Spații culturale nr. 31 (9)
Titi DAMIAN
ÎNTOARCEREA de Dumitru Dănăilă
sau
„Înainte de toate, oamenii rămân”
„Nu ştiu alţii cum sunt”, ca să-l parafrazez pe genialul înaintaş, dar apropierea mea de scriitorul Dumitru Dănăilă s-a făcut anevoios, în timp. La multele întâlniri cu scriitorii, fie la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, sub patronajul lui Marin Ifrim, fie la Biblioteca Judeţeană, unde se lansau cărţi de primă mână, ne strângeam protocolar mâinile şi ne adresam unul altuia scurt şi politicos. Ba chiar, de 1 Decembrie anul trecut, am lansat împreună, eu – o carte de cronici literare, el – un roman, ambele bine primite de cei prezenţi, şi nu numai. Mi-amintesc că mi-a vorbit şi de un confrate ialomiţean, apreciatul jurnalist Ion Alecu. Până într-o zi din vară, când primesc prin poştă o carte a Domniei Sale, cu o dedicaţie care mă onorează: „Cu admiraţie faţă de opera Domniei Sale şi cu respect faţă de omul Titi Damian.” Nu dedicaţia m-a pus în mişcare, ci OMUL pe care l-am descoperit urmărindu-i biografia, dar mai ales cartea, întrucât aborda o temă tare mult dragă mie: satul românesc contemporan. Am citit-o cu toată seriozitatea, pentru că voiam să-mi confrunt opiniile cu ale unui confrate pe care l-am simţit responsabil, onest şi îngrijorat, la fel de mult, faţă de destinul satului românesc actual.
Cartea domnului Dumitru Dănăilă are, structural, tematic şi stilistic, toate ingredientele unui roman clasic. Tema romanului ÎNTOARCEREA, editura Editgraph, Buzău, 2012, 178 pag., este familia, aparţinând unui clan ce presupune părinţi, bunici şi copii. Un clan dintr-un sat românesc tradiţional de câmpie pe care societatea socialistă multilateral dezvoltată l-a împrăştiat, l-a pulverizat, obligându-l să-şi piardă valorile morale, adică busola existenţei. O alienare pe care cu greu poate să o vindece societatea instaurată după marea Revoluţie Socialistă Română din Decembrie 1989, sau cum îi zic unii amar-ironic, în zeflemea, Marea Zbenguială. Oricum, marea victimă, înainte şi după Decembrie, este familia. De fapt, spune Dumitru Dănăilă în cartea sa, ceea ce s-a frânt înainte, s-a desăvârşit după. Mai mult chiar, autorul merge mai profund, abordând şi un alt nivel – satul românesc atacat în articulaţiile sale vitale, prin atragerea obsedantă şi exagerată a forţei de muncă tânără la oraş, din timpul comunismului, transformând-o într-o clasă dezrădăcinată, primită cu suspiciune de oraş şi refuzată treptat de sat.
Romanul sugerează cititorului contemporan, indirect, o întrebare obsedantă, foarte actuală: Va mai fi posibilă revigorarea satului românesc în structurile sale tradiţionale?
Răspunsul îl află cititorul, urmărind cu o curiozitate crescândă, evoluţia familiei ţăranului George Bărăgan, zis Pălmaşu, din Padina Buzăului.
Scriitorul, un „hârşit” al scrisului, ziarist de profesie, procedează cu metodă. Construieşte incipitul romanului cu răbdare şi cu meticulozitate, pornind de la un eveniment pe care acest ţăran nonagenar doreşte să-l organizeze cu tot dinadinsul: aniversarea a 90 de ani de viaţă în sânul familiei. Propoziţia primă are valoarea unui laitmotiv, concentrând o imensă aşteptare: „Atât mai are, o zi, şi atinge nouăzeci de ani.” Aniversarea lui George Bărăgan este, de fapt, doar un pretext, căci, simţind pericolul disoluţiei accelerate a familiei şi a valorilor morale ce o susţin, ar vrea să le dea sfaturi urmaşilor, pornind de la înălţimea experienţei sale de viaţă: „Copiii ăştia n-ascultă, domnule, ei ştiu totu’, nu poţi să le stai cu o vorbă împotrivă, că te şi dau la întors, te învăluie cu vorba, să faci cum zic ei, că ei cică ştiu ce spun, au, chipurile, carte. O şti ei ce spun, da’ viaţa-i altfel. Io ştiu mai bine cum e viaţa, ei asta n-o înţăleg, şi o ţin p-a lor. Cu satu’ cum mă înţăleg?” Bătrânul e în pas cu vremurile. I-a chemat cu mobilul, apăsând cam anevoie tastele cu degetele lui mari, bătătorite, „să nu plece niciunul cu greutate pe suflet de la petrecerea lui.”
De aici încolo, în câteva zeci de pagini bune, iese la iveală jurnalistul Dumitru Dănăilă. Simte că este necesară câte o biografie a celor rămaşi din neamul Bărăganilor, dar şi a acelora pe care vitregiile vremurilor au făcut să se piardă. Din neamul Bărăganilor a rămas învăţătoarea Profira Leonte din Bucureşti, acum ieşită la pensie, ascunzându-le o boală grea „ce bântuie acum femeile.” A rămas Angelica Răducanu, şi ea pensionară, fostă muncitoare la o fabrică de textile din Buzău. Ea are patru copii: Vişan, „cântă la chitară şi câştigă binişor”, Eleonora, coafeză, apoi, Mirel, agent de pază, şi Ionuţ, ziarist. Simpla enumerare a profesiilor acestora este suficientă să evidenţieze precaritatea existenţei femiliei actuale, trăind nesigur, doar asigurându-şi minimul existenţei, fără mari speranţe pentru ziua de mâine.
Nu mai pot veni la întâlnire Vlad, fiul cel mare care a murit, de-abia întors din armată, într-un accident stupid de tractor, nici Luca ,,înjunghiat mişeleşte pe la spate, când se întorcea de la câmp”, probabil o răzbunare din dragoste. Nu mai poate veni nici Floarea, soţia lui, dispărută cu vreo 20 de ani în urmă, după ce a zăcut de o boală grea, „cu toată împotrivirea lui Bărăgan şi a doctorilor.” Mai sunt trei farfurii în plus: fata Profirei, avocata Despina, soţul său Cristache, şi beizadeaua Eusebiu, vinovat într-un grav accident de circulaţie, din care încearcă să scape cu faţa curată.
De aici încolo, revine în scenă scriitorul Dănăilă, scoţând în evidenţă un prim nucleu epic, ce cuprinde pregătirile făcute cu toată grija chiar de către bătrân, ajutat de către băiatul său de casă şi nădejdea lui, Codrin. El simte că mai are câte ceva de spus vieţii: „Ultimu’ Bărăgan nu să dă răpus aşa dă uşor. Da, nu-i simplu să fii ultimu’. Te bate mereu gându’ că mai ai dă făcut ceva, dă spus ceva, că laşi ceva neterminat pă lumea asta. Şi eu nu vreau să plec până nu las totu’ în ordine!” Urmează sosirea lor, a doua zi, pe la prânz, toţi intonează cam formal, fără prea mult entuziasm „Mulţi ani trăiască!”, primeşte, cam protocolar, daruri. Descoperă că familia lui este divizată politic, dovadă fiind împunsăturile destul de acide dintre nepoţii fraţi, Ionuţ şi Mirel.
Grea misiune are bătrânul Bărăgan (nume generic, cum se observă uşor), de a aduce la matcă o familie atât de împrăştiată şi de eterogenă! Speranţa lui este că, fiind constrânşi de vremurile destul de confuze pe care le trăiesc la oraş, aceştia vor efectua o „bejenie” inversă, adică vor învăţa, chiar la vârsta pensionării, să devină ţărani.
Odată cu finalul petrecerii, ziaristul revine la condiţia de scriitor. Îşi desface firul epic în două planuri care vor merge paralel, având ca nucleu fiecare câte o poveste de dragoste.
Primul plan urmăreşte destinul familiei Răducanu, care, constrânsă de vicisitudinile vieţii de oraş (pensie mică, boală, patru inşi înghesuiţi într-un apartament de două camere), hotărăşte să se stabilească la Padina. În apartament urmează să rămână cei doi fraţi, aflaţi tot timpul într-o perpetuă ciondăneală. De aici încolo, romanul devine captivant, urmărind evoluţia acestora. Mirel trăieşte o frumoasă poveste de dragoste cu frumoasa şi sensibila Zenovia, întunecată de insistenţele destul de abrupte ale lui Ionuţ asupra purităţii fetei, dar şi o evoluţie spectaculoasă în carieră a celor doi. Zenovia rămâne, după opinia mea, personajul cel mai luminos din această lume aflată în degringoladă.
Dacă acest prim fir epic este plasat în contemporaneitate, povestea întemeierii familiei Bărăgan, zis Pălmaşu, este ruptă din realitatea satului românesc, foarte aproape de cele din poveşti, asemănătoare întrucâtva cu povestea Glanetaşului. Chipeşul flăcău George Bărăgan este asaltat în tinereţe de către înstărita Filiţa Coşovei şi de săraca Floarea, ambele sperând şi aşteptându-l să se întoarcă de la oaste: „N-am înţăles dă ce umbla după mine, când ea era bogată, venea dintr-o familie înstărită a Padinii. Când o vedeam aşa frumoasă şi în hainele ei scumpe, nu îndrăzneam nici să-i trec prin faţă […] Când a apărut Floarea, proaspătă, firavă şi stingheră, am fost sigur că bogătana o să se dea la o parte şi o să ne lase în pace, vedea şi ea că mă potriveam cu Floarea.” Povestea lor de dragoste are acest început, dar avatarurile sunt urmărite de cititor cu sufletul la gură. Singurul regret al bătrânului este că nu i-a spus niciodată soţiei, în viaţă, cât de mult a iubit-o.
Se pare că destinul îi va împlini dorinţa sa ascunsă de a face o sută de ani, dar tot destinul se răzgândeşte. Într-o zi se împiedică, îşi rupe un picior, urmează o lungă convalescenţă, durerea fizică este accentuată şi de o imensă durere sufletească: moartea fiicei Profira, lovită de aceeaşi boală nemiloasă ca şi a soţiei.
O ultimă scenă îl prezintă pe George Bărăgan în ipostaza de înţelept al satului. Este vizitat de un grup pe ţărani care vin să-i ceară sfatul, la o ţuică, în legătură cu o opţiune politică de la referendum. După plecarea lor, bătrânul are presentimentul morţii: „Da io, dacă ar fi să plec mâine, ce veşti duc pă lumea cealaltă? Ce le spui io ălora de dincolo că s-a petrecut mai dă soi pă lumea asta? Îi greu, da tre’ să aleg înainte dă plecare, să nu mă duc acolo nepregătit.” Bătrânul n-a apucat să aleagă între faptele mai importante petrecute pe pământ: „Îl apucă în somn o durere năprasnică în piept, care alunecă în braţe şi în spate. Şi în stomac alunecă, nu-şi dă bine seama unde îl doare, peste tot n-are timp să se mai lămurească. Simte că se petrece ceva nepetrecut, nefiresc, nelumesc, simte că vine sfârşitul:
Finalul romanului este constituit dintr-un excelent eseu, de data aceasta optimist, al jurnalistului Dumitru Dănăilă, având ca temă sfârşitul lumii acesteia şi începutul alteia noi: „Să ne oprim aici, deşi am putea să mergem mai departe cu numărătoarea, de-alde Bărăgan sunt şi vor fi cât îi lumea, chit că îi cheamă aşa sau altfel. Ţăranul român şi spiritul lui de dreptate nu vor pieri nicicând. Nici dacă tehnica va da năvală peste sat, cum a dat în ţările avansate. Omul de la ţară se va adapta mereu vremurilor, se va transforma mereu, dar nu va pieri. Va fi un om modern, însă la fel de legat de pământ, de obiceiuri şi tradiţii, la fel de încrâncenat, de încăpăţânat în bătăliile lui cu natura şi cu cei ce încalcă legile omeniei. Ţăranul din el nu va dispărea nicicând.” Locul lui Bărăgan îl va lua, simbolic, copilul său de casă, acum energicul şi vigurosul Codrin.
Romanul ÎNTOARCEREA este dovada unui scriitor viguros, sobru şi serios, asemeni scrisului său, bun cunoscător, în aceeaşi măsură, al satului şi al oraşului, trăind, prin scrisul său, drama lor în această perpetuă tranziţie, dar optimist în opţiunea sa fundamentală: „Nimic n-o fi veşnic, dar lupta trebuie dusă mai departe, chiar şi atunci când ştii că eşti ultimul luptător.” Are un condei exersat într-un stil limpede, cursiv, organizat, îşi individualizează personajul principal printr-un grai neaoş, muntenesc. Povestea vieţii lui George Bărăgan înseamnă cinste, luptă, tărie morală, adică un model pentru urmaşi. O carte care îl îndeamnă pe cititor la o reflecţie, poate la o dezbatere naţională despre destinul satului românesc. O carte care nu pune numai întrebări, dar oferă şi răspunsuri. O carte în care mulţi dintre cititori îşi vor redescoperi destinele.
Ionel POPA
Editorialul Mircea Dinutz – un model*
Editorialul este, după o metaforă cam uzată prin folosire excesivă, coloana vertebrală a unei reviste/ a unui cotidian. Parafrazând altă zicere în circulaţie putem formula şi noi: Editorialul îmi spune cine eşti. Caracterul şi moralitatea editorialistului amprentează puternic şi publicaţia respectivă. Portretul ideal al unui conducător de revistă ar trebui să se înscrie în următoarele coordonate de excelenţă: probitate morală, calitate şi ţinută intelectuală exemplare, profesionalism, obiectivitate, puterea de convingere, arta de a folosi potenţele expresive ale limbii, polemica să fie una de idei, nu atac la persoană, folosirea unui limbaj civilizat…
Fiecare conducător de revistă îşi inaugurează păstoritul printr-un editorial-program. Că gestul şi programul au drept suport o angajare onestă şi din convingere în numele unor idei nobile sau expresie a unui orgoliu ori a unei angajări interesate şi de conjunctură, va da seama revista număr de număr.
Editorialul program al lui Mircea Dinutz [Nr.1 (45)/ 2008] formulează câteva principii şi obiective pe care îşi propune să le urmeze. Conducerea sa nu va însemna “un nou început”, ci o continuare cu aspiraţii spre mai bine, spre noi împliniri a ceea ce a realizat ctitorul. Alt obiectiv este menţinerea cercului de colaboratori şi lărgirea lui cu noi condeie de valoare, angajarea în numele valorii şi adevărului, totul sintetizat în deviza “să ne citim şi să ne respectăm unii pe alţii”. O continuare şi completare a acestui program este editorialul bilanţ prilejuit de aniversarea Nr. 50 al revistei. Paginile respective rămân un document pentru istoricul literar.
Având un puternic grund de morală civică, editorialele lui MD din “Pro Saeculum” gravitează în jurul a două teme majore: lumea literară (culturală) şi şcoala. Această preferinţă tematică se justifică nu atât prin profesiunea primă a editorialistului ori profilului revistei, cât convingerii d-sale că prin şcoală şi creaţie un popor supune veacurile şi după posibila lui dispariţie fizică de pe scena istoriei. Prin urmare, nu întâmplător după editorialul-program următoarele două sunt, stricto sensu, consacrate lumii scriitoriceşti. (Spiritul solidarităţii – (încă)o valoare pierdută?!) şi şcolii (Quo vadis, Juventute?!)
Un mic tratat de sociologie şi filosofie pedagogică este textul Quo vadis, Juventute?! Cred că MD este prea optimist de vreme ce realitatea pe care o arată cu degetul e mult mai dură, contrazicându-l. Întrebarea din titlu este mult mai cuprinzătoare decât pare, iar dacă la vremea când a fost pusă părea uşor retorică, acum a devenit gravă. După orice moment de revoluţie urmează o perioadă de tranziţie, care produce ,,omul de tranziţie”. Cu rare excepţii, tranziţia este nici mai lungă, nici mai scurtă. În cazul nostru, tranziţia, pe lângă faptul că a avut un anumit conţinut, a fost şi de durată şi dureroasă. De ce? Una din cauze este, fără doar şi poate, faptul că ceea ce, în decembrie 1989, ar fi trebuit să fie revoluţie a fost confiscat. Ştim noi de cine şi cum!
Ce i-a dat ,,revoluţia” omului, în general, tineretului în particular? O libertate despre care nu ştia mai nimic şi nici ce să facă cu ea. În atare condiţii beneficiarii libertăţii şi libertatea însăşi au fost uşor de manipulat şi înlocuite cu tot felul de surogate pentru amăgirea frustrărilor anterioare, dar şi a celor viitoare. Menţionata manipulare a înlocuit pe a voi şi pe a putea doar cu a auzi şi cu a vedea. Şi ce aude şi vede tânăra generaţie? ,,După 1992, au apărut televiziunile particulare, apoi – prin extindere treptată – o reţea monstruoasă de calculatoare [internetul] prin care se încearcă a se controla o imensă informaţie (oare?)”. Atitudinea luată nu înseamnă împotrivire la progresul ştiinţific şi tehnologic, ci întrebarea gravă: cine foloseşte acest progres şi în ce scop? O altă problemă îngrijorătoare este virusul indus de acest progres care, dacă se merge înainte în acest ritm fără vaccin, va duce la îmbolnăvirea ,,sângelui intelectual” şi moral.
Tânărul de azi vede şi aude cum lumea e mânată în luptă doar pentru bani, putere, sex. Pe fundalul acestui zgomot diavolesc, sticla şi o mare parte din presă oferă fel şi fel de show-uri cu dive, divi şi vedete politice care mai de care mai imbecili, inculţi, analfabeţi şi total lipsiţi de bunul simţ omenesc. Mai auzim despre reforma învăţământului, dar nu o vedem: ,,Ministerul Învăţământului, al Cercetării şi… al Educaţiei (aţi citit bine) şi-a schimbat în ultimii 17-18 ani denumirea de patru ori, miniştrii de 11 ori şi moravurile… niciodată.” Şcoala din vremea comunismului, din nefericire, a avut multe neajunsuri, dar acest adevăr nu trebuie să ne facă să nu vedem o seamă de realizări datorate nu sistemului, ci unor dascăli deosebiţi. (Drumul spre poezie). Înlăturarea şcolii din procesul edificării adevăratelor şi durabilelor valori etice, intelectuale şi spirituale are pe termen mediu şi lung urmări negative: răsturnarea criteriilor de evaluare, acceptarea şi promovarea diplomelor de carton, înlocuirea întrecerii oneste cu tot felul de criterii-trucuri şi, nu în ultimul rând, renunţarea la testamentul bătrânului Văcărescu (,,Urmaşilor mei […]/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbii româneşti/ ş-a patriei cinstire”). Consecinţele acestei renunţări: vocabular primitiv şi sărac, exprimarea agramată şi lipsă de logică, reducerea comunicării la interjecţii şi monosilabe, care mai de care mai “expresive”. În faţa acestor realităţi, MD se întreabă: ,,Oare chiar ne mai pasă de valorile noastre culturale? Sau kitsch-ul s-a întronat pustiitor anunţând moartea spiritului?” (În dansul nebun al strălucirilor vremelnice). În cazul acesta, vinovat nu este numai cel care dă, ci şi cel care primeşte.
Lumii cultural-literare îi sunt consacrate câteva editoriale. Sunt vizate problemele valorilor şi de morală. Sunt aduse sub lupa observaţiei atitudini şi comportamente care se abat de la o minima moralia şi nesocotesc valorile: aroganţa, subiectivismul pieziş, discriminarea centru/provincie, pierderea sentimentului de solidaritate, spiritul de gaşcă, degradarea instituţiei premiilor (,,se sparie gândul” când vezi cum se înmulţesc rubricile-criterii după care se acordă premiile ,,cu kilogramul”) Fenomenul e prezent nu numai la centru, ci şi în provincie. Un alt aspect supus atenţiei este înlocuirea evenimentului cultural al lansărilor valorii cu publicitatea comercială agresivă.
MD stăpân pe judecata lucidă nu se sfieşte să abordeze subiecte delicate, neaşezate, pline de fermenţi vicleni. În astfel de cazuri porneşte la analiză fără part-pris-uri şi demontează maşinăria de făcut mituri (Posteritatea lui Adrian Păunescu, Fenomenul Mircea Cărtărescu, Cursa pentru premiul Nobel). O stare negativă din USR, şi nu numai, faţă de care ia atitudine fermă este amânarea sine die a hotărârii care să şteargă nedreptăţile făcute lui Paul Goma ante şi post decembrie. Paul Goma are două calităţi care incomodează încă pe mulţi: e unul din cei 3-4 (nu mai mulţi) adevăraţi disidenţi anticomunişti pe care i-am avut, atitudine pe care o continuă şi astăzi în mod justificat; şi nu este un scriitor de o zi. (O întrebare legitimă). Fiecare editorial formulează direct sau indirect astfel de întrebări legitime.
În Spaimele noastre de toate zilele şi Eminescu şi
Dacă se dezice ferm de aroganţa centrului faţă de provincie (de cea neuniversitară, de regulă), la fel respinge aşa-zisul patriotism local, la fel de nociv ca şi celelalte neajunsuri (De unde ne vin criticii?, Vrancea literară între da şi nu) Subiectivismul ,,pieziş”, neglijenţa informativă, înlocuirea modestiei şi a bunului simţ cu formulări de genul acesta: ,,cine nu apare în cartea mea [istoria mea literară] nu există” fac obiectul editorialelor Ce-i mâna pe ei în luptă?, Scriitori vrânceni în dicţionare şi istorii literare.
Toate editorialele lui MD au un numitor comun: asanarea morală şi respectul valorii. Tarele morale vizate sunt: aroganţa, invidia, suficienţa, megalomania, respectul, orgoliul, lipsa bunului simţ… Într-un fel sau altul, toate paginile editorialelor sunt irigate de respectul şi preţuirea valorilor venite de la înaintaşi. Făcând pledoarie rădăcinilor, MD nu este un paseist, nu are nostalgia unui trecut cosmetizat. El priveşte spre viitor, preocupându-l relaţia necesară, obiectivă şi dialectică dintre trecut şi viitor via prezent.
Paginile lui MD mai au două caracteristici, care le conferă calităţi: nu sunt produse in vitro, ci ale unor experienţe de viaţă pe care le racordează realităţilor din jur; şi nu sunt partinice; de la început până la sfârşit a rămas o conştiinţă civică pusă în slujba adevărului.
Editorialele lui MD, de departe, s-au impus şi prin ţinuta lor estetică. Scriptural-literar ele conţin ,,fragmente” de jurnal, de critică şi istorie literară, de omagiu, fiziologie literară, eseu, evocare, schiţă. Caracterul angajat civic al editorialului impune folosirea unor procedee specifice pamfletului, regină fiind ironia realizată prin varii mijloace: epitetul, falsa apreciere, falsa expresie reverenţioasă (de exemplu, se adresează unui personaj cu ,,distins cărturar”, care, în context, vrea să spună că a fi un asemenea cărturar nu e suficient să posezi o magazie de informaţii şi cunoştinţe pe care să le expui elegant, mai trebuie ceva: spirit creator), enumeraţia de substantive ce denumesc caractere (farsori, tupeişti, impostori, arlechini, circari), nume de personaje care fac aluzie la caracterul şi ocupaţiunea lor (Costache Simeza, Maria Trufanda, Georgiana Silicon, Miluţă Guguşteu, Giony Andrei Neaţă). Alte aspecte de artă literară care nu trebuie trecute cu vederea: titlurile care se reţin prin expresivitate, care conţin sintagme memorabile scoase din diferite opere (,,Ce-i mâna pe ei în luptă?”, ,,Quo vadis, Juventute?”) şi titluri care sunt adresări ironice către prezent (,,De unde ne vin criticii?”, ,,Stima noastră şi mândria!”, ,,Aşa s-a călit… cititorul”, ,,Omul nou”); interogaţiile şi invocaţiile cu rol în structurarea textului.
Gestul Doamnei Rodica Lăzărescu da a aduna într-o carte editorialele celui care, între anii 2008-2013, a fost sufletul revistei „Pro Saeculum” e de apreciat nu numai ca gest editorial, ci şi ca expresie a ceea ce înseamnă prietenie şi respect .
* Mircea Dinutz, Editoriale, Ed. Pallas Athena, Focşani, 2013
