Spații culturale nr. 85 (9)

Gela ENEA

lilith

mă trezesc adesea cu dorința expresă
de a-i spune cuiva că-l iubesc
în jurul meu/toți și toate
au trecut prin experiența catharhică
a dragostei
șifonierul s-a iubit cu bluzele transparente/până s-a dus vara
apoi
fiecare și-a văzut de viață
rochiile s-au iubit cu chanel/până s-a combinat
cu transpirația
s-a ales praful și de idila asta
mama
s-a iubit cu tata să mă facă pe mine/zicea
că nu mai coincid trupurile noastre la ecograf
tata
s-a iubit și cu nina de la parter
conștiința lui era praf/acum se desface în cataplasme
peste niște răni mai vechi
recunosc/familia nu este tocmai un triptic
mai degrabă o apă adâncă/unde
viețuitoarele mute nu fac umbră
ori un copac pe crengile căruia păsările înnoptează în cântec
familia este

staborul îngerilor
e de preferat să întârzii la convocări/te dai bolnav
n-ai știut ce faci/te-a luat valul
/…/

cu toate astea
eu simt nevoia să spun cuiva te iubesc
între timp
mama a devenit sora nectaria
tata e pe șantier/sapă
în speranța unor vestigii
pentru săpături adânci îți trebuie vlagă/nici tata
nu mai e chiar tânăr
/…/
nu-mi rămâne decât să mă uit în oglindă
să-mi rescriu ontogeneza la scara 1/n
eu sunt lilith
m-ai auzit
eu sunt lilith
repetă după mine cine sunt eu
spune-mi ceva despre care să tac
dacă dispar acum/voi scăpa
de o internare pe termen lung
voi primi pachet
alimente săpun pastă de dinți
poate și niște cărți
de la ruda mea îndepărtată/lumea
în camere obscure
libertatea se developează/sinucigaș
confidența
înmugurește în urechile microfoanelor
uită-te la degetele mele cum cresc/până la
fire de înaltă tensiune
uită-te la inima mea cum descrește/încât
se face punct
eu sunt lilith
repetă după mine
cine sunt eu
mi-au pus nume de cod/valentina
habar n-am de unde vine numele ăsta/nici cui folosește
anonimatul precauției
în niciun caz nu vine de la sfântul răspunzător cu dragostea
totuși simt nevoia să mă strigi pe numele adevărat/așa cum alții
simt nevoia să se dezbrace-n public
/…/
mă trezesc adesea cu dorința expresă
de a-i spune cuiva că-l iubesc
eu
sunt
lilith
verifică unghiul/din care
toate oglinzile mint
speranța crește din celelalte unghiuri
rămase

Carte străină

Tudor CICU

Hermann Hesse: Lupul de stepă

Motto:
„Îndată ce te-ai născut, eşti vinovat”
(Hermann Hesse)

Hermann Hesse s-a născut la Calw, în Württeemburg, la 2 iulie 1877. După tată, familia sa are origini baltice. La 50 de ani scrie „Lupul de stepă”, un roman psihologic cu o puternică amprentă autobiografică, în care H. Hesse gândeşte lumea în termeni conflictuali. O altă proză de-a sa de dimensiuni mici, intitulată „Lupul” (scrisă la 26 de ani) îmi atrăsese atenţia prin fineţea cu care pleda în favoarea fiarei în raportul epicului constituit pe antagonia om-animal. Mă impresionase imaginea ţăranilor cu paltoane groase, vânători şi calfe, năpustindu-se asupra lupului aflat pe moarte, cu bâte şi ciomege. Iar el (lupul-n.n) „n-a mai simţit nimic”, scrie autorul. Prin ochii stinşi ai lupului ucis, mult mai târziu, autorul reia tema hăituirii fiarei, inversând rolurile, încercând să se răzbune în romanul său într-o halucinantă scenă a dresării lupului de stepă de către o societate aflată pe prag de nebunie, având în vedere opţiunea războiului iminent. Dar ce poate fi mai jalnic decât transformarea omului într-o fiară? „Şi iată că acum comanda lupul, şi omul trebuia să-i dea ascultare” (p.196). Romanul poate fi privit şi din perspectiva unui tablou amplu, liric, cu viziuni apocaliptice (putem pune pe seama aceasta însuşi nevroza autorului, care în acea perioadă trecea realmente printr-o situaţie stresantă), o narațiune scrisă fluent, îmbinând realul şi fantasticul, foarte convingător. Că mă întreb, oare cum l-ar fi privit JL Borges? L-ar fi privit ca pe un vrăjitor fericit care a renunţat la îndeletnicirea de magician din prozele sale scurte, ori ca pe o cauză materială pentru enormele edificii dialectice ale romanului modern? Să fi recurs la măreţia prozei sale scurte şi nu la acest proiect grandios al senzaţionalului care-l va face faimos, mi-ar fi părut o greşeală de neiertat pentru cel ce avea să spună: „După câte ştiu, nu există nici un motiv pentru care universul ar putea să fie lesne de înţeles”. Iadul personal al eroului lui H. Hesse, un anume Harry Haller (în care îl recunoaştem pe autor), i se poate atribui şi filozofului Nietzsche, nevoit să suporte mizeria unei societăţi, ca unul dintre acei oameni al căror destin îi condamnă (pe amândoi autori) să-şi trăiască viaţa sub forma unui chin continuu. Se simte Harry Haller în pielea lupului de stepă, în mijlocul acestei lumi, când dintre toate ţelurile ei nu împărtăşeşte nici unul? Dacă îmbrăţişăm teoria reîncarnării, putem enunţa că filozofia acestei cărţi se bazează pe faptul că în oameni sălăşluiesc laolaltă, „într-o îmbinare şi întrepătrundere duşmănoasă şi haotică, asemănătoare cu aceea a lupului şi a omului Harry, câte două suflete” (n.a. din prologul de deschidere) – deci, în paralel, două fiinţe: Dumnezeu şi diavol. Ca act ciclic, prin sufletele reîntoarse pe pământ, ei (oamenii) sunt gata să se sacrifice din nou, să dispară şi să se întoarcă la „începutul începuturilor”. La acest zigzag, sălbatic şi nehotărât al traiectoriei eroului va asista şi cititorul, încercând să înţeleagă de unde a pornit însingurarea lui Harry Haller, cel peste care viaţa s-a năruit peste noapte, iar dragostea şi încrederea i s-au transformat în ură şi într-o luptă pe viaţă şi moarte cu ororile războiului trecut şi ale celui care bate la uşă, cu putreziciunea burgheză, cu promiscuitatea în care se zbat oamenii simpli, cu el însuşi. O primă lectură ar scoate în evidenţă arta scrierii unui dialog interior inepuizant, aşa zisul monolog de analiză al romanului psihologic de factură postmodernistă, dar şi curgerea romanţios-tenebroasă a recviemului mozartian, în care tablourile ideatice pot semăna cu fumul din cântecul de toamnă al lui Nietzsche. În afara unei perioade de insomnie şi de o supărătoare durere de stomac, eroul lui H. Hesse pare cuprins la începuturi (după acel eşec din viaţă, amintit mai sus) de otrava unui gând iminent al sinuciderii: „Simţeam că mă pândeşte ceva, că pericolul se furişa pe la spatele meu” (p.81). La restaurantul „Vulturul negru” singura fiinţă amabilă (o domnişoară, Hermina) îi ghiceşte gândurile şi după câteva dialoguri tânăra îi dezvăluie temerile şi-l cucereşte prin descoperirea făcută: „Am înţeles foarte bine povestea ta, Harry! E o poveste cam caraghioasă” (p.92). Pe parcurs ce înaintăm în mrejele romanului ne vom lămuri că Hermina nu-i decât oglinda lui psihologică, karma lui ancestrală. Prin ea, moartea eroului nostru nu va mai fi decât un joc magic, un joc pe care cititorul îl va trăi intens la finalul cărţii, în scena morții, prin moarte. Şi iată cum, odată cu apariţia fetei se ivise umbra ei: „dintr-odată o uşă deschisă prin care viaţa năvălea în mine” (p.102). Să fi însemnat această domnişoară, o ferăstruică… „o fantă infimă de lumină în iadul întunecat al spaimei?” Şi, vedem că da! Din momentul în care aceasta i se dezvăluie „că eu sunt pentru tine un fel de oglindă, că în interiorul meu există ceva anume, care îţi răspunde şi te înţelege…” – realizăm că ne aflăm pe un tărâm al jocului magic, ca în cel al oglinzilor borgesiene, în care autorul include cerul, infernul, lumea şi haosul în acest odios destin al firii omului dezlănţuit de propriul chip în multe alte felurite şi mai vechi chipuri de dinaintea reîncarnării. „Tu ai nevoie de mine, în momentul de faţă, pentru că eşti deznădăjduit şi îţi trebuie cineva care să te împingă în apă şi să te învioreze astfel din nou” (spunea ea)… „Eu însă am nevoie de tine nu acum, ci mai târziu…” (p.110). De aici poate că începe şi enigma cărţii. Se va înfăptui (şi cum?) „ultima poruncă”: „ai să mă omori”. Jocul dragostei avute cu Maria, pe care tot domnişoara Hermina i-o introduce în aşternuturi, e doar „esenţialul” poveştii de
dragoste ce avea să urmeze, fiindcă „în eternitate nu există lumea de mai târziu, ci numai lumea prezentă” (p.153). Cândva, eroul nostru îşi va aminti că „gândurile ei erau oglinda propriilor mele gânduri”. Incapabil să trăiască intens bucuriile mărunte ale vieţii (doar e un produs schizofrenic al unei societăţi şi mai bolnave), Harry Haller e găsit vinovat şi acuzat de cei care alcătuiesc „putreziciunea burgheză”, că ar fi abuzat în mod necugetat de acel teatru magic, „în care nu există realitate, ci doar imagini”. În cele din urmă, în locul iubirii unei iluzorii domnişoare Hermina, care se joacă de-a oglinzile-gânduri cu această oroare a unei duplicităţi, sau chiar multiplicări spectrale a realităţii, cititorul va afla şi deznodământul destinului unui „lup de stepă”, în care, „dorinţe, visuri şi posibilităţi ce odinioară nu existaseră decât în fantezia (sa)…„deveniseră acum realitate” (p.202). Cât despre „infernul dinlăuntrul” eroului, toate acestea nu-i vor sta la dispoziţia cititorului, decât citind cartea.

Tudor CICU

doar acest poem la discreția toamnei

de ceva vreme luna încă poartă pe brațe
povestea unui octombrie lăsat în urmă
cât să poată să înțeleagă lumea, că urc dealul
și rostogolesc încă un vis până la tine.
dar memoria îmi ascunde câte ceva
înșirând ca mărgelele câte puțin din demența zilei;
am strâns pleoapele, nu le-am mai desfăcut…
și visez că
încă e toamnă.
poate nici nu va trece multă vreme
și voi afla cât din noi a rămas nedezlipit de copaci
ori absența lor năruise pădurea în jur.
pentru a înțelege
trebuie să-mi amintesc cam totul
cum odată am văzut amândoi
în crângul unde răsună tot mai rar pașii tăi
niște copaci stăruind a provocare
azi, seamănă mult unui zvon de păsări.
dar cel care e în vârful dealului, te întrebi
n-a ajuns?
vezi tu,
pentru a zidi la loc împărăția acelui vis
mi-am lipit fruntea de fereastră;
privesc doar
pe frânghia de la geam
o femeie înșiră câte ceva din viață
și povestea continuă să dăinuie
voind să afle de la mine cât adevăr am ascuns
în acest poem
lăsat la discreția toamnei.

Romița Mălina CONSTANTIN

sâmbăta

hainele îmi sunt prea mici
verific în oglindă
port un neg sub sânul stâng
poate locul de odihnă
al unui fluture nenumit

îmi voi scoate pantofii de cenușăreasă
verigheta mea va avea aceeași înălțime
unde vei coborî
am găsit printre cămășile de astă-vară un parfum vechi
mai vechi decât iubirea noastră
îl mut câțiva centimetri pe zi spre fereastră
te vei acomoda cu stările mele când sunt între vii
și cred că Dumnezeu respiră odată cu noi
peste zi

te-am visat
ne-a ieșit în față tatăl tău cu o monedă pe piept
de atunci tot încerc șase poeme
și am ajuns aici

21 grame de nostalgie

și respirația mea prelungă
pe retina acestei zile

îmi amintesc văile tale frumoase
unde soarele era
un nod strâns de cravată

cabluri eterice
și o anemonă roșie
plutind pe frica mea
apă curgătoare

vom repeta aruncatul cu pietre
pe străzile încuiate

vom povesti despre câmpiile africane
și monștrii de treabă
alergând pe acoperișuri

cerul va privi cu ochi închiși
sclipirile unui cot de lună
pe care se așază vrăbiile nebune

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Thalassa

Am convenit de la început că rubrica de față echivalează mai mult cu o suită de semnale care, treptat, ar putea reactiva un fond de lectură parcurs, precum și afinități ce vor fi rămas până acum netopite în aserțiuni mai mult ori mai puțin critice. Altfel, sub forma unor lecturi la prima întâlnire, și-ar dori să pregătească acea mirare creatoare, dacă vreți bucuria netrucată a unor pagini de literatură veridice, care să mizeze îndeosebi pe dimensiunea / funcția cathartică a discursului artistic. Textele se vor a fi canalele de-a lungul cărora o uitată sensibilitate să revină la viață, să reaprindă un crez, o flacără uitată în vremuri mai degrabă imemoriale, să lumineze un „acolo” în datele căruia omul îmbina armonios frumosul cu tenebrele, rostitul cu increatul, intențiile de început cu deplinătatea formelor.
„Thalassa” poate fi un asemenea popas: cu totul insolită în preajma începuturilor simbolismului românesc, lucrarea a rămas în continuare nejustificat în planul al doilea, nefiind cunoscută de publicul larg. Mai mult, din pricina unei programe aglomerate fără prea mult discernământ, care parcă și-ar dori să tranșeze tot ce va fi fost mai important în literatura română până în clasa a zecea, începuturile modernității noastre par îndoielnice elevului de liceu și ivite în literatură artificial, peste noapte. Așadar, se înțelege, însuși lui Macedonski pare să-i fie dat să rămână pentru noile generații un mare necunoscut, cu siguranță, una dintre victime. Până deunăzi receptat exclusiv grație „Nopții de decemvrie”, în prezent e mai degrabă așezat la „și alții”, rămânând eventual la priceperea unui profesor cu prezență de spirit să găsească o modalitate de a-l readuce pe scena principală – însă da, Macedonski e fără doar și poate un nume ce se suprapune peste eforturile de modernizare ale literaturii noastre de la îmbinarea secolelor XIX-XX.
La 15 iulie 1892 publica „Poezia viitorului”, manifest simbolist ce propunea exemplele lui Baudelaire și Mallarme, care îi aducea în discuție pe Maeterlinck, Peladan și Moreas, teoretizând asupra simbolului și varietății sale instrumentaliste. Deși Caragiale intervenea acid în „Moftul român”, primii pași către un alt soi de modernitate erau deja făcuți iar Macedonski, cumva neînțeles, avea să traverseze o perioadă deosebit de grea, deschizând liste de subscripție și apelând la tot felul de „șiretlicuri” pentru a încerca să își publice volumele. Nici destinul „Thalassei” nu avea să fie unul strălucitor! Începută mai întâi în limba română, scrierea va fi continuată cu titlul „Le Calvaire de Feu” iar la 21 octombrie 1905, ziarul „Le Soir” avea să titreze: „Celebrul poet Macedonski, campionul literaturii franceze în România, a sosit la Paris, unde urmează să publice un nou roman, «Calvarul focului»”. Deși mizează pe o receptare pozitivă, capitolele trimise nu au atras decât răspunsuri politicoase, de circumstanță. Totuși, după amânări îndelungate, cartea va ieși în 1906, bucurându-se de câteva întâmpinări elogioase. În țară va cunoaște o variantă definitivă tocmai la zece ani distanță (revista „Flacăra”), pentru ca în volum să fie tipărită pentru prima dată de Adrian Marino, cu prilejul „Operelor”.
Romanul are minimal legătură cu biografia scriitorului, în sensul că la 12 aprilie 1879 acesta se afla la Sulina, ca administrator, urmând să călătorească spre Insula Șerpilor, loc al unor trăiri extatice, ce aveau să nască sinestezii dintre cele mai inedite; de altfel, o parte dintre acestea aveau să fie transfigurate literar în poemul „Lewki”, dar mai ales în „Thalassa”. Sunt convins, cea din urmă nu și-a împlinit încă destinul, întrucât necesită lecturi noi, desprinse de zona clișeelor, purtate în albia unor metode poate ceva mai tinere precum psihanaliza, critica arhetipală / mitocritica. „Thalassa” invită neîntrerupt la dialog, întrucât corpul semnificat e capabil să primească continuu înțelesuri distincte; a fost dintru început și a rămas o operă deschisă, la granița mai multor programe estetice, apelând la o ars combinatoria ce a adus în același loc, sub o trăire ce nu mai poate fi repetată prea curând, retorica clasică și „fantazarea” romantică.
Roman de dragoste în cheie lirică, plin de simboluri interculturale, aduce aminte de Daphnis și Chloe, Romeo și Julieta, fără a ocoli pulsiuni pline de un erotism aproape ocult. Până și la nivel arhitectural, cartea face trecerea dinspre orizonturile păgâne către noile realități „încreștinate”. E în bună măsură și un roman despre paradisul terestru, despre sacrificiu și setea de absolut, despre voluptățile erosului și chinurile provocate. Dar poate peste toate, se înalță realitatea androginului lipsită de echivoc: „Scopul semețului fiu al cerului era deci neîncetat același: urmărirea cea fără de preget a desființării, lui două în una și a retrimiterii în pacea nemișcării a nesfârșitelor serii de numere ieșite din unitatea din care au luat viață și din care s-au împrăștiat
la început în toate părțile.”, „…iar el, pentru a dovedi Caliopei că o femeie nu e scăzută, prin stările în care e pusă de fire, o schimba, în unele momente, în bărbat și, luând locul femeii, o înnebunea și înnebunea”.
Întreaga poveste de iubire, cât și sensurile tuturor căutărilor au în fundal eterna mare, ca spațiu al genezelor, al vieții înseși: „Marea, în vremea aceasta, era sorbită, strat cu strat, de soare ce, ridicând-o spre el, o schimba în aburi, și ce, subțiindu-i și pe aceștia dincolo de marginile cunoștințelor, le smulgea trăsnetul ce înfășoară pământul cu șerpuiri de foc, ale căror iuțeli abia încap în mințile de tot înalte”. Marea întâlnește tumultul sufletelor, oglindește simțirile cele mai adânci; tot ea primește într-un final gestul ritualic ultim, devenind tăinuitul ascunziș al mitului.
Reamintind de teme ale Antichității dar îndrăznind a le îmbrăca în haine cu totul noi, cu nuanțe coborâte din Parnas, „Thalassa” nu poate fi lăsată în penumbră, ci se cere reeditată, recomentată, adusă în rândurile dintâi ale istoriei literare. Aici, printre celelalte texte ce rezonează către o „literatură a adâncurilor”, „Thalassa” se simte la ea acasă, generând „energii intertextuale”.

***

Radu Tudoran, în continuare, mai degrabă necunoscut

Nu m-am ferit să scriu de-a lungul timpului, plin de apreciere, despre Radu Tudoran. Pentru mine, cel menționat își are locul bine definit într-o galerie unică de scriitori ce ar trebui asimilați la „prima tinerețe”, atunci când ființa în întregul ei manifestă o deschidere neobișnuită față de zona contemplativului și îngăduie fără gesturi de complezență sentimente pe care le poartă până la capăt. Deși rostit sub forma unei butade comune, adevărul este că literatura sa e una pentru toate vârstele, mai puțin pentru toate gusturile. Cine e interesat de arhitecturi inedite ori prefaceri ale discursurilor auctoriale, va fi cu siguranță dezamăgit – Radu Tudoran așază într-o desfășurare cât se poate de firească evenimentele, lăsându-le să tocmească o „poveste” întru totul credibilă. E seducător prin firesc. În fapt, atuurile romanelor sale echivalează cu o știință specifică de a capacita energiile unor personaje ce par familiarizate cu cititorul încă din timpuri imemoriale. Funcționează ca niște dubluri și da, probabil se naște aici un oarece paradox – care e mecanica de interior, care e raportul dintre simplu și disponibilitatea de a crea în serie niște întâmplări care să susțină totuși curiozitatea lectorului?
Sper că nu hazardat, aș zice că Radu Tudoran este azi în literatura noastră mai degrabă o absență, în ciuda unei forțe de muncă ieșită din comun, în ciuda unei prolificități și a unor reușite ce conturează punctele forte ale unei conștiințe și atitudini profesioniste, ce și-a gândit „aparițiile” în siajul relației autor-cititor. Impunându-se sub forma unui bestseller ce a avut și șansa unei ecranizări de excepție, „Toate pânzele sus” s-a suprapus perfect peste întreaga operă; succesul a funcționat așadar invers, înghițind totul, condamnându-i celelalte scrieri la a subzista într-o zonă a nimănui, respirând artificial, așteptând ca din toana istoriilor literare să fie redescoperite.
Tare aș fi bucuros să văd cum seria de autor propusă de Editura „Cartea Românească” va avea puterea să astupe un gol, să repună în drepturi un boem îndrăgostit de întinderile apelor și de forța de sugestie a descrierii. „Maria și marea” e în 2022 promisiunea unei întoarceri acasă, cartea-dovadă a faptului că scriitorul în discuție nu-și va fi spus poate cuvântul de final și că un interes pluristratificat acordat operei sale nu ar fi nicidecum nelalocul său. Avem de-a face cu un roman consistent, înspre șase sute de pagini care completează un destin: fără a forța prea mult, Maria poate fi un alter ego ce își trăiește etapele vieții cu voluptate, încercând să înțeleagă și să se autodefinească în orizonturile largi ale singurei prezențe eterne: Marea. Gândită sub forma unui suprapersonaj, Marea e și oglinda capabilă de a tălmăci experiențele fruste ale tinerei fete, protagonista întâmplărilor. Relația dintre cele două e, după așteptări, complicată. Dacă la început Marea era „foarte calmă și foarte albastră”, amplificându-se senzația unei legături mai presus de fire, ulterior Marea își va devoala chipuri șarjate în nuanțe dizarmonice, determinând-o pe Maria să recunoască abrupt și furios: „O urăsc!” Totuși, legătura rămâne indisolubilă – aici, doar în proximitatea mării se vor învârti toate nedumeririle, căutările, încercările de a pune ordine într-un aparent „anonimat al hazardului” – îngăduiți-mi această sintagmă!
Galeria personajelor nu e neapărat bogată însă răspunde oricăror așteptări – dinspre aceasta prind contur sentimente mai mult sau mai puțin complementare. Apelând la tehnica înlănțuirii evenimentelor, cele relatate nasc mirări ce acompaniază destine. Prinsă între valurile iubirii, Maria nu va avea discernământul de a alege între Albert și Marcus Mecarian, ambii – cum altfel? – marinari care au de purtat, la rândul lor, propriile poveri. Desigur, Marea rămâne martorul tăcut a cărui metanarațiune e ocultată de toanele eroinei. Și poate doar ei îi este dat să înțeleagă pe deplin tot ceea ce se rostogolește asupra Mariei. Dar avem de-a face din nou cu o lume cosmopolită, aflată între Est și Vest, între nou și vechi, între cutume și explozii încărcate irațional; deși cu o „acțiune” plasată în anii de după Război, spațiul lasă să se întrevadă ceva din consistența post-Bizanțului. Limbile pământului sunt tainic guvernate de Mare, implicit printr-un unic atașament, oamenii nelăsând în urma lor decât „rafturi de scândură înnegrită, încărcate cu obiecte, unele greu de identificat și fără explicație. Cele mai multe erau accesorii nautice, despre a căror existență Maria știa teoretic. Descoperi, în treacăt, felinare, busole, ocheane învechite, cu alama coclită, lângă binocluri moderne; apoi sextante de toate felurile, chiar și de lemn, de la jumătatea celuilalt secol. […] Pe jos erau depozitate pânză de vele, în suluri, parâme, bidoane de vopsea, cabluri zincate în lăzi, balamale, clanțe, cuie de aramă, ustensile de bucătărie, cratițe de cincizeci de litri pentru echipaj, colaci de salvare, pavilioane multicolore”. Tocmai lucrurile aparent fără utilitate se vor ancora în neuitare, purtând cu ele mărturia unei lumi al cărei crepuscul s-a dovedit a fi din ce în ce mai aproape.
Romanul e născut sub forma unui scenariu de film: dinamismul evenimentelor, replicile scurte – uneori tăioase, alternanța dintre „planuri” și chiar elementele decorului te îndeamnă să te întrebi cât de viabil ar putea să fie transpus în cea de-a șaptea artă. Ce-i drept, prea puțini știu ori își amintesc că în 1988, în regia lui Mircea Mureșan, există deja un lung metraj ce îi are printre protagoniști pe Maia Morgenstern, Eusebiu Ștefănescu, Mircea Anca, Mihai Bisericanu. Un film ce merită revăzut, dar mai ales un autor ce trebuie frecventat cu forțe noi!