Spații culturale nr. 84 (9)
Istorie literară
Ionel POPA
ALICE BOTEZ – IARNA FIMBUL
Recitirea romanului Iarna Fimbul (1968) este o lectură cu totul alta faţă de cea din 1969.
După aprecierile favorabile ale debutului, Alice Botez (1914-1985) a fost lăsată într-un con de umbră. În referirile la romanul postbelic, în speţă la neomodernizarea lui începând cu deceniul opt al secolului trecut, numele scriitoarei nu este pomenit. Omisiunea nu se justifică, deoarece scriitoarea are o contribuţie importantă, chiar cronologic, la procesul naşterii noului roman românesc modern, chiar dacă avem Moromeţii (1955) şi Intrusul (1968) de Marin Preda; Animale bolnave (1968) de Nicolae Breban; F (1969) de D.R. Popescu. Noul roman românesc modern va fi ilustrat cu realizări majore în deceniul opt al veacului trecut de Augustin Buzura (Absenţi – 1971); D.R. Popescu (Vânătoarea regală –1973); Nicolae Breban (Bunavestire – 1977) – doar trei exemple.
Într-un articol, o adevărată ars poetica, romanciera argumentează, pentru romanul nostru, necesitatea ieşirii de sub tutela balzacianismului, oricum devenit anacronic nu numai istoric, ci şi prin pana unor mediocri, care golesc romanul de orice semnificaţii umane. De asemenea, Alice Botez respinge ferm şi realismul clasic pervertit de ideologia comunistă, înlocuit cu realismul socialist. Ea scrie un adevărat roman modern, pus în matca firească a esteticului şi a condiţiei umane specifice secolului XX.
O primă lectură care aduce în atenţia cititorului de azi romanul lui Alice Botez este cea a lui Mircea Muthu în articolul din Dicţionarul de opere literare româneşti (coordonator Ion Pop, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2017).
Romanul Iarna Fimbul, conform mărturisirilor autoarei, a fost scris în 1950, dar publicat abia în 1968. În mod sigur, în deceniul şase al secolului trecut nu avea nicio şansă să treacă de cenzura comunistă; în 1968 a trecut de ea, probabil că cei însărcinaţi cu „bun de tipar” au reţinut din roman doar faptul că este vorba de foştii, pe care istoria, i.e. stăpânirea comunistă, i-a înlăturat cu brutalitate. În interviul din 1975, romanciera spune că romanul ei „Este filmul unor tragice evenimente – pe plan naţional, familial, internaţional – din timpul şi din preajma celui de-al doilea război mondial, aici cristalizat mitic în simbolul <
În roman este vorba de ultimii urmaşi a trei familii înrudite (Duca, Vartazi, Delasena), bătrâne de peste patru sute de ani, cu „rădăcină împlântată în Bizanţul veacului de mijloc”.
Autoarea sparge unitatea de bloc a naraţiunii cronologice cu unică voce actorială, rezultatul fiind o serie de puzzele-uri, o succesiune de voci narative. Pentru a reface din „cioburi” întregul şi pentru a înţelege psihologia personajelor trebuie citit cu atenţie mărită capitolul al doilea al romanului, Strămoşii. Ce aflăm? Există o cronică de familie: „O carte groasă, cu scoarţe înnegrite şi pătate pe la colţuri de ceara lumânărilor care s-au topit la veghile nopţilor. E făcută din fragmente, scrise de mâini diferite, alternând cu locuri goale, pagini nescrise ale evenimentelor nepovestite, dar întâmplate, petrecute şi neştiute – sau numai indicibile – dăinuind doar în hârtia întunecată, murdară, urmă fragilă a timpului trecut de-a lungul a patru sute de ani şi mai bine” Şi continuă naratorul: „Dacă încerci să reconstitui istoria familiei, urmând ordinea în care au fost consemnate evenimentele, este ca cum ai rătăci într-un labirint de oglinzi în care n-ai putea deosebi personajele reale de imaginile lor proiectate în spaţiul virtual, unde zadarnic încerci să le atingi. Chiar este ceva de neatins în această istorie, în care două sau chiar mai multe personaje apar la intervale de secole, purtând acelaşi nume, din alţi părinţi,
având însă acelaşi caracter şi aceleaşi înclinaţii, aflându-se doar în conjuncturi şi situaţii deosebite, aşa cum le cerea timpul şi neamul lor […] legăturile de familie, contractate de-a lungul generaţiilor, peste zeci şi sute de ani, aduc în scenă membrii aceloraşi familii, mereu, Duca, Vatarzi, Delasena. Cronicarii care au notat aici faptele nu au fost preocupaţi de obârşia şi descendenţa personajelor la care se referă. Aşa, de pildă, nu poţi afla dacă e vreo legătură de rudenie sau numai coincidenţă de nume, întâmplătoare, între un Vatarzi căsătorit cu fiica primului Duca, menţionat în cronică, şi ceilalţi doi Vatarzi, tatăl şi bunicul ultimilor descendenţi la ale căror tribulaţii interioare asistăm” (p. 69-70).
Primul pomenit în cronică este Alexandru Duca, căsătorit cu o Vatarzi, cu care are doi fii şi o fiică. Acest Duca mai are un fiu nelegitim, Gian Antonie Delasena, rezultat din aventura amoroasă cu Antonella Delasena, descendentă din ultimul împărat bizantin. Fiul va purta numele de familie al mamei, cu origini italiene. În hăţişul de legături matrimoniale „Există totuşi o regularitate, dacă nu chiar o lege, în genealogia lor; pe linia masculină a filiaţiilor e totdeauna un Vatarzi, un Duca, un Delasena, pe linie feminină cei strămutaţi şi rămaşi pe pământul <
Fiul nelegitim al bătrânului Duca, Gian Antonio Delasena, e cărturar, aventurier, negustor, războinic, un „monstru de contradicţii”: „crud şi milos, afemeiat şi auster, pios şi răzvrătit, senzual şi angelic, aplecat spre meditaţie, dar consumându-se în acţiuni exterioare, avar şi risipitor, violent şi blând, slab şi puternic” (p.71-72). El deschide şirul frământaţilor, al răzvrătiţilor, cupizilor şi uneltitorilor familiei. Acest Gino Antonio Delasena poposeşte la curtea domnitorului valah, Radu Paisie, apoi se stabileşte la Istanbul. Aici moare suspect în ajunul nunţii cu tânăra Despina, fata boierului Duma. Despina şi Antonio Manuel fug în Valahia. În mod misterios, sultanul Selim al II-lea îi acordă lui Manuel titlul de Prinţ al Valahiei. Înclinat spre ştiinţă şi meditaţie, Antonio Manuel se retrage undeva la munte unde îşi construieşte o „cetăţuie”. După o viaţă frământată de mistică, filosofie şi fel şi fel de viziuni, se sinucide aruncându-se pe fereastra turnului în prăpastie. „A trăit nouăzeci şi unu de ani şi a avut opt copii”. Cu urmaşii acestora vechea cronică se opreşte la Domnia lui Cuza.
Cronica va fi continuată de Alfonsa, fiica cea mică a lui Alexandru Delasena, colonel în garda lui Cuza, moştenitorul „cetăţuii”. Cronica Alfonsei începe cu consemnarea nunţii surorii Ana cu „un Vatarzi” despre care scrie: „Nu e rudă cu ai noştri. O fi, n-o fi? Nu e vorba că nici răposatul cumnatu-meu, Andrei al Teofanei, nu se înrudea cu bătrânii noştri. Mama ăstuia, mirele Anei, e născută Scarlat. Nu cunosc! […]. Şi culmea, Ana va purta exact acelaşi nume…” (p.78).
Ultimele însemnări sunt făcute de Ana, care „notează […] evenimentele din timpul primului război mondial şi naşterea copiilor ei, Alexe şi Nichifor „şi atât”. Alfonsa va scrie o istorie a familiei „în care i-a cuprins […] pe aceştia ultimii şi întâmplările lor până la optsprezece octombrie, una mie nouă sute treizeci şi nouă” (p.78). În una din zile chemase pe Manuel şi pe Tecla, să le dăruiască manuscrisul, dar s-a răzgândit în ultimul moment, şi după câteva zile mai târziu a murit, iar „cele patru caiete groase şi cu scoarţe negre” nu le-a mai văzut. În lipsa celor patru caiete avem… romanul Iarna Fimbul, despre ultimii urmaşi ai complicatelor legături matrimoniale ale celor trei familii: Duca, Vatrazi, Delasena.
Romanul e o alt fel de cronică, o cronică pe mai multe voci; vocile părinţilor şi ale copiilor lor din ultima generaţie. Aceste voci sunt: Manuel, Nichifor, Alexe, Irina, Tecla, Andronic, Teofana, Isac, Vasilisa, englezoaica Miriam, soţia lui Alexe. Vocile, alternativ, au mai multe partituri.
Prima secvenţă a romanului – familia strânsă la ceai în „sala cea mare” – e o imagine de fotografie veche.
Cu prima frază a romanului – vocea lui Manuel, se intră direct în anamneză:
„- Mai întâi au fost bătăile pendulei. Încercam să le număr […] Un ecou […] Mi-era capul plin de sonorităţi pierdute […] Când coboram şi priveam acele pendulei din sala cea mare, întotdeauna ora era alta decât cea pe care o înregistram.
… Şi astfel se întâmpla cu toate zgomotele casei. Pe unele le auzeam cu acuitate, năvalnic […] Altele însă se iroseau…
De data asta erau izbiturile mingilor de rachetă. [îşi aminteşte de partida de tenis dintre Alexe, Nichifor şi Tecla, pe care o descrie]. Manuel cade într-o „reverie sonoră”.
Bătăile pendulei sunt clicul proustian al romanului, care îi declanşează lui Manuel o „reverie sonoră”. În contextul romanului, această primă rememorare a lui Manuel poate fi înţeleasă ca o mică parabolă a vieţii personajelor romanului. De asemenea, poate fi socotită pattern-ul constructiv al romanului.
Romanul e construit din puzzle – vocile personajelor. Prin succesiunea vocilor se reconstituie Timpul trăit, Timpul consumat şi Durata [romanciera a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie – 1933-1938]. Succesiunea alternativă a vocilor nu este aleatorie. Ordinea lor e bine gândită, fiecare monolog/retrospectivă conţine elemente care, sub diferite chipuri, sunt prezente în rememorarea altei voci, aducând, dacă nu o schimbare a perspectivei asupra aceluiaşi eveniment ori personaj, atunci o nuanţare a ei. Pe lângă partiturile vocilor, romanul conţine şi relatări ale unui narator obiectiv şi neutru de persoana a treia (v. cap. Strămoşii şi Durata). În capitolul Durata, romanciera pune capăt „poveştii’, simptomatic, cu data 18 octombrie 1946.
Trama romanului are o anumită tensiune, care are mai multe surse. Mai întâi este vântul tragic, care suflă de la primii strămoşi implicaţi în fel şi fel de aventuri, intrigi, trădări, crime. Apoi, starea de nelinişte până la spaimă, a sentimentului de neputinţă a ultimilor urmaşi, de eliberare de trecutul încărcat. Această stare rar va ajunge pe platourile conştiinţei, poate într-un singur caz, cel al lui Isac care afirmă: „cunoaşterea este o temniţă”. O altă sursă a tensiunii este atmosfera susţinută de natură, cu parametrii ei meteo-temporali. Despre ea vom vorbi mai încolo.
Toţi urmaşii, până la ultima generaţie, sunt încătuşaţi de o ereditate istorică, biologică şi morală. Fiecare din personaje poartă o „raniţă prea plină pentru spinarea” lor. Personajele sunt „suspendate pe o punte între viaţă şi moarte” (Manuel – p. 69). Astfel de reflecţii mai sunt în roman: „ce dulce e moartea, casa noastră e marea” (Isac, p. 106); „Moartea este singura soluţie la problema aripilor”[desigur „aripile” sunt aspiraţiile]. Cugetarea aparţine lui Alexe (p.213); tot lui aparţine şi: „biruinţa şi moartea sunt laolaltă împletite” (p. 230); pentru Manuel „Dragostea, moartea, eternitatea… „sunt o unitate (p238); Job, cel ce îngrijeşte pe bătrânul Andronic, bolnav şi pe cale să-şi piardă vederea, repetă vorbele unui înţelept: „Omul să aibă răbdare să aştepte moartea. Moartea tot îl găseşte” (p. 148). Drumul personajelor prin viaţă („timpul consumat” şi „timpul trăit”) este unul agonic, viaţa lor consumându-se între luciditate şi abulie dusă până la nebunie şi sinucidere (cazul Irinei). Tot ce e legat de personaje e acoperit de un văl mai mult opac, decât transparent.
Toate personajele încearcă să evadeze din „temniţă”. Manuel încearcă să evadeze în muzică, la fel şi Silvirina, mare pianistă; Andronic se refugiază în cercetarea ştiinţifică; Nichifor cade eroic pe front; Alexe se angajează în „rezistenţa europeană” împotriva nazismului; Irina se închide în pictură. Toate încercările de descătuşare de povara trecutului sfârşesc în eşec.
Scriitoarea nu creează caractere, ci proiectează psihologii. În analiza psihologică pe care o practică, romanciera apelează la mai multe focare de conştiinţă (vocile), după exemplul modelelor sale: James Joyce şi William Faulkner. Din păcate, ambiţia e prea mare pentru posibilităţile sale; nu ajunge să surprindă adevăratul flux interior al conştiinţei şi nici fluxul adiacent al psihismului; romanciera nu reuşeşte să se confunde cu prezentul acelei conştiinţe. Relatarea este mereu posterioară evenimentului (Liviu Petrescu). Naraţiunea făcută pe mai multe voci nu e polifonie, ci o simultaneitate. Ceea ce realizează scriitoarea este un flux al memoriei. O particularitate a acestor monologuri este aceea că, în reveria sa, personajul păstrează/reproduce dialogul (vorbire directă) cu cel prezent în rememorarea sa. În încercarea de a surprinde acel flux interior, la care am făcut referire, scriitoarea apelează la fragmentarea şi discontinuitatea a ceea ce gândeşte sau simte personajul. Neîmplinirea surprinderii fluxului interior e ilustrată de o afirmaţie unui personaj: „Ieri, azi, mâine, succesiunea asta a timpului e fără importanţă, pentru că totul se adună undeva, ca valurile de ocean”. Asemenea neîmpliniri sunt prezente şi la alţi contemporani ai Alice Botez. Rămânând în perimetrul romanului românesc, trebuie spus că importantă nu e ratarea romancierei, ci încercarea, care va da roade într-un viitor apropiat. Un singur exemplu elocvent: romanul lui Augustin Buzura.
Analiza psihologică în Iarna Fimbul se reduce, în principiu, la analiza obsesiei. Toate personajele sunt obsedate de o amintire, dar în cele mai multe cazuri de iubire, adesea nepermisă. Un exemplu pentru această obsesie este cazul lui Manuel, Nichifor, Alexe, toţi gravitând în jurul Teclei.
Cu toate neajunsurile semnalate, romanciera are şi pagini de bună analiză psihologică. De pildă, scrisoarea Irinei (Prietene cu iluzii pierdute), lăsată lui Andronic la părăsirea lui. Să reţinem ca reuşite pagini de analiză psihologică acelea în care e surprins profilul Irinei, care permanent pendulează între luciditate şi nebunie sau cele în care Manuel, în spital, în urma rănii pe front, se zbate între viaţă şi moarte, consemnată de medici, eufemistic, nebunie.
Universul romanului e perceput auditiv, totul devine un zumzet. Totul e aproape dematerializat într-un halou tutelat şi rezumat de un suprapersonaj: Timpul (Mircea Muthu). Trăirile personajelor, spaţiul, obiectele se află sub veghea pendulei din sala cea mare .
Spuneam că trama romanului se caracterizează printr-o tensiune. Aceasta e susţinută de prezenţa unor laitmotive cu potenţe simbolice. Primul laitmotiv simbolic este ceasul. Momentul temporal mereu prezent este înserarea/noaptea. Atunci se înteţeşte vântul care izbeşte ferestrele, frânge copaci, spulberă frunze, iar în casă mobilele trosnesc, scările scârţâie. Natura este una ostilă. Apa, simbol ofelian, e prezentă tot timpul, fie ca ploaie, fie ca revărsare de ape (potop) care, spre exemplu, inundă şi distruge capela familiei. Simbolul neptunic e prezent pretutindeni. Irina mereu spune „prefer apele”. Tablourile ei sunt picturi ale apei. Ea pictează numai lacuri şi marea, fără orizont, fără cer, fără soare, există doar „soarele negru” din capul Irinei. Pe suprafaţa apei pictate sunt numai „cioturi” de copaci, pe care apa le va înghiţi. Apa din pânzele Irinei apare numai în valuri „înspumate”, „uleioase”, „vinete”. Silverina moare asasinată/ înecată în lac. Până şi muzica lui Manuel pare o curgere de ape tulbure. Personajele, cu excepţia Irinei, se tem de ape, doar Isac şi Andronic nu se tem de ape, dar se lasă vrăjiţi de apa revărsată şi simt dorinţa irepresibilă de a fi luaţi de puhoi. Sunt în roman câteva simboluri „trecătoare”, dar care punctează drumul personajelor spre sfârşitul iminent: stejarul trăsnit (văzut de Vasilisa); fâlfâitul de aripi ale vulturului din turnul „cetăţuii”; barca; trăsura; raniţa; iar casa pare „un mausoleu”. În ea „miroase a moarte”, spune Alexe (p.126). Pentru Miriam personajele sunt „mutre stranii parcă ar avea toţi o crimă sau un secret de ascuns (p.63). Atmosfera de aici „E iadul” (p.167), afirmă Miriam, care doreşte să plece acasă, în Anglia.
Iarna Fimbul e simbolul suprem, folosit ca titlu pentru roman. El exprimă sugestiv dezagregarea şi pieirea ultimei generaţii a unui trecut împovărător. În manuscrisele sale, Andronic explică înţelesul simbolului: vremea iernii lungi şi grele dinaintea sfârşitului. Simbolul, documentează Andronic, e prezent la popoare şi în epoci diferite. El exprimă „vremea iernii lungi şi grele dinaintea sfârşitului – sfârşitul care încheie ciclul unei civilizaţii. Simbolurile acestei lungi şi grele ierni le-a denumit „universale”.
Iarna Fimbul e simbolul mitic al Timpului. Timpul ca suprapersonaj dictează construcţia romanului în cele cinci capitole ale căror titluri exprimă ideea de timp: „Reminiscenţe (Timpul trăit, 5 octombrie 1925 – 8 aprilie 1942); Strămoşii; Reminiscenţele (Timpul trăit, 7 iulie 1869 – 23 septembrie 1939); Întâmplările (Timpul consumat, 19 septembrie 1943 – 30 septembrie 1946); Durata (Sfârşitul timpului trăit, 12, 14, 18 octombrie 1946). Construcţia poligonală (mărturisirea autoarei) în stil cubist a tramei romanului impune câteva observaţii asupra dimensionării capitolelor. Păstrând simultaneitatea vocilor, începând cu capitolul al treilea, acestea au o partitură mai amplă, mai consistentă şi coerentă, sintaxa frazei fiind spartă la intervale mari (aproape că dispare); construcţia în jurul simbolurilor e mai pregnantă; vocea auctorială de persoana a treia, lămuritoare, devine dominantă în ultimul capitol.
În peisajul prozei noastre din deceniul şapte al secolului trecut, romanul Iarna Fimbul se remarcă prin câteva trăsături care îi subliniază individualitatea şi modernitatea: 1. Desprinderea totală de „realismul social” al romanului clasic şi de cel numit „realism socialist”; 2. Scriitura e simbolist-muzicală, iar construcţia e în stil cubist; 3. Coordonata psihologică e asociată unei filosofi a timpului, punctată în câteva momente de reflecţii ale personajelor.
* Din Recitiri din literatura română, vol. în lucru, Mediaş, august, 2022
Elena PETRIMAN
CĂTRE FEMEI: Sofia Nădejde
La 14 septembrie 1856, undeva, în Moldova, vedea lumina zilei Sofia Băncilă. Unde anume? Unde altundeva, decât acolo unde s-a născut și Eminescu, la Botoșani?
La 14 septembrie, 2022, se împlinesc 166 de ani de la venirea pe lume a Sofiei, ca fiică a lui Vasile Băncilă Gheorghe și a Pulheriei – Profira Neculce, țărani răzeși, care, prin mama Sofiei se trăgeau din familia cronicarului moldovean Ioan Neculce.
Cu dragoste de învățătură, soții Băncilă nu se opun dorinței și dârzeniei fiicei lor de a studia, mai cu seamă că un unchi, preot, avea să o ajute la continuarea studiilor. Așa se face că Sofia a devenit prima femeie care și-a susținut bacalaureatul într-un liceu de băieți, reușind, astfel, să dărâme zidul ce le separa pe femei de bărbați.
La 1874, se căsătorește cu Ioan Nădejde. Avea doar 18 ani.
Soții Nădejde se stabilesc la Iași, unde, deși era student, datorită talentului său și vastei culturi, Ioan Nădejde devine profesor la Liceul Național, acolo unde a studiat și Mihail Sadoveanu.
Ca om de publicistică, Sofia Nădejde își face debutul în revista „ Femeia Română”, din București, unde publică o pledoarie privitoare la necesitatea emancipării femeii.
În anul 1881, chiar în casa soților Nădejde, de la Iași, apare primul număr al revistei „Contemporanul”, redactor fiind Ioan Nădejde. Prima colaboratoare este chiar soția, Sofia cu articolul îndemn, intitulat Către femei, o chemare la unitate și egalitate.
Dar ceea ce a făcut-o remarcată atât de repede, a fost polemica ei cu vestitul critic Titu Maiorescu. Cunoscut ca fiind un misogin ce susține că „Femeia e incapabilă de dezvoltare, oricât ar încerca să-și dezvolte inteligența, ea nu va reuși, ba chiar, cu timpul, ea se tâmpește și tinde către idiotism” – acesta primește o replică dură din partea Sofiei Nădejde. Aducând dovezi incontestabile, științifice, Sofia Nădejde contrazice teoria misogină a ilustrului critic, printr-un răspuns plin de aciditate, care-l lasă mut, fără răspuns:
„Dacă inteligența e funcția materiei cenușii, atunci nu se poate trage nicio concluzie pe baza greutății creierilor, căci ar trebui avută în vedere greutatea materiei cenușii. Dar greutatea nu e cea mai potrivită măsură: calitatea materiei cenușii, numărul celulelor și a polilor acestora și ramificațiile lor ar trebui să fie măsura inteligenței.” Și mai scria Sofia Nădejde: „ Dacă e să judecăm inteligența după greutatea creierului, atunci, ar trebui să spunem că unele păsări care au un creier mai greu, raportat cu trupul, sunt mai inteligente ca omul”.
Așa s-a ivit în România feminismul, prin militantismul Sofiei Nădejde. Ea a susținut, de una singură, zeci de campanii pentru recunoașterea drepturilor femeilor, a fost autoarea primului roman feminist- „Patimi”. Dar a scris și proză scurtă, și traduceri, la 1909 publicând volumul „Povestiri”. A fost prima femeie care a vorbit la un Club Muncitoresc, prima femeie care a condus congresul unui partid muncitoresc. A fost prima femeie din România care, în urma unui sondaj, a fost socotită ca fiind cea mai inteligentă și cultivată femeie.
În cei 60 de ani de activitate asiduă, Sofia și-a dovedit, cu prisosință, capacitățile intelectuale, numele ei fiind cunoscut și peste hotare.
Sofia Nădejde a fost un exemplu de tărie și virtute, a crescut șase copii, a trecut prin cele două mari războaie, a supraviețuit morții soțului și copiilor ei, patru la număr, decedați, rând pe rând. A trăit până la 90 de ani. S-a stins din viață la 11 iunie 1946, urmare a unui atac de cord.
O viață plină de durere, patimi și luptă. O viață în care, deși marcată de moartea copiilor săi, Sofia Nădejde a luptat până la capăt. Primul copil care a murit a fost o fetiță, pe nume Vera. Avea doi anișori. La 1905, moare și fiul, Ioan, de febră tifoidă. La 1923, moare un alt fiu, Horia, în urma unei peritonite. În același an, spre sfârșit, își pierde și soțul. Dar nu cedează durerii pierderii celor dragi, se revigorează, și-și scrie memoriile. Avea 79 de ani! Dar cum Sofia încă nu încheiase lupta cu viața, în anul 1936 moare și fiica, Elena. I-au stat alături, în ultimele clipe din viață, cele două fiice, Amelia și Victoria.
Nu întâmplător, după pierderea primului copil, Sofia Nădejde scria: „Unirea face puterea” – un articol despre necesitatea unui sistem de sănătate sigur și eficient. Pare un paradox, dar un asemenea sistem de sănătate eficient și sigur nu avem nici astăzi. Să nu uităm anii 2020-2021 – când bolnavii cronici nu aveau acces în spital, ca și cum nu ar fi existat nici cancer și nici vreo altă boală, în afară de Covid 19.
Iată ce scria Sofia Nădejde în anul 1881, în articolul „ Unirea face puterea”: „Cu toate că medicina a evoluat, s-au găsit tratamente, sistemul de stat medical e la fel de precar și în prezent. Bineînțeles, se poate vedea o creștere a clinicilor și spitalelor private, un privilegiu pe care nu toți îl pot avea. Cei care nu dispun de resurse financiare nu au șanse să meargă acolo”.
De-a lungul a 60 de ani de activitate, Sofia Nădejde a vorbit mult, a scris foarte mult și a publicat mult. Tematica ei publicistică se poate grupa în patru mari categorii:
1- Femeile și drepturile lor politice;
2- Femeia ca mamă, soție, fiică – și rolul femeii în societate, temă pe care Sofia o tratează în articole ce privesc poligamia, monogamia, prostituția și cauzele ei.
3- Egalitatea de gen – este subiectul „forte” al Sofiei Nădejde. A devenit legendară și cunoscută peste hotare prin răspunsul pe care i l-a dat lui Titu Maiorescu, demonstrând că femeia nu e cu nimic mai prejos decât bărbatul.
4- Ultima temă din publicistica Sofiei Nădejde se referă la sistemul de sănătate, pe care îl critică, deoarece este ineficient și inaplicabil oamenilor simpli și funcționează pe principiul: „ Ai bani, trăiești. Nu ai bani, ești liber să mori.”. Același principiu e valabil și astăzi.
Feministă înfocată, Sofia Nădejde a văzut prea bine cum stătea România cu lipsa de egalitate între femei și bărbați. Dar nu a intuit că această lipsă de egalitate va fi posibilă chiar și în mileniul trei! Dovada? Chiar în actualul guvern nu se află decât o singură femeie. O femeie între atâția bărbați! Asta da egalitate! Și, ca un semn a ceea ce înseamnă femeia, acestei femei i s-a dat în răspundere Ministerul Familiei. Păi, se putea altfel? Nu femeia este cea care trebuie să contribuie cu munca în familie, dar și în societate? Cine putea face asta mai bine decât femeia? Este o recunoaștere sau o falsă egalitate? Personal, am prins a trăi în două sisteme: cel socialist și cel capitalist. Niciunul din cele două sisteme nu ne-a oferit nouă, femeilor, o șansă reală la o egalitate deplină cu bărbații. Da, ni s-a oferit dreptul de a susține bacalaureatul sau admiterea la facultate alături de bărbați, dreptul de a munci alături de bărbați. Dar niciodată, nouă, femeilor, nu ni s-au încredințat munci de conducere, la egalitate cu bărbații. Oare de ce? Posibil că bărbații se tem de vreun „matriarhat”? Nu, nu-mi doresc o polemică, nu am cu cine și nu am de ce. Dar nu pot să nu mă gândesc la faptul că, astăzi, mai mult ca oricând, s-ar impune o nouă Sofia: curajoasă, cultivată, virulentă, deșteaptă, perseverentă și nu numai.
Dacă aș fi fost Sofia Nădejde aș fi luptat fățiș cu sistemul de sănătate din România, atât de lipsit de omenie, de preocupare pentru sănătatea oamenilor. Dacă am fi avut un sistem de sănătate mai eficient și mai sigur, poate că nu s-ar fi pierdut atâtea vieți în timpul pandemiei. Nu s-ar fi pierdut nici copilul meu, nici tatăl lui, nici nepotul meu, nici atâtea mii și mii de vieți care nu au putut beneficia de acces neîngrădit la îngrijire medicală adecvată, ba chiar, nu au avut parte de o înmormântare creștinească, după tradiția strămoșească.
Poetei Elena Vlădăreanu îi revine meritul de a ne fi readus-o în atenție pe Sofia Nădejde, prin promovarea concursului anual de carte scrisă de femei. Concursul se află la a V-a ediție, anul acesta, luna septembrie. Oare nu ar fi cazul să se acorde atenție și publicisticii scrisă de femei? Să nu uităm că Sofia Nădejde a excelat în publicistică, așa a devenit ea cunoscută, nu doar în țară, ci și peste hotare, prin articole ce sunt de mare actualitate și astăzi. Să nu uităm că această puternică femeie a fost cea care ne-a deschis drumul spre o altă lume, aceea a egalității de șanse.
Sofia – în limba greacă – înseamnă înțelepciune și speranță. Atât ne-a mai rămas nouă, românilor – doar speranța, pentru că înțelepciunea am dobândit-o prea târziu, doar după ce ne-am confruntat cu greutățile vieții, cu bolile, cu sistemul nedrept.
Cărți prezentate de:
Iulian CHIVU
Virgil Diaconu, poetul Sufletului peregrin
Nonconformismul poetic cu care se afirmă Virgil Diaconu străbate încă din Departele Epimenides (1976), din Depărtarea lăuntrică (1980), din Călătorie spre sine (1984) sau, mai apoi, din Opium (2002) ale căror titluri atrag atenția cititorului și criticii literare poate că mai degrabă din perspectiva programatică de care era atâta nevoie și pe care o anunță tranșant, dezambiguizând antinomiile, paradoxul, absurdul într-o perioadă postmodernistă în care se succed guverne literare, atitudini estetice, formule poetice, experiențe originale sub tensiunile decomprimante ale unui timp amorțit în vaguități insignifiante, în declarativul inconsistent ori de-a dreptul steril.
Acest nonconformism care i-a fost recunoscut poetului nu se estompează nici în celelalte volume de versuri: Deasupra tenebrelor (2001), Jurnal erotic (2006), Lepre și sfinți (2007), antologiile Secol (2011) și Poeme (ed. bilingvă româno-engleză, 2015), Din orașul de fier (2018) afirmând și confirmând opiniile estetice exprimate de Virgil Diaconu în eseurile din Destinul poeziei moderne (2008), precum și în ancheta Poezia canonică românească (2020) cu care autorul dă dimensiunea reacțiilor critice, sensibile la oficializări dogmatice vulnerabile, ilegitim canonizante – atitudine promovată atent, fără incisivități redundante de revista piteșteană Cafeneaua literară al cărei mentor este. Poetul vine cu titluri incitante pentru cititorul fascinat de reprezentări antinomice ori la limita absurdului, prin natura lui seducător, mai ales când incidențele cu viața sunt la fel de sensibile: Lepre și sfinți, Călătorie spre sine, Depărtarea lăuntrică, Discurs despre liniște, tentație care se continuă și în sumarul celui mai recent volum de versuri, Sufletul peregrin (Fericirile, nefericirile; Stepa tăcerii; Ziua neagră…) sau în metafore (Bâlciul de turtă dulce; Securile orei; Cetatea Ciulin etc.).
Sufletul peregrin ne recomandă un poet cu o lectură bogată, diversă și temeinică – sufletul, aici, este ceea ce grecii numeau psyche începând cu orficii, cu Homer, cu liricul Pindar, continuând cu Platon și Aristotel, sensul său esențial fiind eul, sinele și mai apoi Dasein, iar nu o entitate identitară ca în suflet românesc (vezi Vulcănescu, Noica sau C. Rădulescu-Motru).
Virgil Diaconu a explorat dogmatic și literar Biblia, iar sufletul său poetic are așadar un orizont profund și larg, conturat în metafizica fideistă („Cât despre Dumnezeul pe care îl aștept,/ el este într-o altă poveste: poate în florile de cireș… – p. 76), de unde și postmodernismul său formalizat, nu protestatar, fiindcă poetul, cum se vede, își transcende puritatea simțirii către un Dumnezeu aconceptiv, într-un alt registru semantic de tipul Eu sunt cel ce este! Dumnezeul din poezia lui Virgil Diaconu e același ca al lui Costache Ioanid, al lui Vasile Voiculescu și, mai ales ca acela al lui Eugen Dorcescu – poetul este, însă, altul: „În turla în care îl aștept pe Dumnezeu să vină./ Să vină și să lămurim o dată pentru totdeauna lucrurile/ ca să îmi pot vedea mai departe de ale mele” (p.8), ceea ce nu înseamnă ieșirea din sacralitate, ci reancorare în mundan. Alteori, este aproape arghezian: „Doamne, arată-Te!/ Nimeni nu mai are răbdare (…)/ Nimeni nu mai are răbdare. Toate vor să Te vadă…” (p. 95); „Schimnicul măsoară întinderea:/ nici zbor de păsări, nici adiere de vânt,/ dar de unde glas în pustiu?/ Însă fața sa este de liniște,/ știind că Cel așteptat va să vină” (p. 131) – aici nu este vorba despre tăgadă și confirmare, ci despre nevoia de revelare divină, de tipul eliberării brahmanice.
Poetul („Lucrez la chipul Tău, nepătrunsule – / îmi spuneam înlăuntru, așteptam în afară” – p. 102) și-a petrecut copilăria între două biserici (comuniune, nu contradicție) și vorbea cu Dumnezeu ca un copil: „Doamne, spuneam, mâine, când vin la biserică/ să-mi spui dacă îți plac pantofii mei noi…” (p. 118). Paradigmatic, firesc, Virgil Diaconu urcă spre idei: „Cu mine și fără mine/ viața mea se petrece” (p. 130) – e un dat, e un sens, o încercare. Sufletul are șansa înnobilării emoționale și se umple cu conținut: „Prin sufletul meu/ trece luntrea tăcerii./ Închis în lemn și cu fața la cer,/ cine este?/ Prietene plecat,/ ce plutește în aer este cântecul tău,/ porțile rătăcirii lăsându-le deschise./ La poarta cenușii voi bate?” (p. 141).
Volumul de versuri Sufletul peregrin se deschide cu poezia care, de altfel, dă titlul acestuia într-o confesiune sinceră pe o scară a valorilor cu referenți chemați să dea conținut, să anime, să definească și să măsoare ca în tradiția eshatologică egipteană a psihostaziei: „… floarea de cireș face pentru mine/ tot atât cât un vers de Eminescu,/ păsările cerului cu care mă întâlnesc uneori/ prețuiesc cât mângâierile mamei./ Cât despre vrăbiile care îmi cântă la fereastră,/ ele fac tot atât cât Boleroul lui Ravel…” (p. 5).
Sufletul e peregrin prin paradigma poetică, prin întrebări ale căror răspunsuri acced la idei și se citesc după gramatica poetică în care se împacă cotidianul, mundanul, ludicul cu metafizicul în registrul reprezentărilor raționale, în verosimil, într-o semantică chemată să afirme simboluri (floarea de cireș, vrăbiile, piatra), să le citească într-o nouă epistemologie, căutând piatra filosofală (p. 122), cu efuziuni incandescente, labișiene: „Ziua deja a dat năvală pe străzi./ Inima mea este inima miilor de tineri/ care au ieșit în stradă./ Focule, vino cu mine!” (p. 17).
Reflexiv, adaugă: „Gândurile mele sunt pline de măr/ și de vierme…” (p. 99); „Față în față cu mine,/ cât voi putea să rămân?” (p. 98). Refugiul în ambiguizare este formal și deschide vaguitatea, iar dezambiguizarea se face prin reflecție: „Eu sunt în căutarea pietrei filosofale,/ a pietrei menite să alunge din mine toți morții/ și să-mi întoarcă zarea de vrăbii./ Eu trebuie să făptuiesc transmutația./ Deja, din tabla de lut a mulțimii încep să mă rup,/ cu pereții casei tratez să mă lase să trec.” (p. 122). Drumul spre parabolă urcă prin epitaf („Din flacăra care am fost, numai o pulbere./ Rămâi flacără, trecătorule…), prin noapte („Vino și tu! – îi strigam/ trupului meu uitat printre ierburi./ Vino și tu!”), traversând fericirile cu contraargumente („Nefericiți cei curați la inimă, pentru că ei nu își deschid inima numai Domnului, ci și celui viclean și uneltirilor răului…” ), dându-ne de înțeles, odată cu Eclesiastul, repetabila ontologie: Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Și, ca să parafrazăm: câtă căutare, tot atâta poezie!
În final, un tratat de poezie în 24 de reflecții și considerente, ca didahiile Sfântului Antim Ivireanu: „Nu publica imediat tot ce scrii și nu arunca o carte în lume oricum!”, e avizul pragmatic al lui Virgil Diaconu pentru cei care cred că tot ce scriu e operă.
