Zăngănele LXXIX
Mă cufund în plagiat de idee. Să mi se ierte îndrăzneala, dar și eu am… ceva ani de când am dat Bacu.
Îl iau unii aproape în fiecare zi ca să traverseze de ici colo la Galați. L-au luat unii cu totul și l-au înstrăinat pentru cheltuieli proprii. Se chinuie destui să-l treacă în speranța că facultatea este tărâmul somităților și raiul lenei de după absolvire. Eu am exact 28 de ani de când m-am chinuit efectiv să trec puntea spre neunde. Aici pic la fix cu cel căruia îi adresam scuzele de rigoare în privința împrumutului de idee, examenul acesta m-a scos din minți și pe mine la aflarea subiectelor dar și în privința rezultatelor. Eram printre cei norocoși, puteam privi examenul lejer, anteriorul, cel de la treaptă, încă plutea în mine ca o melodie fredonată de învingători. De dus nu m-a dus nicăieri, porțile politehnicii de Iași s-au dovedit a fi construite din fier tratat cu cea mai mare responsabilitate, prin urmare, la muncă!
Fac parte probabil din ultima generație care n-a fost nevoită să-și înjumătățească materiile, care putea încă să se înfrupte din ospățul întregului și aici mă situez clar în antiteză cu cel ce m-a stârnit. În loc de matematică, mate, în loc de profesor, prof, în schimbul lungului și greu pronunțabillului Bacalaureat, Bac. N-am fost un cititor de elită, nici măcar unul mediocru și mă refer strict la literatură, celei căreia i-am tras de păr un cinci de trecere. N-aș putea spune cum, în ce fel am nimerit câteva vorbe pe hârtia albă cu colț negru, nici matematicii n-aș putea spune cât de superficial i-am tratat subiectele și fizicii cuantele și electronii. Dacă matematicii aproape că-i aflasem tainele, literaturii nu reușisem să-i descopăr clenciul, cel cu care se prinde de nas o chestie și se transformă în hobby. Și zău dacă nu mi-a părut rău că n-am citit Moromeții în liceu, zău dacă auzisem de Kafka, pe cuvânt vă spun că toți autorii importanți îmi erau mai mult decât indiferenți, nu mă interesau, din neștiință.
În anii primi de școală am trăit cu o imagine pe care, spre rușinea mea, n-am reușit să o întregesc nici măcar astăzi la înaintații patruzeci. Exista în mintea mea o fotografie, un tipar pe care speram să pic la fix. Exista poza absolventului de liceu, cel pe care îl știam din pelicula Cireșarii, dar și din alte cadre oferite drept exemplu de mulți exploratori ai perfecțiunii. Atunci nu bănuiam, mai bine zis nu conștientizam că singurul individ pus să aducă idealul în fața semenilor se numește cu titlu generic scriitor. Eu vedeam doar un om pus în situația de-a descrie fapte reale. În mare parte nu m-am înșelat. Chiar și ficțiunile sunt de-o veridicitate posibilă. Exista în mințile mele elevul trecut la maturitate, elevul doct, matematician prin excelență, poet de pus lângă Eminescu, fizicianul fenomenologiilor astrale, chimistul laborant, desenatorul proiectant și pictorul Monalisei, istoricul scormonitor de vestigii, geograful cățărător pe Bucegi, botanistul florii de colț, muzicianul partener lui Enescu în Rapsodia Română, franțuzul de pe Sena. Așa erau absolvenții de liceu odinioară. Dovezile sunt în rafturi, stau în numele celor ce-au strălucit cu atâta intensitate și-au creat cu atâta inteligență. Deșteptăciunea nu sălășuiește în vârful pixului ci în dezinvoltura și elocința individului, în maniera de jonglare cu învățăturile școlii într-un dialog firesc și nu supus presiunii.
Din vechimile acelea de vreme am prins o filă uitată, un gând: aș fi repetat întreg liceul doar pentru a spune cu certitudine: ,,Acum știu tot!”.
