Spații culturale nr. 27 (3)

Ionel POPA

Vintilă Horia: întoarcerea acasă

Critica literară şi-a focalizat atenţia asupra „trilogiei exilului” (DSE-1960; CR-1962; PB-1983) neglijînd într-o măsură mai mare sau mai mică alte romane, cum ar fi: Scrisoarea a şaptea (1962); Un mormînt în cer (1987); Mai sus de miazănoapte 1992). Aceste romane sunt pentru trilogia exilului adevăraţi contraforţi. În cadrul operei lui VH, Mai sus de miazănoapte ocupă un loc aparte: este prima şi ultima creaţie a scriitorului scrisă în exil direct în limba maternă, iar, pe de altă parte este o sinteză a ideilor definitorii pentru întreaga operă. Pentru aceste considerente romanul poate fi considerat testamentul scriitorului.
Fabula romanului este scoasă din ultimele ore din viaţa domnitorului Ştefan cel Mare. Acesta, pe patul de suferinţă, suportînd cu stoicism durerea bolii, în stare de veghe îşi interoghează existenţa şi domnia. Din această perspectivă, MSM pare un roman istoric. Doar pînă la primul nivel al textului/lecturii, şi numai în parte, pot accepta o afirmaţie de genul acesta: „[…] inspirîndu-se din amurgul domniei lui Ştefan cel Mare, Vintilă Horia realizează o replică modernă la creaţiile unor predecesori iluştri precum B.Şt.Delavrancea (Apus de soare) şi Mihail Sadoveanu Fraţii Jderi) […] Mai sus de miazănoapte este un roman ce se întoarce înspre trecut, înspre vremurile eroice de odinioară, trecutul justificînd prezentul. Cu toate acestea, Vintilă Horia nu realizează un roman-cronică. În romanul său, istoria este umanizată, fiind înfăţişată prin intermediul polifoniei vocilor narative, aşa cum a fost scrisă şi trăită de către nişte personaje exemplare din rîndul cărora se detaşează figura mitică a lui Ştefan cel Mare.” (Gh. Glodean Redescoperirea romanului mitic în „Nord literar” nr. 10/2005, apud Georgeta Orian, Vintilă Horia, Ed. Limes, 2008, p.117). Fraza criticului băimărean necesită o serie de observaţii. Mă opresc doar la cîteva: cartea lui VH nu este un roman istoric şi nici prea mitic; lista înaintaşilor este grav incompletă – lista trebuie, obligatoriu, completată cu Mihai Eminescu, Nicolae Iorga (Istoria lui Ştefan cel Mare), la Sadoveanu trebuie adăugate Zodia cancerului şi Creanga de aur; Lucian Blaga; un alt „înaintaş” uitat este Vasile Lovinescu cu Dacia hiperboreală, lucrare tipărită în volum la Paris abia în 1987, faţă de care VH s-a exprimat în termeni elogioşi; oricît de esoterică ar fi propoziţia „vremurile eroice justifică prezentul” nu o pot accepta în contextul romanului: cum vremurile eroice pot justifica un prezent care în viziunea scriitorului este unul decăzut?
Scoasă din determinismul de tip realist, povestea cu pre-text istoric din romanul lui VH este, după cum am mai spus, o parabolă cu înţelesuri existenţiale şi filosofice, istorice şi politice, care vizează o contemporaneitate permanentă, nu numai pe cea a autorului. Spre astfel de înţelesuri ne orientează de la început motoul construit din cele trei fraze scoase din cronicarii noştri clasici. Pentru încărcătura lor de înţelepciune şi frumuseţea limbii arhaice, cele trei fraze merite citate: „…că Dumnezeu nu în mulţi, ci în puţini arată puterea sa…” (Gr. Ureche); „Deci, fraţi cetitori, cu cît veţi îndemna a ceti pre acest letopiseţu mai mult, cu atîta veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi ori la taină…” (Ion Neculce); „Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremuri de acum, de nu ştim de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestu fel de scrisoare gîndu slobod şi fără valuri trebuieşte. Iară noi privim cumplite vremi şi cumpănă mare pămîntului nostru şi nouă.” (Miron Costin)
Armătura ideologică (în sensul curat al cuvîntului) a povestirii este dată de cîteva idei perene în etosul românesc şi în cultura română: originea comună şi permanenţa românilor în spaţiul dacic, cărora VH le insuflă o viaţă nouă; credinţa, lipsa poftei pentru ce este dincolo de pămîntul lor, potenţialul jertfei; oamenii de la Carpaţi şi Dunăre sunt înţelepţi, drepţi, simpli (naturali, apropiaţi de natură). Miturile şi simbolurile la care apelează romancierul au tot rădăcini dacice. Dacismul lui VH nu înseamnă nostalgie după un trecut şi nici căutarea unui pitoresc. VH, ca mulţi alţi români din exil, avînd „rădăcinile tăiate“, are nostalgia patriei şi a originilor pe care le exprimă recurgînd la trecut, la mit, legendă, etnografie, la idealizarea unui spaţiu. El îşi creează o patrie imaginară, numai a lui. Trecutul din roman este abordat din perspectiva unei conştiinţe contemporane.
Nu după multă vreme petrecută alături de domnitor şi de moldovenii lui, Matteo Mariano, medicul veneţian, descoperă adevăruri (ca cele enumerate mai sus) pe care merită să le ţină minte: oamenii aceştia trăiesc şi luptă în lumina unor legi moştenite din foarte vechi timpuri, iar Ştefan voievod visează la o „întîlnire” cu Matei Corvin şi cu Vlad Ţepeş. Domnitorul nu destăinuie nimănui visul său de „împăcare” şi unire a românilor din cele trei ţări româneşti, deoarece era conştient că nu erau timpuri pentru asemenea vise. Dar o dată tot se mărturisi Mariei din Hîrlău, ca să o facă „să rîdă”. De asemenea, veneţianul renascentist este uimit de frumuseţea picturilor de pe zidurile mănăstirilor şi de profunzimea lor filosofică şi teologică. Deci altă descoperire a străinului: şi la Carpaţi există o cultură, e drept că una „minoră”, dar tot atît de frumoasă ca şi cea „majoră” a Apusului renascentist, măreţ şi orgolios. Devenind „doftor”, Matteo mărturiseşte: „[…] am început să mă dezmeticesc şi să pricep ce se întîmplă pe aceste ţinuturi de hotar. Europa se termină la Nistru şi gurile Dunării, acolo unde se termină Moldova […] Cred că toţi apusenii, rînd pe rînd, ar trebui să vină aici şi să petreacă un timp ca să vadă cum arată lumea de la margine spre centru şi nu invers. Moldova e un proces iniţiatic, fără de care nicio aproximatio veritas nu e posibilă. Ţara asta ar trebui transformată de umanişti în autocunoaştere.” Apuseanul Matteo are, la 1500, un vis eminescian! Toată istoria noastră, meditează Duma, vărul domnitorului, a fost o permanentă veghe şi luptă cu „ameninţările neîncetate, care se îmbulzeau asupra noastră din toate părţile. Cînd răsuflam la apus, trebuia să dăm buzna către răsărit.”
Anumiţi istorici postmoderni, de la noi, consideră toate astea mituri răsuflate. Dacă ar fi cunoscut opera lui VH, l-ar fi taxat drept un romantic naţional(ist) rătăcit în secolul al XX-lea. Aceşti eroici desfiinţători de mituri (mă refer la mitul autentic, nu de kitsch, mit fabricat ideologic), cam încurcă planurile: realul cu imaginarul colectiv, şi uită că existenţa omului/comunităţii – mică sau mare – se desfăşoară pe două dimensiuni, una profană (materială, pragmatică) şi una spirituală (sacră), care are o componentă de mit. Pentru ca această existenţă să fie una pe cît posibil fericită şi înscrisă pe o axă ascendentă, trebuie ca cele două dimensiuni să fie într-o permanentă relaţie de conlucrare armonioasă. Ce s-ar întîmpla cu un popor aflat sub tăvălugul istoriei dacă ar renunţa total la miturile sale şi la credinţă? Nu altceva decît un suicid care ar tulbura „corola de minuni a lumii”.
Scriitorul este inspirat cînd pune un străin să rostească nişte adevăruri despre lumea în care a ajuns. Una din constatările străinului este următoarea: „Fireşte, în mod natural, ar fi căzut în sarcina Polonilor şi Ungurilor ajutorul zilnic, în oameni şi arme, însă zavistiile locale şi certurile între principi pentru o cetate sau […] pentru o ambiţie […] erau, aş zice, tot atît de înfricoşătoare ca şi cele de pe întinsul Italiei. Ceea ce dădea Turcilor prilej şi putinţă de a îngloba în sîngerîndul lor imperiu tot mai multe neamuri creştine, fără ca nimeni să poată imagina un sfîrşit acestei înaintări pustiitoare. Deosebirea dintre noi stătea în faptul că Veneţia sau Milanul vedem în răsărit numai învrăjbiri între fraţi […] fără să ne dăm seama, în superba noastră făţărnicie, că nici la noi lucrurile nu sunau mai pe creştineşte.” Concluzia: Apusul îşi are partea lui de vină pentru expansiunea… semilunii. Cititorul este invitat să înlocuiască toposurile geo-politice din roman cu cele ale contemporaneităţii postbelice. Romanul MSM este o amplă şi profundă „interogaţie existenţială” care „se suprapune peste interogaţia istoriei” (Monica Nedelcu). Din acelaşi exeget spaniol al operei lui VH citez: „Ne aflăm în faţa semantizării iconice a unei idei fundamentale […] strînsa legătură dintre identitatea personală care […] coincide cu identitatea naţională[…]” (Postfaţă la Dumnezeu s-a născut în exil, Ed.Craiova, 1992, p.187). Nu surprinde deloc că în „povestea parabolă” VH preia sugestii de la înaintaşi pentru a ridica dezbaterea ideatică de la nivelul analizei conjuncturii istorice la dimensiuni simbolice. (cf. Nicolae Florescu, Întoarcerea proscrişilor, 1998,p.116) Concret, VH continuă romanul de acolo unde s-a oprit Delavrancea în Apus de soare. Creatorul noului Ştefan cel Mare „mizează acum pe valoarea iniţiatică a stării de veghe, ca prag al trecerii, ca examen şi judecată ultimă a faptelor existenţei înaintea marii călătorii.” (cf. N. Florescu)
Fiind roman modern, roman de idei, scos de sub tutela realismului clasic, şi nefiind nici roman de evocare istorică, proza MSM este fragilă sub raport epic. Pentru a asigura epicul ideilor, autorul nu mai imaginează aventuri şi eroi, ci apelează la alte mijloace: acordă atenţie mărită acelui complex numit structură compoziţională şi creaţiei de personaje-idei.
Romanul începe într-un mod foarte profan, cu executarea celor doi uneltitori. Închizînd ochii pentru a nu vedea cum cad cele două capete, Ştefan vede cu ochii minţii anii de domnie. În incipitul cărţii, scriitorul unifică două secvenţe din piesa lui Delavrancea: pedepsirea uneltitorilor (scene din actul II) şi invocarea celor care s-au jertfit sau stau gata să se jertfească în luptele cu duşmanii (scena III, actul III – capodoperă de oratorie poetică). Romanul se încheie cu visul (element sacru) lui Petru Rareş, autenticul urmaş al marelui domnitor. Imaginii tensionate de la început îi corespunde în final o imagine poetică plină de înţelesuri. „Povestea” începe cu o veghe şi se termină cu o trezire. Între acest început şi sfîrşit se desfăşoară parabola despre biruinţa prin şi peste suferinţă, prin jertfă.
Epica ideilor e structurată în 27 de capitole avînd drept titluri (menţionate doar la sumar) numele celor 4 personaje. Textul e construit ca o partitură muzicală pe 4+1 voci – instrumente solist. În ordinea intrării pentru executarea partiturii, vocile sunt: Ştefan, care îşi execută partitura la persoana a trei singular, Duma, Matteo Mariano, Maria din Hîrlău, toţi executîndu-şi partitura la persoana întîi singular şi Petru Rareş care, la fel cu Ştefan, îşi execută partitura la persoana a treia singular. În structura de adîncime, subtil mascată, cele 27 de capitole sunt organizate în 3 părţi de cîte 9 succesiuni de replici. Vocile depun depoziţie pentru: jertfă (Ştefan), iubirea veşnică (Maria din Hîrlău), prietenie (Duma), schimbarea la faţă (Matteo). Trama romanului se derulează în două registre temporale. Pe de o parte, există un timp prezent, momentul de veghe al personajelor, iar de pe altă parte, există timpul trecut al rememorării . Peste aceste două registre temporale se suprapune axa exterioară a faptelor şi axa interioară a conştiinţei.
Multe şi semnificative sunt locurile (spaţiile literare). Există, mereu în contrapunct, un aici (Moldova) şi un acolo (Veneţia=Apusul). Locurile aparţinătoare lui aici trimit spre „spaţiul mioritic”, fie paradisiac, fie al jertfei. În opoziţie, adunate, imaginile Veneţiei se constituie într-o incrementa et decrementa Cetăţii Dogilor. Veneţia ( Italia) nu mai este spaţiul monumentelor, al spiritului, ci spaţiul viciilor care duc la căderea liberă a Serenissimei Republici. Semnificativă este şi relaţia dintre închis şi deschis. Aici, spaţiu închis (cetate, mănăstire, pădure, peşteră, chilie) înseamnă adăpost, securitate, iar spaţiu deschis (stepa) înseamnă primejdie (ilustrativ este spaţiul străbătut de Duma la întoarcerea sa de la Moscova). Acolo raportul închis-deschis se inversează. Imaginile spaţiale au rol în semantica de parabolă a textului. Aici, muntele, pădurea, peştera, mănăstirea cu picturile ei sunt simboluri cu deschidere spre transcendent. Entităţile geografice devin entităţi spirituale (Georgeta Orian, Vintilă Horia, Ed. Limes, 2010, p.150).
Personajele romanului au un dublu statut, pe de o parte sunt personaje reale ale ficţiunii literare, iar pe de altă parte, sunt „entităţi spirituale ale Marelui Muşatin” (cf. N. Florescu). Vărul Duma este dublul pămîntesc al marelui voievod; medicul veneţian, Matteo, este „ruda de spirit” (N.Florescu). Celelalte personaje care formează figuraţia, precum Constantin Iacob şi fiul său, Arbore, ţăranii-oşteni sunt creionaţi după chipul eroilor din baladele populare. Imaginea marelui domnitor este creată pe tiparul arhetipului. Drumurile la Munte şi întîlnirile cu pustnicul Daniil sunt drumuri de iniţiere, iar coborîrea în peşteră înseamnă şi înnoire a legăturilor cu originile. În peşteră, Ştefan descoperă pe întemeietorul şi pe strămoşi – sabirii ţării. Călătoria la Insula Albă (Leuke), insula lui Apollo, înseamnă consultarea oracolului, care îi va vorbi prin gura pustnicului, o reîncarnare a lui Zamolxe şi frate cu Daniil: „Ai mulţi ani şi grei în faţa ta. Îngerul tău e tot atît de întins în aripi cît şi cel al ţării. Şi demonul tău […] cel ce stă de pază lîngă înger şi-l sîcîie fără încetare, şi el e tot atît de mare cît şi îndoiala din sufletul neamului oropsit mereu, viteaz şi îndurător, sortit căderii sub viclenii şi socoteli străine de grea păcătoşenie, însă sortit în încercarea în a fi pildă atît pentru el cît şi pentru alţii.”. La despărţire, pustnicul „Îi puse mîinile pe frunte, apoi palmele pe creştet şi-l binecuvîntase, în timp ce ai lui, minunaţi de ceea ce vedeau, căzură în genunchi şi i se închinaseră socotindu-l drept viitorul lor domn”. Ştefan primeşte ungerea cea de sus şi pe cea de jos.
Matteo, medicul veneţian trimis de Serenissima Republică la Suceava pentru tratarea rănii domnitorului, este construit pe tiparul motivului străinului. În felul acesta, ceea ce văd ochii lui şi ce glăsuieşte gura lui primesc credibilitate. După acomodarea cu locul şi oamenii lui, Matteo are de trecut proba acomodării cu sine. Veneţianul mărturiseşte că aici, în Moldova, a cunoscut o nouă naştere. De schimbarea la faţă îşi dă seama în urma unei urcări la munte, la Voroneţ, unde se reîntîlneşte cu pustnicul Daniil şi unde admiră pictura mănăstirii. Acest cvasiexilat parcurge o iniţiere la capătul căreia a dobîndit speranţa de a urma, cîndva, şi el, pe Ştefan cel Mare „mai sus de miazănoapte”, unde se află poarta Capriconului prin care se urcă la stele doar zeii.
După Ştefan cel mare, cel mai complex personaj în semnificaţiile lui simbolice este Maria din Hîrlău: „femeia pămîntului, iubita reală şi logodnica potenţială, mirajul atracţiei telurice, dar şi simbol noetic al aspiraţiei spre lumina supremă, sensul ultim al vieţii.” (N. Florescu). Ştefan a avut multe iubite, dar singura ca prag spre iubirea sacră este aceea pentru Maria din Hîrlău. Acesteia, Ştefan îi spune „Tu ai fost singura mea veşnicie.” Această veşnicie o caută şi Duma, dublul pămîntean al lui Ştefan. Femeia iubită de Duma, Vidra, dispare şi reapare sub diferite chipuri, el rămînînd cu un dor. Pentru Ştefan, Maria din Hîrlău este trup şi spirit. Ea este Pămîntul – Ţara, iar el este Anteu: „Mă îndoia de mijloc sub greutatea lui, […] şi ofta adînc în timp ce sorbea din mine liniştea de care avea nevoie […] pitită cum mă aflam în umbra mea şi a lui, gata să-i sar într’ajutor.”. Maria din Hîrlău nu i-a fost „nici mamă, nici soră, nici soţie, ci toate împreună”. Această iubire ridicată la nivel de simbol îi prilejuieşte scriitorului realizarea imaginii poetice a îmbrăţişării, imagine imortalizată în piatră de un alt mare artist român.
În roman sunt destule pagini străbătute de fiorul poeziei. Descrierile de natură ne amintesc de cele ale lui Sadoveanu, cu deosebirea că cele ale lui VH nu mai sunt integrate într-o cosmogonie ca cele sadoveniene, ci într-o parabolă.
Roman de idei, MSM nu este totuşi un text uscat. Fraza lui are o cadenţă interioară reflexiv-poetică. Figurile de stil senzorial-plastice stau alături, în armonie, de cele cultural-intelectuale. Bine încastrate în sintaxa şi semantica frazelor, ele trec aproape neobservate. Simbolul şi metafora nu sunt simple figuri de stil menite să orneze fraza, ci imagini: „Fiecare cu raiul şi cu iadul legate la oblînc, într-o parte şi alta, cînd cu dreptul, cînd cu stîngul îndemnînd armăsarul soartei către ce e bine sau către ce e rău, aşa cum […] ne-a fost sortit. Numai celui de pe cal, văzînd mai departe decît pedestraşii, îi era dat să citească peste clipe.”
Dacă acceptăm cu multă îngăduinţă aspectul de roman istoric, atunci va trebui să facem o observaţie asupra lexicului: scriitorul este parcimonios cu arhaismele. Acestea sunt foarte puţine, dar foarte pertinente şi stau în mod firesc lîngă neologisme. VH scrie într-o română modernă capabilă să exprime cele mai adînci gînduri, nuanţe nebănuite, sondările de conştiinţă. Fraza este reflexivă şi de multe ori se încheie cu aforisme, ziceri: „numai de moarte nu ne punem vindeca”; „oamenilor le e mai uşor să cadă decît să se ridice”; „oricum ne-om întoarce, suntem sortiţi a înţelege numai o parte”.
Indiferent de subiect şi de cronotop, întîmplările, personajele sunt simboluri şi viziuni ale unei conştiinţe asupra contemporaneităţii sale. Cititorul are sarcina de a le recunoaşte şi de a le conjuga la timpul prezent.
Pornindu-se de la sugestiile scriitorului, s-au propus diferite etape pentru creaţie şi diferite grupări ale romanelor. În urma acestor operaţii, s-a convenit că nucleul tare şi definitoriu al prozei lui VH este trilogia exilului. Cred că putem delimita în interiorul operei scriitorului şi o trilogie românească formată din: Cavalerul resemnării (1961), Salvaţi-l de ostrogoţi (prigoniţi-l pe Boetius – 1983), Mai sus de miazănoapte (1991).
Omul poate avea mai multe ţări, dar numai o patrie. Vintilă Horia a avut mai multe ţări (Italia, Franţa, Argentina, Spania), dar o singură patrie, România. El a fost bogat în exilul său şi din bogăţia lui nouă ne-a dăruit cărţile lui.
Prin problematica şi realizarea literar-estetică a romanelor sale, VH este un prozator de o puternică originalitate care stă, de la egal la egal, alături de marii scriitori universali din a doua jumătate a sec. al XX-lea, pe care, ca să-i numeşti, îţi ajung cele zece degete de la mîini.

Vasile GHICA

La balamuc, birjar!

Lucian Boia: „De ce nu este România altfel”:
„România are o întârziere de un mileniu. S-a trezit abia în secolul al XIX-lea”.
Am fost chiar atât de somnoroşi? Se tot vorbea de o întârziere de 50-100 de ani. Cum de a dospit atât de repede?
„Eminescu este lipsit de originalitate”.
Serios? Nu mai avem chiar nimic sfânt? Se impune, maestre, o relectură şi întoarcerea, cel puţin, la manualele de liceu.

„A fi antiromân este astăzi de bonton”.
Aveţi dreptate. Greşeala recunoscută e pe jumătate iertată.

„România este defectă”.
Şi o reparăm dispreţuindu-i reperele?

„Pasivitatea românilor înainte de 1989 a fost exasperantă”.
Oare? „D-le judecător” încruntat, aţi încercat atunci puţină disidenţă? Că alţii au făcut-o.

„Anii 1859 şi 1918 ţin de domeniul norocului”.
Să fi fost chiar aşa pară mălăiaţă? S-avem pardon! Înapoi la documente!

„Lumea a fost dusă înainte doar de Occident.”
Dar nu cumva şi relele (colonialismul, comunismul, fascismul, genocidul, crizele) au… curs tot de acolo?

„Perioada interbelică a fost în România un eşec total”.
Noi ne încăpăţânăm să credem că a fost mai degrabă o renaştere economică şi culturală.

„Rezistenţa noastră în munţi (şi nu a fost deloc o bagatelă) şi revoluţia maghiară din 1956 au fost căciuli diferite. S-ar cuveni ca măcar istoricii să nu adune mere cu pere”.
Da, mentalul românesc este marcat de multe năcăfale. Ne-a lipsit o administraţie profesionistă şi fermă pe termen lung. Dar nu suntem chiar recent scuturaţi din copaci, cum se străduiesc bursierii Soros să ne demonstreze.
Niciodată greaţa nu a ţinut loc de soluţii.

Distribuie: