru are loc la data de 27 iunie 1940, la reședința ei de la Palatul Mogoșoaia, când acesta vine în vizită. Din conversația cu Pamfil Șeicaru, aceasta notează în jurnal doar două aspecte. Un prim aspect se referă la părerea ziaristului despre situația din Anglia, acum la începutul războiului cât, mai ales, ce va urma. Pamfil Șeicaru crede că ducele de Windsor – fostul rege Eduard al VIII-lea – va redeveni rege cu ajutorul lui Neville Chamberlain și că Imperiul britanic se va lichida. Previziunea cu fostul rege nu se va adeveri. Celebrul ziarist mai era convins că Marea Britanie are să ceară pace Germaniei, părere pe care Martha Bibescu nu o împărtășește. Pe ea o interesa starea lui de spirit „fără să-mi pierd timpul discutând cu acest fetișist al bâtei” despre care nu amintește nimic. Din paginile jurnalului rezultă că Martha Bibescu nu-l agrea pe Pamfil Șeicaru. Îl descrie sumar, în puține cuvinte, astfel; „Mă farmecă cu caraghioslâcurile sale, care ar avea un imens succes în orice local de noapte din Paris sau Londra, ba chiar din Berlin. Habar nu are că, mai înainte de orice, este un mare comic. Șeicaru se ia drept un tragic, ceea ce e de un comic nemaipomenit”. În adnotările sale din cele cinci caiete ce compun Jurnalul politic nu am întâlnit mai multe amănunte. Concluziile pot fi trase după ceea ce a scris. O altă mențiune referitoare la întâlnirile celor doi are loc la data de 3 iulie 1940. Locul: Palatul Mogoșoaia, proprietatea Marthei Bibescu. Este ziua în care a căzut guvernul Tătărăscu. Pamfil Șeicaru aduce un memoriu. Acesta îi este destinat regelui Carol al II-lea. Martha Bibescu făgăduiește că îl va transmite. El consideră că este prea târziu, că vrea numai să fie cu conștiința împăcată. „Halal conștiință!”, subliniază autoarea jurnalului. În câteva propoziții, Martha Bibescu mai adaugă câteva tușe la portretul ziaristului: „Chipul lui Șeicaru, buzele lui, ochii lui joacă, fără încetare, un fel de pantomimă. Când vrea să sublinieze o frază, închide un ochi și-l deschide larg pe celălalt. Pamfilică exercită asupra mea fascinația unui scamator de bâlci. El singur face cât un bâlci întreg”. Marele ziarist îl „alintă” pe fiul reginei Maria drept „cățeaua”. Îl consideră ca fiind un lingușitor, în scris sau prin viu grai, cu care ar fi copleșit-o pe regină și pe fiul său (Carol al II-lea). Despre punctele din memoriul lui Șeicaru Martha Bibescu amintește: „renunțarea la Urdăreanu (mareșalul palatului) sau abdicarea. Veșnic aceeași enigmă la care sfinxul monarhic dă veșnic același răspuns: «Dacă-mi ceri să mă lipsesc de slujitorul meu, înseamnă că țintești să ajungi nu slujitorul, ci stăpânul meu. În clipa în care încetez să-l mai slujesc pe slujitorul meu, încetez totodată să mai fiu stăpânul lui și al tău»”. Descrierea făcută continuă și în adnotările zilei de 7 iulie 1940: „Pe Pamfil Șeicaru l-am poreclit «feciorul vociferației». Înainte mă amuzau, acum mă obosesc – el și memoriul său inutil”. Apoi, sunt redate concluziile la care a ajuns după discuțiile cu Șeicaru: „Dacă Linia Maginot ar fi rezistat, dacă armata franceză ar fi ieșit învingătoare în Belgia, dacă flota engleză ar fi repurtat cu adevărat o victorie la Narvik, dacă litoralul Norvegiei ar fi rămas în mâna englezilor, în loc să încapă pe mâna nemților, Pamfil ar avea astăzi aceleași păreri (anglofile) ca atunci când s-a înapoiat de la Londra”. Foarte lapidară este redată și vizita pe care Pamfil Șeicaru o face la Palatul Mogoșoaia la data de 11 iulie 1940. După părerea lui, noul guvern numit de Carol al II-lea este „un număr de clovni la o îngropăciune”, glumă repetată la telefon cu ocazia unei convorbiri din 13 iulie 1940, iar Martha Bibescu concluzionează: „Pe măsură ce Piața Palatului se mărește, țara se micșorează”. Este un fapt real că din ordinul regelui s-au demolat o serie de clădiri pentru a lărgi Piața Palatului, unde regele primea defilarea trupelor. Dacă până în acest moment referirile la întâlnirile cu Pamfil Șeicaru erau însoțite și de alte comentarii, în ziua de 16 iulie 1940 este consacrată vizitei la Palatul Mogoșoaia. Acesta are o definiție pentru membrii noului guvern: „Proști fără respirație!”. Tot astăzi, Pamfil Șeicaru îi reproșează gazdei că nu a avut decât o fiică, pe Valentina, și că ar fi trebuit să aibă și un fiu pentru a da țării un rege. Gazda gândește fără voce: „E aproape mojic”. În discuțiile care au urmat Șeicaru face din nou o previziune: „Peste câteva săptămâni, peste câteva zile, pacea. Cei ce se îndoiesc de data asta suferă de miopie congenitală”. O altă previziune se referă la faptul că la conducerea Angliei, după Wiston Churchill, va veni ducele de Windsor, pe care Pamfil Șeicaru îl prețuiește. Nici acestea nu se vor materializa. Cred că erau mai degrabă dorințe decât realități. Nici gazda nu crede în ele, dar preferă să nu i-o spună. La data de 30 august 1940, o nouă întâlnire la Mogoșoaia între cei doi. Precum un mare actor, Șeicaru îi spune amfitrioanei, sigur pe sine, ca un rege al țiganilor: „Intru în joc!”, adică are o soluție la criza politică românească: aducerea pe tron a ducelui italian d’Aosta. Acesta, cunoscut sub numele de Aimone de Savoia, a fost pentru scurt timp vicerege în Etiopia. Concluzia Marthei: „Ce mocirlă!”. În data de 5 septembrie, după ce sosește la București de la Posada, Pamfil Șeicaru îi dă telefon, simțindu-se în vocea lui starea de agitație. Acesta îi spune: „- Feciorul unei slujnice ar ști cum să plece, dacă e dat afară. El nu știe. Se cramponează. E fără rușine!”. Afirmațiile se referă la regele Carol al II-lea care nu mai are nici o susținere și sunt făcute pe un ton foarte ridicat: „Urlă la telefon, de parcă ar fi la o întrunire publică”. Tot în aceeași zi, dar seara, Șeicaru îi face o vizită la Mogoșoaia. Este într-o stare de surescitare clamând, nici mai mult nici mai puțin o soluție radicală: „Să alunge câinele, cățeaua și cățelul. S-au curățat! Să se care cu toții!”. Era un atac fără precedent din partea lui la adresa familiei regale. Mai spune că nu mai vrea să știe de sămânța Reginei Maria pentru că s-a săturat de ea. Martha Bibescu trage o concluzie: „În fața acestei furii spectaculoase, mă întreb dacă se înfierbântă cu tot dinadinsul, sau dacă suferă din pricina asasinatelor din Transilvania și a teritoriilor pe care le-am pierdut”. În aceste teritorii pierdute prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, mai ales în Transilvania de nord-vest, maghiarii execută în masă, copiii, femeile și bătrânii români. Evenimentele se precipită. A doua zi, de fapt imediat după miezul nopții, Șeicaru îi telefonează din nou. O anunță că generalul Antonescu, care devenise prim ministru pe 4 septembrie, e la rege, forțându-l să abdice. Peste o oră și jumătate, la ora două din noapte, este anunțată abdicarea. Ziaristul Stelian Popescu îl „gratulează” pe Carol al II-lea, într-un articol din „Universul”, cu cele mai grele epitete: „degenerat, epileptic, sadic, alcoolic” etc., întrebându-se dacă poate domni fiul unui astfel de rege. Aceste atacuri au avut loc la câteva luni după ce ziaristul Popescu „îi lingea tălpile”. Față de această atitudine își exprimă o părere, care este reală: „Pamfilică nu a făcut nici pe departe ceva atât de dezgustător. Vorbind despre nefericitul Mihai I, el se mărginește să-mi spună: «- Un idiot, ca și taică-său!»”. Pe 13 septembrie 1940 o nouă vizită a lui Șeicaru la Mogoșoaia. Reia subiectul privindu-l pe cel despre care crede că va fi viitorul rege al românilor: ducele d’Aosta, după care încheie cu același oftat politicos: „– Ce păcat că nu aveți un fiu!…”. Acest duce, afirmă Șeicaru, va fi proclamat mai întâi regele Ungariei, apoi îl vom alege și noi. Pe 27 septembrie, seara, Șeicaru îi face o vizită la Mogoșoaia, destăinuindu-i că: „fostul rege Carol al II-lea a plecat în Portugalia. Urdăreanu (fost mareșal al Palatului Regal, și Jeremadet s-ar înapoia în țară, pentru a se prezenta în fața justiției. Noutățile lui miros a știri false”. Ultima convorbire dintre cei doi are loc pe data de 4 octombrie. Martha Bibescu îi spune cu drăgălășenie „cârlionțatul”. Acesta îi aduce la cunoștință hotărârea sa: „- Plec în Italia!”. Concluzia pe care o trage: „Nici el nu este văzut cu ochi buni de actualul regim”. Nu avea să fie plecarea definitivă. După un timp se întoarce în țară, dar în august 1944 o părăsește definitiv. După cum se știe, avea să trăiască 30 de ani în Spania și ultimii săi ani îi petrece în Germania, la Dachau, unde avea să moară la data de 21 octombrie 1980. Putem trage și câteva concluzii. Prințesa Martha Bibescu a fost o mare personalitate internațională: prozatoare, poetă, memorialistă română și franceză. Prin activitățile desfășurate în marile cancelarii ale lumii, prin întâlnirile cu marile personalități care au marcat istoria mondială, Martha Bibescu a dovedit iubirea sa față de poporul din care s-a născut și a făcut tot ceea ce i-a stat în putință pentru a-l sluji cu devotament. „Mă apucă un fel de amețeală când mă gândesc că îi cunosc pe Wiston Churchill și pe Franklin Roosevelt, pe Mussolini, pe Ribbentrop și pe Goering – pentru a nu-i pomeni decât pe aceștia – că am stat de vorbă cu ei, i-am ascultat, le-am strâns mâna, am mâncat cot la cot cu ei, am făcut cu ei schimb de replici, de amintiri, ba chiar de idei”. Au mai fost mulți politicieni de top din Franța, Marea Britanie, Germania și România, precum și pleiada de scriitori de mare rezonanță cu care a avut strânse legături. Dintre ziariști, doar cu Pamfil Șeicaru a făcut schimb de informații și confidențe. Faptul că relatările unei zile din jurnal sunt lapidare se datorează, în cea mai mare măsură, celor care au făcut selecția: Cristian Popișteanu și Nicolae Minei. Să nu uităm, totuși, anul apariției și Editura, când mai era un pic de dezgheț în toate sferele vieții din România.

Petre ISACHI

Poetul Emil Ariton, un exilat în sine însuși*

Motto:
„Interpretați totul fals, până și tăcerea” (Kafka)

Cu s-au fără intenționalitate estetică, scriitorul-matematician, Emil Ariton, din poeticul municipiu Piatra Neamț, transfigurează exilul ca fenomen, ca dilemă existențială, ca dereglare și disoluție a unor funcții misterioase, dintr-un univers divino-demonic, în care individul poartă fecund și predestinat – tragic paradox -, simultan, geniul eșecului, geniul morții și vina tragică. Nu poți să nu vezi cum spaima primară îl pândește pe omul contemporan, la tot pasul și-l închide într-o lume a incomunicabilității, și a fricii dominată de imaginea confuză a haosului planetar/ cosmic. Nu poți să nu remarci pluralitatea formelor de exil care coexistă și confirmă etern teza că nu există exil, există doar exilați: exilul ca fugă, ca destin, ca salvare, ca revoltă, inadaptare, opțiune, refuz, revanșă, terapie, regăsire, frică, sărăcie, lehamite, întâmplare, dor de ducă, dilemă etc.
În acest sens, scriitura melancolico-reflexivă a volumului comunică ideea kafkiană, că poetul Emil Ariton – au mai scris despre volumele lui: Marius Chelaru, Calistrat Costin, N. Sava, Stan V. Cristea, Lucian Strochi, Grigore Codrescu, Constantin Tomșa, Nicolae Scurtu, Mircea Dinutz, Ioan Holban, Cristian Livescu, Cornel Galben etc. – este un exilat în sine însuși, romantico-creștin, mai curând în război cu sine, decât cu lumea. Un exilat atipic, pentru care această farsă comico-tragică și kafkian-absurdă în esența ei, nu ia forma unei execuții capitale – ca pe vremea lui Socrate, ci se sublimează „într-o poezie imitând priveliști/ ce-nglobează-n sine vagul, presupusul”. Iată viziunea „poetului-spion, spirit fractalic”, iubitor de frumos, ce transfigurează într-un nostalgic și romantic transplant de sinceritate, mitul însingurării, al senectuții și al morții interioare:
„A-mbătrâni într-un exil cu îngeri,/ unde vagabondez și păstoresc,/ pe țărm mediteranian ce-mi pare/ înfloritor tărâm muntegrenesc,/ se poate spune că-i o întâmplare/ de care umoriștii se crucesc.// Sperând că nu-s anoste vorbe-n vânt/ un vraf de acrostihuri și sonete,/ ce în refugiul meu le scriu oftând,/ mi-e teamă să nu pară desuete,/ când lângă teiul liric fremătând,/ o mierlă-i urmărită de-un erete.// Ludici regizori ce transpun în filme,/ victorii, cazne și nătângi înfrângeri,/ dacă descind și ei pe țărm de mare,/ unde mă aflu liber de constrângeri,/ ar zice că nu-i tristă această stare,/ de-a-mbătrâni într-un exil cu îngeri.” (Exil cu îngeri, p. 48).
Exilul interior propus dintr-un „tei liric” existențial, de poetul Emil Ariton, este mai curând, un exercițiu de luciditate tragică, estompată prin ironie socratică și ludic barbilian, o acțiune poetică de subversiune a liberului arbitru, un elogiu indirect al ideii de libertate, ce este în realitate – se știe – suma determinărilor imponderabile, pe care ni le-a impus nașterea, rasa, naționalitatea, familia, credința, cultura, mentalitatea, filosofia, mitologia etc. Aura ironică și autoironică salvează starea de „exil cu îngeri” (aproape omniprezentă în scriitură) dintr-o posibilă „cădere în istorie” și, simultan, îi potențează lectorului de elită, „tentația de a exista”, în ciuda tendinței generale de a fi deposedat de toți și de toate, cum mi-ar fi spus Cioran, dacă l-aș fi consultat. Istoria ca mitologie personală îi asigură poetului și cititorului, exilul pe care și-l dorește (cu îngeri sau cu demoni) și-l obligă să devină străin în spiritul transfigurat cândva, de Eminescu în Rugăciunea unui dac: „ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște”. Desigur, doar „exilul cu îngeri” face posibilă șansa unei renașteri în ordinea spiritului sau exprimându-ne în limbajul voit criptic și simbolico-metaforic al poetului, „între lumini și coroane de spini”. Citez din prima parte a volumului, Reverii și euritmii: „Talpa-n țărână când rupe-o gherghină,/ e-o grea lovitură ce-atestă obscură/ că Maica Fecioară nu mai coboară,/ ci urcă pe-o cale ce se bifurcă.// Șăgalnicul mag însoțit de toiag/ bate în porți unde-s lujerii morți,/ lujeri de crini ce te fac să suspini/ între lumini și coroane de spini.// Când se zvonește că pasul strivește/ mândre gherghine cu roze stamine,/ se-adeverește că floarea ce crește/ nu-i temătoare, strivită când moare.// Ca heghemon ce se roagă-n amvon,/ palidul Rigă mirat se intrigă,/ începe o rugă, versete îndrugă,/ și cere iertare Curatei Fecioare”. (Intre lumini și coroane de spini, p. 31).
„Exilul interior” pe care ni-l propune poetul nemțean nu implică însă tragicul unei pierderi de identitate, ci, mai precis, dramatismul unei existențe comico-absurde, în care spiritul se salvează prin abstragere din istorie și prin exacerbarea conștiinței de sine. Este omniprezentă în vol. Exil cu îngeri, ideea, strict poetică, că poezia însăși ar fi adevăratul exil cu îngerii (citește: sacralitatea lumii sublimată în profan și în poezie). Se știe, poetul ar fi fost dintotdeauna, prin vocație, un exclus din comunitate, un evadat din temnița comună a limbii colocviale, încât se autoexilează fatal, într-un limbaj aparte, „limbaj în limbaj”, cum îi plăcea să spună francezului P. Valery. Arta poetului nemțean de a crea limbajul în limbaj și de a revela ideea că poezia însăși este un exil în (anti)poezie, unde eul auctorial pare un fericit transfug din sistemul limbii materne. Citez din partea a II-a a volumului, Poeme retorice și exotice, tocmai spre a sugera metamorfozele limbajului: „O, Agamemnon vanitos aheu,/ când vânturi stranii te-au împiedicat/ să-ți duci oștirea-n Troia cea râvnită,/ ce gând sau ce codoș îndemn ți-a dat.// pe fiica ta s-o lepezi pentru zei,/ copila Ifigenia, virgina,/ să o sacrifici spre-a te război,/ și-apoi să te întrebi a cui e vina?// Se zice că acasă-n locul ei/ ai dus o căprioară tare tristă,/ O, Agamemnon crud războinic grec,/ o faptă ca a ta nu mai există,// în Aulida unde-a scris oftând/ Euripide drama-tragedie,/ despre mărirea și căderea ta,/ exasperare și zădărnicie.”( Exasperare și zădărnicie, p. 85).
Exilul în poezie poate fi înțeles și ca o convertire într-un destin imprevizibil, sublim și tragic în același timp. Subliniez, destinul nu se include în scriitură, ca o metafizică de circumstanță, nici ca „o filosofie a istoriei pentru uzul cotidian” (Cioran dixit), ci ca un destin în sensul dantesc, nu ovidian al cuvântului, în care exilul în sine însuși este capabil să renască în scriitor acel „apetit de demiurgie”, gata să-i confere o nouă identitate în planul creației de valori. Poetul Emil Ariton, precum Călărețul de poveste, pp. 72-74, atribuie conceptului de „exil cu îngeri”, o noblețe și o elecțiune, care-l unicizează printr-o metafizică a concretului, scoțându-l din demonia existențială a istoriei, (im)previzibile sub forma diverselor extremisme, de pe toate meridianele lumii.
Citim un volum de referință, reprezentativ pentru estetica poetului, aparent accesibil, ce ne sugerează că totul este limbaj sau sfârșește prin a fi limbaj, încât doar interpretarea acestei realități codificate metaforico-simbolic, ne-ar putea salva de la ideea că totul este fals. „Exilul cu îngeri” (citește evadarea în sacralitatea Lumii) se vrea o adevărată cale inițiatică. Desigur, Măria-Sa Cititorul decide. Un lucru este cert, ne sugerează poetul nemțean: trebuie cu orice preț să ne salvăm sufletul, adică să admitem că Eul este întotdeauna infinit Altul – situat „între un fulger și-o sincopă”, p.96, semn sufletesc inefabil, profano-sacru, ce ține de o viață asumată eroic, într-un exil fericit în sine însuși. Singurul exil ce nu poate fi controlat nici de Dumnezeu. Așa să fie?

*Emil ARITON, Exil cu îngeri, Editura Timpul, Iași, 2022

Distribuie: