Spații culturale nr. 29 (10)
Larisa Ileana CASANGIU
Mihaela Burlacu, Simfonie pentru ciulini, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2012
Cel de-al patrulea roman al Mihaelei Burlacu (şi, totodată, a cincea carte a autoarei), Simfonie pentru ciulini, aduce în prim plan o acţiune plasată preponderent în mediul rural în Câmpia Bărăganului, şi, în spiritul realismului, realitatea textuală o concurează atât de serios pe cea social-istorică, de referinţă, încât, la fel ca în unele filme, există atenţionarea că „Personajele şi situaţiile din acest roman nu au nicio legătură cu realitatea. Orice asemănare este întâmplătoare” (p. 4)
Alături de realism, regăsim însă trăsături sămănătoriste (fapt susţinut şi demonstrat de criticul de cultură şi artă Doina Păuleanu, la lansarea cărţii), naturaliste (în special în construcţia tatălui Ioanei, un văcar alcoolic, condus de nervii şi sângele său, violator şi cu tendinţe spre incest), chiar romantice (caracterul excepţional al protagonistei, aflată în împrejurări excepţionale; dragostea platonică a lui Radu faţă de ea, împotriva diferenţei social-economice dintre familiile celor doi), toate aceste estetici literare fiind subsumabile însă postmodernismului, în accepţia de curent cultural care înglobează tradiţia în acest sens.
Titlul romanului, oximoronic şi totodată conţinând o sinestezie, anunţă deja o lume a contrariilor, dar şi a asocierilor inedite.
Protagonista romanului, Ioana Flămânzilă, pe lângă intenţiile vădit caracterologice cuprinse în denominaţie, este o rara avis în comunitatea din care face parte, în primul rând prin antiteza în care se află faţă de întreaga sa familie, apoi, prin caracterul excepţional al învăţăturii pe care o deprinde, întrecându-şi toţi colegii, indiferent că se situează aproape de condiţia sa socială sau pe adevărate culmi de bunăstare. Paradoxal, doar fiul primarului, avantajat la note de anumiţi profesori pentru a absolvi ca şef de promoţie, îi recunoaşte superioritatea în acest sens.
Ioana înregistrează succes după succes la şcoală, în ciuda vicisitudinilor cărora trebuie să le facă faţă, însă face dovada unei naivităţi infantile în viaţa sentimentală. Nu îi mărturiseşte lui Radu sentimentele sale, deşi acest lucru n-ar fi expus-o niciunui risc, însă se abandonează într-o relaţie care se dovedeşte absolut nepotrivită, dacă nu chiar malefică.
Putem crede că acest lucru este rezultatul atât al sechelelor din copilăria sa nefericită şi la un pas de a fi victima propriului său tată, cât şi faptului că pentru starea de bine material şi sufletesc pe care o trăieşte nu pare să mulţumească divinităţii şi să trăiască în spirit creştinesc noua viaţă-dar pe care o dobândeşte.
Poate sta deopotrivă alături de eroii literaturii antichităţii greceşti prin neputinţa de a se sustrage destinului şi locului hărăzit ei în lume, dar, la fel de bine, poate să fie propria sa victimă, dacă avem în vedere perspectiva conform căreia, prin faptele, vorbele şi gândurile noastre, ne hotărâm clipă de clipă viitorul. Lipsită de „şcoala vieţii”, dar şi de înţelepciune, având drept atuuri doar capacitatea de absorbţie a cunoştinţelor şi abnegaţia, eroina nu pare să aibă un crez personal şi nici tabieturi religioase. Ea vrea să ajungă oarecum asemenea Georgetei, să devină medic sau farmacistă, optează pentru această ultimă profesie enunţată mai degrabă din calcul (decide raţional, nu afectiv), însă trăieşte haotic, fără „program” (idealuri) privind evoluţia sa personală. Nu „dedică” devenirea sa nimănui, aşa cum nu şi-o orientează spre un ţel declarat. Nu-şi exprimă intenţia de a face parte din „Oamenii satului”, fundaţie care o ajutase fundamental să se realizeze profesional şi social. Nu conştientizează că trecerea dintr-o extremă în alta pe făgaşul vieţii poate constitui o probă/încercare a sinelui, dat fiind faptul că în bunăstare şi nu în sărăcie se vădeşte caracterul, ies la iveală adevărate calităţi, dar şi tare individuale.
Satul nu este deloc idealizat sau cosmetizat, în ciuda câtorva trăsături sămănătoriste, după cum nici critica decidenţilor instituiţi politic sau prin amăgirea electorilor nevoiaşi nu vizează excepţiile pozitive de la practicarea pomenii electorale, aşa cum stau lucrurile în cazul primarului de la Coşereni, om greu încercat, dar de o rară calitate umană.
Microdramele de specific rural (spre exemplu, a mamei Ioanei Flămânzilă, care se consolează privind comportamentul soţul ei la gândul că treaz este om bun), marea dramă a femeii rămasă văduvă tânără, cu trei copii, care, după ce îi creşte, îi pierde şi pe aceştia sau bovarismul Georgetei conferă operei şi valoare de „document”.
De altfel, romanul este valoros prin multitudinea lecturilor interpretative pe care le permite, prin senzaţia de „viu” pe care o induce, prin puterea exemplului ilustrat de protagonistă în ce priveşte setea de învăţătură şi sensibilitatea culturală (inexplicabile în mediul ostil în care trăieşte în Coşereni), prin seducţia pe care o exercită asupra cititorului, prin catharsisul pe care îl provoacă.
Manuela Camelia SAVA
Închisoarea politică – un motiv literar recurent?
Societatea românească a încercat să de-tabuizeze unele subiecte ce erau intangibile în perioada regimului comunist, astfel că după 1989 românii s-au aruncat cu o patimă uneori explicabilă, alteori gratuită, asupra unui gen literar nou care pare să prindă contur prin speciile sale, și anume genul memorialistic, sau, cum este numit de către criticii literari, genul autobiografic (Eugen Simion). Printre cele mai fierbinți și controversate subiecte se numără și cel al închisorii politice, cu rădăcini nebuloase în istoria omenirii, la noi, în istoria românilor cunoscând un apogeu prin teroarea instalată odată cu venirea la putere a comuniștilor după alegerile din 1946.
O carte, recent publicată, cea a lui Mircea Anghelescu, Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea (Cartea Românească, 2013) ne-a surprins plăcut, aducând o poziție / opinie necesară, explicativă și o perspectivă necesar-educativă asupra imaginii închisorii politice, fiindcă autorul pune accent pe o documentare serioasă și meticuloasă, așa cum ne-a obișnuit până acum renumitul profesor al Literelor bucureștene (sintagma îi aparține mai tânărului confrate, Ion Manolescu). Domnul Mircea Anghelescu ne familiarizase încă din cursul domniei sale de la Universitatea din București, Literatura autobiografică. Pușcăria la români (Editura Universității din București, 2008), cu imaginea terifiantă a închisorii comuniste prin care regimul politic aberant, instalat după Al Doilea Război Mondial, a înțeles să se impună ca un sistem punitiv, ideologico-educativ absolutist, ce ducea cu siguranță la exterminarea dușmanilor poporului/ dușmanilor de clasă, prin epurări și urmăriri chiar și dincolo de moarte.
Studiul amplu, publicat anul acesta, este dedicat, în mare parte, închisorii politice prezentă în cultura și istoria noastră literară până la momentul de maximă amploare, 1948, fiindcă ea prezintă in nuce aceleași trăsături cu ceea ce va urma, fiind doar o prefațare la aberantul sistem penitenciar dezvoltat sub comuniști.
Împărțită în două secvențe, cartea conține informații, detalii, exemple, explicații, comentarii inedite, stârnind interesul, subiectul fiind atrăgător, într-un stil cuceritor, chiar dacă academic și sobru.
Astfel, partea întâi ne trimite cumva înapoi în timp, în Evul Mediu, românesc, dar și european, făcând comparații, analize și trimiteri la civilizațiile franceză sau engleză, față de care autorul are anumite afinități, închisoarea politică prinzând contur abia spre secolul al XVII-lea în Europa, în urma exploziei urbanismului, numai că delictele țineau domeniul social: vagabondaj, cerșetorie, imposibilitatea achitării unor debite, fiindcă închisoarea politică nu avea încă o determinare exactă / un pattern încetățenit și ușor de analizat: „închisoarea nu era nici în vechiul drept românesc, o pedeapsă obișnuită, cum nu era nici în practica europeană”, deoarece ea avea „caracter tranzitoriu”.
În Țările Române, prizonierii de război aflați sub anchetă, suspecții de delicte criminale sau adversarii politici ai domnitorilor puteau ajunge pe mâna călăului, deși uneori exista posibilitatea să fie răscumpărați cu bani. Confiscarea averilor, exilul, călugăria forțată, pedeapsa cu moartea erau pedepse pe care domnitorul le aplica discreționar, iar pentru delicte civile (înșelăciune, faliment) se aplicau pedepse corporale: bătaia în public, țintuirea la stâlpul infamiei și autorul dă exemplul lui chir Costea Chiorul, personajul din romanul Ciocoii vechi și noi al lui Nicolae Filimon. O altă pedeapsă cumplită era trimiterea la ocnă, „singura închisoare propriu-zisă cunoscută înaintea epocii moderne”, și aici tot la romanul lui Filimon se fac trimiteri prin exemplul lui Dinu Păturică, pentru că ocna însemna moarte lentă, dar sigură.
Pe firul istoriei, cronicile noastre oferă și ele cazuri concrete de trimitere în închisoare pe motive politice (cazuri se întâlnesc la Ion Neculce, în Moldova, sau Radu Popescu, în Țara Românească), iar cel mai vechi text păstrat, cu referințe la experiența carcerală politică este renumita scrisoare a lui Cocrișel, fiul vornicului Mogâlde, soldat în oastea lui Mihai-Viteazul, care la 1600 este luat prizonier de sași, lângă Alba-Iulia: „…vă dau de știre că sânt viu pân’ acum, nu-s pierit, ci am scăpat de la Bălgrad, când au bătut Mihai Vodă război cu ungurii.” Prin intermediul scrisorii cere părinților săi să trimită banii pentru răscumpărarea sa: „Deci mă rog Domniilor-voastre ca lui Dumnezeu din cer, și să nevoiți să dați de știre părintelui meu, Mogâlde vornicului, că eu zac în temniță de mănânc lutul și păduchii. (…) Iscălesc feciorul vostru Cocrișel. Și sunt numai cu cămașa.” Textul fusese găsit de Nicolae Iorga și inclus în volumul Scrisori de boieri, scrisori de domni (ediția a II-a, Datina Românească, Vălenii de Munte, 1925, p.48), pe care îl reproduce și Mircea Anghelescu în cercetarea sa, arătând „mizeria detenției” și „realismul crud al faptelor”, dar și starea fizică și psihică degradantă a celui întemnițat, după părerea noastră.
Emblematice sunt cazurile a două personalități istorice medievale, întemnițate pe motive vindicative, politice și strategice, totodată: cel al lui Petru Cercel, frate vitreg al lui Mihai-Viteazul și domn al Țării Românești, întemnițat în Transilvania, de unde evadează, dar și cel al logofătului Vlad Boțulescu, mai puțin cunoscut, întemnițat la Milano în 1746 și mort la aproximativ 1764 sau la puțin timp după acest an (conform lui Nicolae Iorga în Studii de istorie și istorie literară, partea I, în Literatura și arta română, vol. IV, 1900, pp 17-28, apud Mircea Anghelescu).
Secolul al XIX-lea aduce mărturii ale străinilor, călători în Principatele Române, după moda epocii, și Mircea Anghelescu îl citează pe gazetarul Stanislas Bellanger care tranzitează Țara Românească pe la 1844 și scrie despre condițiile inumane din închisoare. Tot acum sunt relevante articolele apărute în presa vremii, dintre care se remarcă cele din „Curierul românesc”(1832-1836).
Câteva nume sunt legate de imaginea închisorii, fie prin operele lor în proză, fie prin operele lirice sau apariții gazetărești: Vasile Boerescu, Dinicu Golescu, Alecu Cantacuzino, Anton Pann; la mijlocul secolului interesează cazul lui Dumitru Filipescu, principalul conducător al conspirației de la 1840 ce face cunoștință cu închisoarea unde stă câteva luni, pe când sinistrul simbol al închisorii revine în poemele lui Cezar Bolliac, Grigore Alexandrescu, Heliade Rădulescu. Un caz răsunător în epoca revoluțiilor este cel al lui Alecu Russo, închis în 1846 spre „înfrânare în monastirea Sovejei” pentru un text critic la adresa domnitorului Mihai Sturza, Russo fiind iertat abia după o lună de surghiun.
În timpul lui Cuza, cercetătorul află ziariști condamnați pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp, pamfletari, scriitori satirici, printre care se numără și N.T. Orășanu, cunoscut mai apoi pentru memoriile sale de detenție, Întemnițările mele politice (1861).
Chiar și tânărul poet pe atunci, Alexandru Macedonski va sta la Văcărești câteva luni (martie-iunie 1875) și ca urmare publică o poezie: Celula mea de la Văcărești, după achitarea sa.
Sfârșitul de secol îl va găsi pe Ioan Slavici închis la Vaț în Ungaria (1888), iar în atenția publicului ar mai fi de amintit nume ca: I. Gherea, Constantin Stere, printre primii care trec prin experiența închisorii politice din străinătate, romanul lui Stere, În preajma revoluției fiind o operă memorialistică „deghizată”, cum este considerat de către critica literară (aici Mircea Anghelescu îl citează pe Z. Ornea).
Alte experiențe politice de la sfârșitul secolului al XIX-lea mai sunt cele ale naționaliștilor transilvăneni: preoții Mihai Bungărdean, Nichita Suia de la Sibiu, Nicolae Roman sau dr. Rațiu, iar Valeriu Braniște este închis tot la Vaț în 1985.
Partea a doua a studiului face câteva fișe de detenție revelatorii ce le aparțin unor nume celebre în literatura noastră sau a unor personalități gazetărești neglijate de istoriile literare: Ioan Slavici și Tudor Arghezi, N.D.Cocea, Mircea Damian, Geo Bogza, Dragoș Protopopescu și Zaharia Stancu.
Pornind de la o premisă, pe care o stabilește încă din Introducere, și anume că subiectul închisorii politice are legătură cu istoria literară, foarte mulți scriitori și gazetari numărându-se printre cei nefericiți care au trecut dincolo de zidurile opace, trăind experiențe obscure pe care le-au înregistrat în scris mai apoi în scris, intenția cercetătorului bucureștean este aceea de a stabili doar datele unei probleme ce se va acutiza mai târziu, după a doua jumătate a secolului al XX-lea: „Departe de a încerca să impună concluzii, fie cu privire la problemele morale sau politice pe care asemenea teme le presupun, fie doar pentru a schița o evoluție a literaturii care li se consacră, și eventual o diagnoză a acesteia, cercetarea noastră nu-și propune decât să contureze datele problemei, să identifice principalele texte aflate în circulație și să provoace un interes de natură să atragă asupra lor și alte priviri.”
Astfel, imaginea închisorii politice capătă un sens istoric, dar și estetico-moralizator, fiindcă dincolo de povestea spusă ne va interesa și modul în care este ea redată pe hârtie. Fiecare epocă, fiecare scriitor sau curent literar va încerca să construiască acest tabu aducând amănunte, informații noi, contribuind la acest mare puzzle al civilizației noastre, din care face parte, din păcate, și închisoarea politică, cu literatura detenției născută ca o consecință firească a acestei experiențe nefericite.
Concluzia firească la care ajunge Mircea Anghelescu pare să fie un semnal de alarmă pentru generațiile care vin din urmă pentru că, nu-i așa, spiritul iscoditor al ființei umane se va perpetua, indiferent de câte greutăți vom întâmpina: „Cred că, și pentru istoria literaturii, și pentru aceea a spiritului public, este important să fie cunoscută și pre-istoria acestei epoci și a literaturii ei. Puține dintre textele discutate în aceste pagini sunt cu adevărat importante, deși autorii celor mai multe dintre ele sunt nume cunoscute. Ele sunt importante împreună, în ansamblu, pentru că manifestă nevoia de aborda un teritoriu pe care pruderia părinților și a bunicilor noștri l-a ocolit. De ce? Este și aceasta o întrebare la care ar trebui să medităm când gândim literatura noastră: nu ca o întâmplătoare colecție de capodopere, ci global, ca un reflex sensibil și înțelegător al vieții noastre de toate zilele, cu cele știute și mai ales cu cele neștiute.”
Așadar, lectura plăcută, tonul firesc și optimist, comentariile asupra textelor exemplificate ca și gradul ridicat de înțelegere al fenomenului carceral prezent în viața unor personalități istorice sau culturale românești sunt tot atâtea calități ale unei cărți meritorii în peisajul critic și istoric literar actual, de aceea recomandarea de a nu rata studiul lui Mircea Anghelescu, Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea, vine de la sine.
