Spații culturale nr. 28 (3)
Doina CERNICA
Poveste cu Sfântul Minunilor
Mai aveam până la Padova, probabil mai puţin decât credeam, fixată într-o impresie puternică, generată de marea încremenită a norilor şi de sentimentul că timpul venea după noi, într-o mişcare lentă, insesizabilă ca şi zborul avionului. Priveam somnolentă valurile lăptoase de dedesubt, creste şi adâncimi sugerate de tonuri albăstrui, când pe neaşteptate priveliştea s-a schimbat, străpunsă, alb pe aproape alb, de miriade de peşti, cu ochi imobili în căpşoarele scoase la suprafaţă, atenţi, cumva ca în transă, ca în vis, la ceva de dincolo de noi. Ascultând pierduţi un glas mut, ca şi al lor, sau desonorizat odată cu tabloul căruia îi aparţineam, însă nu prin anulare, ci prin evacuare într-un alt spaţiu, destinat în exclusivitate muzicii. Dar nu într-o sală de concerte l-am cunoscut pe sfântul care predicase peştilor, ci în noaptea colorată a lui 12 spre 13 iunie a Lisabonei, oraşul naşterii sale, care îl sărbătoreşte într-o voioasă serbare populară, purtându-l cu surâzător respect şi tandreţe în prelungi procesiuni şi acompaniindu-l cu vin, sardele, scenete şi orchestre într-o perpetuă întrecere. Câteva zile mai târziu, aveam să-l vedem chiar la el acasă, în biserica şi muzeul care îi poartă numele (numele pe care l-a primit Fernando de Bulhões, student pe atunci la Coimbra, odată cu intrarea în rândul călugărilor franciscani), prima fiind înălţată pe locul capelei care i-l indica pe acela al venirii pe lume în atât de îndepărtatul an 1195. Acolo, un retablu vechi îl înfăţişează cu pruncul Iisus, aducând aminte privitorului de minunea strălucirii în care i s-a arătat copilul divin şi de inocenta dulceaţă cu care i s-a aşezat la piept, lăsându-se dezmierdat cu bucurie, iar în piaţa din faţa lor, statuia nouă a sculptorului Soares Branco evocă cinstirea pe care i-a arătat-o în 1982, când a şi fost dezvelită, papa Ioan Paul al II-lea. Prietena noastră, Micaela Ghiţescu, fiică de suflet a Lisabonei, ne-a povestit atunci câteva din motivele popularităţii sale şi marii afecţiuni pe care i-o poartă portughezii. Am ascultat-o zâmbind şi zâmbind şi ea şi-a amintit de banii dispăruţi pe când era bursieră Gulbenkian, de îndemnul unei cunoştinţe, ,,Roagă-te şi la Santo Antonio, nu mai ai ce pierde!” Explicaţia reapariţiei lor era una simplă, dar neaşteptată, aşa că, am râs toate trei, intervenţia Sfântului nu era chiar de neluat în considerare. Din acel iunie al Festas dos Santos Populares la Lisabona, deschis de Sf. Anton şi urmat de sfinţii João şi Pedro, care ţin pe umerii lor chiar Sărbătoarea Oraşului, păstrez impregnată în pelicula olfactivă a memoriei, proaspătă, ca şi cum adineauri aş fi ezitat între numeroasele ghivece care împânziseră magazinele cu acest dar tradiţional, mireasma de manjeric, ruda de la Oceanul Atlantic a busuiocului din grădinile Bucovinei. Şi cum nu o dată gândul izvodeşte realitatea, marea norilor cu peştii fermecaţi de sfânt s-a ridicat deasupra noastră, iar avionul a aterizat în aplauzele călătorilor la Padova.
Nevoii irepresibile de aer, de deschidere, pe care obişnuinţa călătoriilor aeriene, fie şi liniştite, nu izbuteşte să o dizolve cu totul, oraşul îi răspunde cu una din cele mai ample (aproape 90 000 mp), şi mai frumoase pieţe din Europa: Prato della Valle. Înconjurată de un canal alimentat subteran de apele râului Bacchiglione, străjuită cândva de melancolice palate, precum cel imortalizat într-o acvaforte de Canaletto, ea atrage azi printr-un şirag de 78 de statui, reprezentând în principal padovani care au însemnat ceva în istoria aşezării. Noi însă vrem şi reuşim să-i salutăm sub arcade pe Dante şi pe Giotto, ridicaţi aici în piatră de Vicenzo Vela în 1865, la şase sute de ani de la naşterea autorului ,,Divinei Comedii” şi la cinci sute şaizeci de la inaugurarea celebrei Capella degli Scrovegni, cunoscută în lumea întreagă pentru frescele cu scene din viaţa Mariei şi a Mântuitorului realizate de pictorul florentin. Copaci, arbuşti, ierburi şi flori în imensitatea acestei pajişti (prato) urbane, flori, ierburi, arbuşti şi copaci pe străduţele înguste, cu aer medieval, precum via Donatello, pe care o parcurgem umăr la umăr cu prezenţa lor vegetală, puternic aromată, spre însuşi raiul acestora pe pământ: cea mai veche grădină botanică din lume (1545), aparţinând Facultăţii de Ştiinţe Biologice a Universităţii Padova, fondată la rându-i în 1222 de un grup de profesori şi studenţi provenind din Bologna. Din cele o mie de lucruri importante care s-ar putea spune despre universitate, aleg acum doar statuia Elenei Lucrezia Cornaro Piscopia, socotită prima femeie deţinătoare a unei diplome de licenţă (1687), pentru a ne reîntoarce în grădină, împărţite între nenumăratele sale atracţii, plante medicinale, acvatice, exotice ori celebre ca Palmierul lui Goethe (fiindcă îl prefera), răsădit la mijlocul secolului al XVI-lea, şi splendoarea sa de ansamblu, poate mai uşor de cuprins într-un zbor planat deasupra, dar cu siguranţă mai viu şi mai adânc trăită înlăuntrul ei.
În Padova însă toate drumurile duc la Bazilica Sf. Anton, Sfântul Minunilor din Lisabona, ajuns şi rămas totuşi puţin aici, deoarece şi-a petrecut apostolatul predicând în oraşele şi satele din nordul Italiei şi din Franţa, dar care s-a întors pe aceste meleaguri ca să-şi dea obştescul sfârşit la 36 de ani, pe 13 iunie 1231, lăsând în urmă atâtea fapte bune, şi omeneşti, şi dumnezeieşti, încât la câteva luni a şi fost canonizat. Şi iată-ne şi pe noi, Niadi şi cu mine, în piaţa acestui Sanctuar Internaţional, cum l-a proclamat pe 12 iunie 1993 acelaşi de neuitat papă Ioan Paul al II-a – ,,Stabilim şi declarăm Sanctuar Internaţional Bazilica din Padova, dedicată lui Dumnezeu în onoarea Sf. Anton, Sacerdot şi Doctor al Bisericii, a cărei însemnătate deosebită este arătată de marele număr al pelerinilor care vin aici necontenit din toate părţile, îndemnaţi de marea lor evlavie” -, cu sentimentul primordial al unei întâlniri cu arta, istoria şi credinţa, într-una din cele mai puternice întruchipări ale lor. Drumul prin Padova, încântător şi obositor, dar şi o astfel de întâlnire impun un răstimp de respiro, rămânem, aşadar distanţate, încercând să ne adaptăm căutătura ochilor mai întâi la creaţia lui Donattelo, ,,Gattamelata”, monumentul consacrat unui general al Republicii Venezia, prima statuie ecvestră din Italia după epoca romană, inaugurată în anul 1453. În boarea înserării, pe un cal robust, cu bastonul de comandant în mâna stângă şi spada la şold, faimosul (graţie înainte de toate sculptorului) condotier pluteşte la hotarul dintre bazilica unde i se odihneşte trupul şi restul oraşului, care începe, după tiparul vremurilor noastre, cu tarabe de suveniruri şi cu hotelul ,,Donatello” şi restaurantul ,,S. Antonio”. Apoi încercăm să cuprindem bazilica, fără să reuşim integral, are 115 m lungime şi este încununată de 8 cupole, între care se disting două turnuri-minaret şi două clopotniţe gemene, care ating înălţimea de 68 m. Influenţat de arhitectura romană a Bazilicii San Marco din Veneţia, cu pregnante elemente gotice întreţesute într-un tot unitar de mare originalitate, cel mai important monument din Padova, capodoperă artistică a patrimoniului mondial, a fost gândită de un arhitect de geniu, necunoscut, în onoarea sfântului, imediat după canonizare. Rămăşiţele sale pământeşti se odihnesc într-o capelă în care Renaşterea îşi etalează strălucirea şi în concepţie, şi în altarul-mormânt, şi în candelabrele de argint, dar mai ales în cele nouă reliefuri de marmură dispuse de-a lungul pereţilor, cu scene din viaţa şi miracolele Sf. Anton: ,,Călugărirea Sf. Anton”, ,,Gelosul care îşi înjunghie soţia”, ,,Sf. Anton reînsufleţind un tânăr”, ,,Reînvierea unei tinere înecate”, ,,Sf. Anton readuce la viaţă un copil înecat”, ,,Miracolul cu inima cămătarului”, ,,Miracolul cu piciorul tăiat şi pus la loc”, ,,Paharul izbit de pământ şi rămas intact”, ,,Nou-născutul care dovedeşte nevinovăţia mamei sale” şi care îi cinstesc ipostazele de binefăcător, gata să facă totul pentru toţi, de adept al împăcării, de apostol al păcii şi bunătăţii, de luptător împotriva tiraniei banului, de apărător al celor sărmani sau cum i-a spus papa Leon XIII – Sfântul lumii întregi. Nu rezist tentaţiei de a le alătura în aceste rânduri chipul sfântului aşa cum l-a reconstituit cercetarea întreprinsă asupra corpului său, autorizată de Ioan Paul al II-lea în 1981, la 750 de ani de la moarte: o statură de aproximativ 1,70 m, nu foarte robustă, un profil nobil, o faţă mai curând prelungă şi îngustă, mâini lungi, cu degete subţiri. Concluzii care într-un fel confirmă intuiţia artiştilor care au realizat aceste scene, dar şi a altora, care i-au consacrat cunoscute lucrări, pictura lui Mantegna (1452), de pildă, ori statuia lui Rinaldino (sec. XIV), ale căror originale se află în muzeul sfântului din vecinătatea locaşului şi ale căror copii îi împodobesc faţada. Urmăm traseul stabilit, fluxul necontenit al pelerinilor şi al vizitatorilor nu îngăduie nici popasuri, nici accelerări, aşa că paşii noştri străbat pe rând Capela Madonei Mora (parte a bisericuţei în care a slujit şi a fost îngropat iniţial Sf. Anton), Capela fericitului Luca (discipolul lui Anton), capelele înşirate ca nişte raze plecând din absidă, între care şi cea a Sf. Francesco d’Assisi, şi fireşte Capela Tezaurului, cu relicvarii bijuterii, care adăpostesc limba neatinsă de timp, bărbia, un element din aparatul vocal al sfântului şi altele, destule cât să inspirăm cu nesaţ aerul ozonat de o ploicică repede trecătoare din curtea interioară, a magnoliei, care pe mine mă duce cu gândul la magnolia roşie de la Mănăstirea Voroneţ, la cea dintâi înflorire a ei din această primăvară, povestită ca un miracol de monahia Elena Simionovici. Pe latura grădinii paralele cu bazilica, descoperim sediul ,,Mesagerului Sf. Anton”, editură care de un secol promovează cu mijloacele şi în limbajul omului de astăzi mesajul sfântului, între care revista lunară cea mai difuzată din Italia, cu ediţii pentru străinătate în engleză, franceză, germană, spaniolă, portugheză şi română. De aici provin şi iconiţele ,,Sf. Anton din Padova, roagă-te pentru noi”, pe care spre capătul traseului din bazilică, un călugăr le oferea celor care îşi lăsau micuţul obol al recunoştinţei lor.
Scăpate de constrângerile itinerarului din interior, admirăm o vreme maiestuoasa magnolie, dar cel mai mult întârziem lângă monumentul lui Lorenzo Quinn (1995), cu denumirea tradusă şi în româneşte astfel: ,,Sfântul Anton mijlocitor între cer (Pruncuşorul Isus) şi oameni”, şi care reia într-o viziune contemporană acest moment esenţial din biografia sfântului reprezentat şi de vechiul retablu din biserica sa din Lisabona, biserică însufleţită în iunie şi de mulţimea nunţilor celebrate aici sub arcada convingerii că nimeni ca sfântul nu poartă atâta noroc tinerilor căsătoriţi.
Tot Lisabona mă însoţeşte şi la întoarcere, chemată poate de gândul că unde este atâta sfinţenie sunt şi multe încercări, mai exact de tripticul lui Hieronymus Bosch pe care l-am văzut la Muzeul Naţional de Artă Veche, cu ,,Ispitirea Sfântului Anton”, lucrare din jurul anului 1500, într-un fel mai modernă decât sculptura lui Lorenzo Quinn. Atmosfera sa fantastică, halucinantă în care nu lipseşte un imperceptibil surâs ne absoarbe treptat, dar cu o forţă teribilă, până ce avionul nostru devine un cocor alb şi prelung pe cer, înconjurat de peşti zburători. Însă cum, într-adevăr, fragilitatea poată să aibă cuvântul din urmă, zările se limpezesc sub neaşteptate ninsori de mireasmă de manjeric, şi de data aceasta nu norii, ci transparenţele zugrăvesc peşti diafani ascultându-ne visători bătăile inimii.
Angela NACHE MAMIER
vă e foame păpuşilor
discuţii ştiri alimentare cozi abulice
vă e foame păpuşilor
cozile culturale cam rare
cei simpli sunt fericiţi
umplu de-a valma cămările iernii posedă
garantate carpete ale fericirii(şăgalnice
răpiri din serai) rufe de chefuială
costumaţia cu care-ţi pot striga-n faţă
nestingheriţi ca nişte
gâşte obraznice solidare:
ce dacă ai carte (cu alte cuvinte
proasto!)cam la fel mi-a zis odată
tanti analfabeta în carne şi oase
când o durea capul de casnică
fiindcă o deranjau glasurile copiilor
zvăpăindu-se-n luminile soarelui
zgârcit răspândite peste trotuare
am plecat instinctiv capu-ntre umeri
acestea fiind spuse a trântit cu îndemânare
uşa apartamentului
nu am avut şi nici n-am vrut
cu ce sa mai lupt prin culoarele
spaimelor mele
unde-mi pierd răbdarea încrederea
al echilibrului scut
série noire ou grise
vâră nasul cumpără mărar
magneticul mire-n salar, un fitecine ogarul
uitând şi de sine-n ritmul cu care
atâtea chenzine se fac a-l susţine
peste sentimente (legende) creşte
mărarul contemporan
alte liniştite verdeţuri fără împotrivire
are şi mireasa salar, famelie
şi-o cuhnie (nevisată – se ştie -)
mestecă-n oale, jonglând văsăria,
cepele rumene,
cartea bucatelor pururi zglobie
(câte capitole nu trezesc elanuri naive
la răzvrătire!)
mai urmează la rând, tot în amorţire
frecatul podelei şi-al adâncului firii
unde sclipesc rar, tot mai rar
catedralele (ce naiba, ridicole?!)
ale melancoliei…
noaptea cea mai lungă
şi iată cum cerul poate să-ncapă
sub simplul arc al unei porţi cu brad
cum orele se caută mirese
rotindu-se sub vălul fetei alb
şi iată cum în ceasul născocit
de ochi şi mâini
se va ivi un mire
acelaşi zeu alesul încarnat
să ţeasă fir gingaşelor idile
va fi ca începutul unei linişti
nici nu vom şti cum s-or fi petrecut
tac uşile care veghează taina
iar noaptea cea mai lungă
n-a trecut
mă trezeşte mulţimea
în frâul lacrimilor abia timide oprelişti
sunt femeie am îndatoriri
viaţa frământată nu-mi aduce nimic
nici ploaia îndărătnică
nici aşezarea montană
mi-e frig şi mă frâng fără stăpânire de sine
să cred în ceva în versuri în oameni
în gesturile automate
în aşteptare
suflet rupt
mă trezeşte mulţimea
rinoceraşii
supraomeneşte încerc să le semăn
să funcţionez
cum să uit tristeţea vălul singurătăţii
crâncena zbatere între viaţă şi moarte
chipul şters al iubirii blânda icoană
purtată de sângele amintirilor blând
acoperind în răstimpuri
coşul pieptului tânăr rănit
nu poate fi viaţă nefericirea
nici acesta oarecarele meu sfârşit
Înţeleptul
umbra vârstei în supliciul bătrâneţii
omul îngândurat ştie ceva
între noi şi el sunt întrebări
şi răspunsuri covârşitoare
cum facem schimbul
un pământ ponosit de iluzii în priviri
el mângâie pe genunchi
umed rumeguşul singurătăţii
din omături respiră grauri de ceară
litanii curmate cu un gest solitar
omul îngândurat pe distanţe enorme
ştie ceva
cum tace surâde cum nici nu ne-aude
cum poate ne trece
prin nepreţuită inima sa
mi-aş dori un sânge rebel
mi-aş dori un sânge rebel
peste universul întins necitit
mi-aş dori tâmple fără grele amintiri
vă mai spun ieşiţi din impas nu ca mine
daţi cu picioarele-n
piatra grosolană a singurătăţii
fericirea este de esenţă divină
câţiva zei nu-i aşa ostenesc pentru asta
vezi aceste vitralii
din aerul alipit luminii din catedrale
ar putea cuprinde câteva
din poveştile noastre
cândva binefăcător de naiv colorate
nu-i mai vorbesc bărbatului
nu poţi greşi ascultându-mă
ce facem
unde duc serpentinele, aştrii de fum
jubilezi un răstimp, apoi bate ceasul
vin sacrificii, vin jertfe de sine
înteţim agresivi fuiorul poruncilor
viaţa să pună stăpânire pe tot
cât mai e vreme cât mai e de trăit
nu-i mai vorbesc bărbatului
iată-l acesta ştie tot despre sine
construieşte poduri prea mici
să cuprindă cerul enorm înroşit
universul
şuierul lumii în vine
nu-i mai vorbesc bărbatului
el s-ar putea să mai fie
n-a lăsat o mână pe fruntea
în care a fost aşternut
slăbiciuni a simţirii
când voi călca hotărât
voi dezveli frumuseţea şi felul deschis
în care pot să mă mişc, să surâd
dezbrăcată de lacrimi
voi privi în oglindă
tulburând imprudent toate culorile
sângelui
râul liber care mă visează
şi cheamă de mult
palide stele de şorţ
tot mai puţine aripi ce aer adânc
câte meandre până la viaţa-nspumată
tot ce se-aşează-n dulapuri, pe mese
nu diferă de mult
diferenţă de câteva ierburi
de culoare-a strănutului
în ploi de zahăr şi sare
când combinaţiile cer vreo schimbare
aş putea spune: iată-mă trează
foamea suie încet de la brâu
adevărurile mele se lasă-nghiţite
e totuna cu a fi spânzurate
zile brodate-n cristalul legumei
supele dulci astâmpără setea
comestibile droguri plutesc
într-un sos impasibil de sos
ce timidă înot
în lumina rugii teribile
sa fie o dată duminică-n numele
acestor palide stele de şorţ
umărul meu(siguuur şi singur)
vă leagănă
gurile-acestea nu se deschid decât
să se umple
vocea mea ce patină ciudată
cândva chiar credeam că mă poartă
culeg ierburi mirositoare
semn că-s pusă pe fapte mari
în care cu stele s-amestec
scutur floarea răbdării
într-o palidă apă
idee fixă de-ndrăgostită
iubire transformată-n mascotă
unul din doi se sufocă
masa abia-şi mai salvează
reputaţia unui loc de-ntâlnire compact
râul cuvintelor furat de pământ
ceaţa e sufletul unei limbi omeneşti
ori manechinul unei păci otrăvite
