Propoziții pretențioase – Aldolii
,,Bă, îl ungi cu alchene și-i dai foc!”
Și noi pe ce mai batem, pe ce mai luăm banii? Până și mama era convinsă că n-o să ne luăm plata. Zvonuri de pe la Viorel. Ne cicălise…. Că ce a ajuns curtea ei, depozit de materiale, de gunoaie de la Simică? Fiindcă pe el nu l-a interesat ce și cum. I-am cerut paralele, materiale și manoperă, noi le-am achiziționat, noi le-am transportat, noi le-am pus unde era necesar, noi le-am cărat la mama și tata acasă, noi le-am dus la fier vechi și noi le-am stivuit în spate. Că nu se știa ce iarnă va să vină. Iar soba lui tata din atelier mânca și ea destul lemn. Colo câțiva saci de brad ,,mumificat” scuteau un metru cub de lemn…. S-au pus jgheaburile noi, cârligele la fel, tabla, burlanele. Totul boboc.
Știulei. Asta primești dacă numele îți este Porumb. Caterinca specifică de oraș. Două clădiri aveau același fason în Râmnic – cele la vedere: pescăria de pe Lalelelor și atelierul de reparații jumi-juma telefoane și computere. Ambele pornite de unde se termină zidurile parterului în secțiune trapez, închise în creastă în patru ape. Ambele tapetate ca-n vremurile ,,albiene” române, cu șindrilă. Ambele astupate cu tablă. Una acum doi ani, cealaltă atunci, în anii de după 2005. Precizia imprecisă datorată telefonului Lg pliabil în care tronează Știulei pe scară și eu în dolie meșterind ceva. Pantaloni adecvați de lucru și bluză gri cu dungi subțiri negre flaușată. O atare lucrare are parte de zone mai facile doar dacă punctele de sprijin au o bază solidă și până la ea, într-o posibilă cădere nu sunt mai mult de doi metri. Ce depășește devine, cu fiecare centimetru, moarte sigură. Altfel spus, ne-am păzit prețioasele vieți de natura lor fatală. Un prim suport pe partea stângă. Ciudatul vecin, atins de un soi de înstrăinare înainte de marele final, din generația ultimilor geamgii din neam, acoperise toată curtea cu tablă cutată industrială. Ce mai rămăsese din ea (ajungem și acolo). Sus pe coperiș, cu voie, nu pe furiș, alene,-ncetișor, cu scara peste-un podișor…. De scândură, necesară până la a nu incita la refuz proprietarul. De subliniat tactica adoptată de a lăsa pe cât posibil dranița întreagă, la fel ca la domnul Moșescu, de a bate șițele – aici cu sensul de cuie – și a încerca, cu succes, să aplatizăm falțurile fără să le găurim și fără să stea zâmbate – lăbărțate. Categoria grea la montat tablă: colțul de la stradă, de fason. La ușoare: libertatea de mișcare, echilibru și siguranță peste medie în zona vecină și lipită de a doctorului Iancu. Dificilă îmbinarea între cele două imobile, unde dulgherul șef albiise acoperișul inutil, dificilă îmbinarea cu hornul din partea opusă străzii. Eu alegeam altă metodă. Nu s-ar aștepta nimeni la un povârniș în spatele clădirii, la același nivel al finișului zidurilor. Pământ peste, probabil, hruba în care se poate intra la capătul curții complexului brâncovenesc, în spatele bisericii. Nu e loc de alergat, dar nici de stat la îngrămădeală. O chestie…. Am încheiat tot în spiritul dulce-acrișor al meseriei cu jgheaburi, aruncătoare și frontoane cu un capăt sucit la vulsă, cu ciubuc.
Geamgiul…. S-ar fi zis că se izolase chiar și de familie. În virtutea existenței magazinului cu farfurii și alte nimicuri emailate, mici obiecte metalice, se baricada în căsuța din spate, aproape fără iluminare naturală și dumnezeu știe cum își omora timpul. Imixtiunea noastră sub copertina de tablă ar fi putut constitui efracție, dacă n-am fi fost invitați să înlocuim un jgheab între acoperișul casei și cel al magazinului, ros de ploaie și aluviuni. L-am încropit noi din bucăți, însă nu puteam să lipim tronsoanele de trei metri pe loc, nu permitea spațiul.
