Spații culturale nr. 83 (10)
Cărți prezentate de:
Grid MODORCEA
Literatura biblică
Ca o soluție la lumea strâmbă în care trăiesc, oamenii au inventat ficțiuni. Evadările în imaginație au ținut loc de hrană fizică și spirituală. Biblia este cea mai cunoscută și citită carte. Deși promisiunile ei nu s-au adeverit, oamenii o citesc cu nesaț și cred în ea. Nici nu-i interesează dacă ceea ce se spune este adevărat sau nu, dacă există sau nu Viață de Apoi, dacă Iisus a înviat cu adevărat, oamenii iau aceste povești fantastice drept adevăruri. Cui îi pasă că Biblia este întemeiată pe viziunea geocentrică asupra universului? Nimănui. De ce? Fiindcă, citind-o, pe oameni nu-i interesează decât ficțiunea. Și Biblia conține cele mai frumoase povești pe care le-a inventat mintea umană, mai ceva ca Halima sau O mie și una de nopți.
Numai marii poeți, profeți ai metaforei, pot să-și imagineze că universul a fost creat din Cuvânt, că la început a fost Cuvântul, că Dumnezeu era Cuvântul și că omul a fost creat din lutul peste care Demiurgul a scuipat și i-a dat viață! Și milioane de oameni cred în această poveste, nu în cercetările științifice, deși ele aduc probe indubitabile că geneza are alte cauze și explicații. Nu există ceva mai frumos decât să crezi că femeia a fost zămislită din coasta lui Adam! Este aici știință? Este poezie! Cea mai frumoasă poezie care s-a putut crea. Nu cunosc decât un sigur artist care a concurat facerea, care i-a dat o replică pe măsură acestei poezii: Ion Popescu-Gopo, marele cineast și grafician, care a creat filme de animație ca Scurtă istorie, Homo Sapiens, Alo, Hallo, Sancta simplicitas, care duc miturile biblice în sferele umorului superior, imaginând un Omuleț (fără sex) care oferă lumii soluția plantării de flori pe toate planetele.
Încă din tinerețe, când am scris trilogia religioasă EXISTĂ, CHLIA și SOPHIA, am spus că ceea ce interesează din Biblie este literatura ei. Ea este partea cea mai vie. Și acest adevăr mi-a fost întărit la Athos, când am văzut cum trăiesc călugării athoniți această literatură, mai ales partea ei mistică, ambiguă, profetică (profețiile ei sunt ca un tsunami), fapt pe care l-am descris în cartea UN PĂCĂTOS LA ATHOS. Iar de atunci eu citesc Biblia ca pe o carte literară, plină de povești memorabile, plină de poezii fără egal, plină de parabole și înțelepciune, precum Pildele eterne ale lui Iisus Hristos. Iisus a cucerit lumea cu învățătura lui, fiindcă a avut marea idee să o comunice pe cale literară, prin parabole. Parabole care sunt o gridophanie bazată pe paremii.
Și, evident, toate sunt prețuite fiindcă au în ele vie morala divină. Sunt lecții de moralitate, de conduită, de conviețuire pașnică între oameni. În loc ca oamenii să se ucidă între ei, este de preferat să urmeze pildele din Biblie sau din basme.
În Lumea I, lumea în care trăim, bazată pe prima geneză, Ficțiunea este El Dorado. Și oamenii vor să trăiască în El Dorado, într-o țară a fericirii închipuite, chiar dacă în realitate trăiesc în mizerie. Sau poate tocmai de aceea.
Evident că Ficțiunea ține lumea în loc. În Lumea II, în utopia imaginată de mine, numită Civitas Innocentiae, realitatea se identifică plenar cu ficțiunea, fiindcă lumea în care oamenii trăiesc este o lume a Omului, creată de ei, nu mai este o lume a promisiunilor deșarte, o lume de băsneli.
Dar ce greu este să ajungă până aici! Eu am prevăzut o astfel de împlinire peste o mie de ani. Vor putea oamenii să renunțe la băsneli, la vrăjeli, la ficțiuni? Nu vedeți, generalii care comentează războiul din Ucraina nu sunt crezuți, sunt crezute vrăjitoarele, niște babe care prevestesc cum va muri Putin și când se va termina războiul!
Adevărul suferă mereu, fiindcă Ficțiunea este mai tare decât el.
Dar până acolo, până la o lume a adevărului, să învățăm să luăm ce-i mai bun din literatura lumii. Și mai ales din Biblie.
*
O astfel de operație face scriitorul Virgil Diaconu în cartea BIBLIA LITERARĂ (Editura TipoMoldova, 2022). El selectează din Biblie acele pasaje pe care le consideră că au o mare valoare literară, și le comentează. Așa sunt Facerea, Cartea lui Iov, Cântarea Cântărilor și Ecclesiastul, acestea sunt cele patru mari secțiuni pe care le consideră stâlpii de boltă ai literaturii biblice. Și le citează aproape integral, apoi le analizează pe toate fețele, din punct de vedere istoric, religios și literar.
El se ține de faptele biblice, de informațiile clasice, nu răstălmăcește aceste informații, le consideră consacrate, nu face o cercetare rebelă, în care să ne arate altceva decât ceea ce știm, decât ceea ce este dat ca sursă sigură. Nici nu rescrie sau tălmăcește literar, actualizând sau creând noi parabole, așa cum a făcut Marin Sorescu, de pildă, din prima parte a cărții Iona, transformând-o într-o piesă de teatru. Dar marele său merit este că sintetizează toate aceste surse, toate interpretările operelor citate, cu trimiteri exacte, cu o fișă a lor completă. Ba oferă și interpretări originale, proprii, așa cum face în studiul despre Ecclesiastul, când analizează faimosul dicton al lui Solomon, „totul este deșertăciune, deșertăciunea deșertăciunilor”, considerând interpretarea Sfinților Părinți nepotrivită, fiindcă ei opun deșertăciunii pământești „binefacerile cerești”, care ne așteaptă în Viața de Apoi. Dar de ce să disprețuim viața și frumusețea, și înțelepciunea, și veselia, tot ce a creat mai frumos omul pe pământ, spune Diaconu, nu este o cale dreaptă și nici logică. Atunci de ce Dumnezeu, argumentează el, când a făcut lumea, după fiecare zi a facerii, privea lucrarea și spunea că este bună?!
Ecclesiastul a fost inclus în Biblie ca text canonic, adică text inspirat de Dumnezeu, abia după 800 de ani de la nașterea lui, în anul 553, la al V-lea sinod ecumenic, de la Constantinopol. Ca și Apocalipsa teologului Ioan. De ce? Fiindcă e un text fatalist. Orice există și orice se mișcă nu au sens, „totul este deșertăciune, deșertăciunea deșertăciunilor”. Nimeni nu-și explică acest fatalism. Nici Sfinții Părinți, cum am văzut, fiindcă ei opun realității deșarte „bunurile cerești” care ne așteaptă dincolo, în Lumea de Apoi, pe care nu o cunosc, n-au fost acolo, opun deci o iluzie, o fantezie, o închipuire, altfel spus, o deșertăciune. La fatalism răspund cu o pagină literară. Numai interpretând Apocalipsa lui Ioan putem înțelege de ce Solomon a spus că totul este deșertăciune. Eu l-am descoperit în Apocalipsă pe Dumnezeul Disident. Ioan justifică de ce totul e deșertăciune. Fiindcă Dumnezeu a greșit la facere, la geneza dintâi, de aceea se dezice de facerea sa, se dezice de lumea în care trăim, fiindcă și El constată că totul este deșertăciune. Și atunci promite că face o nouă geneză, „un cer nou și un pământ nou”. Dar a rămas la promisiune, nu a făcut această nouă lume. Însă a sugerat-o prin faptul că l-a înviat pe Fiul său, după ce acesta a spus „Eli, Eli, lama sabahtani?”. Acest strigăt de pe cruce este semnul deșertăciunii și poate fi un argument de ce teologii îl identifică pe Ecclesiast cu Iisus. Dar Învierea este o negare a deșertăciunii, dovedește că Dumnezeu nu și-a părăsit Fiul. Deci din nou o soluție literară, în fantezie! Ce poate fi mai fantezist ca Învierea?! Ea consfințește, după părerea mea, frumusețea omului, geniul lui creativ. Nu există poveste mai tulburătoare decât aceasta, a unui om născut dintr-o fecioară, răstignit pentru ideile lui, dar care învie din morți! Din ce lume face parte această poveste? Din lumea omului, din a doua geneză, așa cum am imaginat-o eu în romanul viitorului HOMO NOVUS, și am numit-o Civitas Innocentiae, care este o Cetate a Omului, care conservă tot ce a spus Diaconu despre frumusețea vieții.
Și BIBLIA LITERARĂ conține multe pagini de acest fel, care îți dau satisfacții spirituale. Este fascinant, de pildă, felul cum Diaconu interpretează cele două versiuni biblice ale Facerii. El spune că în Biblie sunt mai multe Biblii, cum ar fi o Biblie istorică și o Biblie a legilor, dar cred că ceea ce le leagă, toate aceste Biblii ale Bibliei, este literatura. Sau, altfel spus, inocența lor. Să nu uităm că anticii își comunicau legile prin versuri, care erau mai ușor de memorat de către mase. Versul este consubstanțial inocenței umane. Eu consider că Facerea este simbolul utopiei naive, asemenea artei naive, din care fac parte și filmele animate ale lui Gopo. Dar nu este prima utopie naivă. Prima se află în Epopeea lui Ghilgameș, scrisă cu trei mii de ani înaintea Facerii lui Moise. Moise a fost un învățat și sigur că a cunoscut scrierea sumeriană. Altfel nu se explică asemănările izbitoare. Tot ceea ce a imaginat Moise în Facere își are izvorul în cartea din Sumer. Cum este Potopul, de pildă. Însă evreii au știut mai bine să-și popularizeze utopiile decât alții.
Interpretările lui Virgil Diaconu nu privesc aceste probleme, și nici nu trebuie, el s-a concentrat pe marile falii literare ale Bibliei, iar interpretările sale sunt extrem de raționale și folositoare. El nu literaturizează literatura biblică, ci o explică doctrinar. O face înțelept, informativ, ca un profesor de religie. Și recomand Ministerului Educației să ia seama de această carte de învățătură biblică. O recomand și bisericii. Nu trebuie să citești Biblia ca să înțelegi cartea lui Virgil Diaconu. Cred că e mai bine să citești cartea lui ca să înțelegi Biblia! Adică să parcurgi drumul invers. Vei fi mai câștigat. Îmi imaginez orele de religie din școli cultivând aceste două căi pentru a gusta spiritul biblic: Biblia literară și filmele lui Gopo. Să citești interpretările Facerii ale lui Virgil Diaconu și să vezi filmele Homo Sapiens și Scurtă istorie de Gopo. Iată o educație spirituală solidă, în care se îmbină învățătura curată cu umorul superior.
Evident, Virgil Diaconu a creat un studiu, propria sa doctrină, diferită de doctrinele bisericești. Biblia a generat mii de interpretări, ca și o uriașă literatură inspirată de ea. S-a creat din ea Biblioteca Babel, cum spunea Borges. La o astfel de bibliotecă, precum Barnes&Noble, unde am adăstat ca la a doua mea casă cât timp am trăit la New York, există o secțiune specială dedicată Bibliei, cu mii de cărți. Cred că fiecare verset din Biblie a generat o carte. Numai Psalmii lui David au generat o întreagă literatură biblică. Și sunt numeroase părți din Biblie, precum cărțile profeților, pline de pagini literare memorabile. Forța Bibliei stă în Cuvântul ei, în virtuțile sale literare.
Acum, ne este imposibil să ne imaginăm viitorul fără Biblie. Dar va fi posibil. Iar Biblia va fi o carte literară cum alta nu mai există în arhiva care conservă valorile sacre ale lumii vechi.
PARFUMURI UȘOR INFLAMABILE
Cuprinzând versuri și grafică, cel mai recent volum al Mihaelei Chițac, Camera lui Molly (WWW.CORESI.NET, București, 2022) , pornește de la introspectări acute, cu anumite particularizări ludice menite să accentueze complexitatea atmosferei create. Treptat, universurile ideatice se generează unele pe celelalte, pluralitatea fiind cuvântul de ordine. În ceea ce privește paradigma inimii, de aici încep și se întorc toate. Sunt prevăzute extinderi semnificative, esențiale. Visul se confundă adeseori cu filonul realității. Mihaela Chițac realizează o poezie a nuanțelor, a cuvântului multiform. Luminile seducătoare își fac din plin simțită prezența. Purpura este și ea foarte aproape. Din contactul vieții cu inegalabilul eteric decurg înălțări ușor inflamabile, sugestive poeme incantatorii. Uneori, enigmele se dovedesc a fi primordiale, conducând astfel la barochizări cu patină fascinatorie: gordiene patimi/ complice în noduri/ plete serpentine/ spaima de Medusă/ privirile-ngheață/ ochii sunt tuneluri/ pupile de gheață/ himerice goluri/ gorgona răpusă/ obsedantă față/ Medusa nu-i dusă/ încă face valuri/ fricile agață/ șerpării prin păr/ capete frapante/ sucit adevăr/ frânghii împletite/ șarpante șarmante/ linii curbilinii/ schelete vivante/ de cozi răsucite/ tind să ne dezbine (Medusa). Versurile Mihaelei Chițac ar putea facilita chiar și anumite accente ale decorporalizării. Direcțiile sinelui poetic se intersectează, ansamblu eclectic trăitor printre energii himerofile. Suprarealitatea invadează nu o dată traseele poetice ale cărții Camera lui Molly. Atunci când energia intră în zone vidate, spectrul damnării e din ce în ce mai accentuat. Sintagme ingenioase reliefează imagini cu deosebit impact: stare volatilă/ apatie de pat/ afișată confuz/ de scheletul uzat/ într-un colț repudiat/ capul între umeri/ scalpul pare luat/ pe latul tăbliei/ în unghiuri tăiat/ raportat la spațiu/ și iluminat…/ lumină de veghe/ trunchiul decupat/ cărți pe noptieră/ tapetul pătat/ tavanul coboară/ patefonu-i spart/ pâlnia emite/ mesajul damnat/ un capot de damă/ aruncat pe pat/ susține apatic/ trupul resemnat… (Apatie). Din toate părțile suntem întâmpinați de străluciri onirice. Abundă ieșirile vertiginoase din universul normei, împreună cu multiplicitatea simbolurilor. Virtuțile plastice au o deosebită evidență. Vocile somnului beneficiază de aspectări nenumărate, oglinzi magice adeseori cufundate în poveste. Orizontul metaforic al poetei are dezmărginirea drept laitmotiv. Ineditele asocieri vor face deliciul celor familiarizați cu inefabilele parfumuri suprarealiste. Cu fiecare poezie a volumului suntem integrați câte unui univers distinct, plin de surprize. Ambianțele baroce și variatele parcursuri labirintice nu pot decât să potențeze imaginația. Soarele este astrul tutelar caracteristic prezentelor revărsări de vitalitate estetică. Fluidele incandescente își fac adeseori simțită prezența. Peisajele intimiste realizează o binevenită sinteză cu nuanțele fine, volante: sclipiri de lumină, emoții de vară/ fâlfâinde aripi, fluturele zboară…/ dintr-o fluturare se deschise fluturele/ ca din întâmplare se opri incert/ se-agăță de-o gaică la mine pe piept/ se prinse în plasă fără să m-aștept…/ clipe de extaz, tremolo intens/ petale suave, transpirații reci/ persistente smalțuri vântul a pisat/ le-a suflat deodată, a împrăștiat/ pulberi de culori, foi uscate, praf/ aerul prea dens, fluturi în stomac/ surprinse de vină molii în dulap … (Fluturare). Versurile Mihaelei Chițac au o specială natură penetrantă, ritm care surprinde detalii foarte intense ale actului trăirii. Ecourile transdisciplinare au primordialitate. Oglinzile poetei sunt populate cu situații dintre cele mai fertile, irumperi înspre falii creative puțin obișnuite: în podul abrupt lacătul s-a rupt/ am deschis cufărul din vis/ bătăile-n ușă ne-au găsit supuși/ la ora când spiridușii trântesc uși/ de zgomot se umple fiecare coridor/ când fiara-și face loc în dormitor/ e timpul să-ți închizi ochii și urechile/ să te învăluie somnul inodor/ de dincolo de ziduri/ reziduuri… (Reziduuri).
Vis
volute circumscrise într-un cerc
din semicercuri construit
cu circuit închis…
de nouă ceruri m-am încercuit
mă-ncearcănă în ceas târziu
un vis permis, dar indecis
în circuitul viselor înscris…
încerc să scriu și să rescriu
un cerc deschis vreau să descriu…
certific, rectific, cuantific
visul meu mirific
presimt și resimt
simt că mă destind
mă-nscriu, nu mă-nscriu
în cerc, în sicriu…
Clipa
azi am ținut clipa captivă
să-mi umple timpul dilatat
n-a protestat că-s posesivă
dogoarea când s-a propagat
forțând pereții de siliciu.
sticla s-a-mpotrivit ușor
supliciu în clepsidră, viciu…
clipa a traversat în zbor
cămara mea, luând după ea
tot ce-mi păruse un deliciu…
dar clipa asta căzu grea…
O posibilă arhitectură a sufletului
ascunsă sub vălurile Mayei*
Motto:
„Și tot fugind de cuvinte, dornic să scapi de urmărirea lor,
în clipa când te vei simți istovit peste măsură vei avea revelația extraordinară
că, de fapt, cuvintele fug de tine, iar disperarea ta e că nu le poți ajunge. Ai crezut
de datoria ta să fugi, fiindcă ele amenințau să-ți uzurpe ființa, numindu-te mai mult
sau mai puțin decât ești, niciodată însă întocmai. Ținea de natura cuvintelor să fugă,
fiindcă tu le amenințai cu sensuri pe care nu le puteai duce, mai multe, mai puține,
niciodată însă pe măsura lor. Din acest joc fără sfârșit s-a născut cea mai teribilă
geometrie a sufletului: LABIRINTUL și, odată cu el, singurul fir în care se poate spera
către o ieșire: Îndoiala” (R. H. Harvey)
Cei care au citit romanele Maria, 2011, Eroarea, 2014, Taine, 2015, Omul din ferestre, 2018, au observat că omul transfigurat de Adrian Lungu refuză linia dreaptă. El este configurat asemenea unui labirint borgesian, pe ale cărui coridoare sufletești/ mentale riști să te rătăcești, chiar dacă mergi mereu, spre dreapta. Există și alternativa: să mergi permanent spre stânga. Individul, personajul singular – Tania, Alin Mușat, Mirela, Gavrilă, generalul, Simona, Vali etc. –, reface la scară specifică, labirintul universal, după principiul reiterat și de Eminescu: Lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi… Omul din romanele scriitorului băcăuan se vrea el însuși, autentic, adevărat, animat de el însuși – de la anima = suflet -, cel care o dată cu dreptul de a zice l-a câștigat și pe cel de a se contrazice, încât comportamentul acestuia este labirintic, incontrolabil apriori. Ipoteza Lumii ca Labirint este transfigurată – după opinia noastră – după paradigma poetică a romanului postmodern a lui Lawrence Durrel, autorul Cvartetului din Alexandria (Justine, Balthazar, Mountolive, Cleo), dar contaminată de genialul Borges cel din Grădina potecilor ce se bifurcă, încât Bacăul, Parisul, Londra, Roma, Barcelona, și nu știu ce alt megalopolis din State, e un labirint nesfârșit, care poate cuprinde în același spațiu o infinitate de unități temporale, o infinitate de timpuri, existând în paralelism unele cu altele sau convergând pe anume porțiuni, spre a se îndepărta și a converge iarăși într-o succesiune și ea nedefinită – ca în teoria matematică a grefelor.
Omul din „ferestrele” Istoriei, transfigurat de Adrian Lungu, în romanul durrelian, Labirintul, este, în același timp, un individ dedublat, însingurat, și un tip generic, cameleonic, interogativ, etern nemulțumit de sine. Ca individ, el e unic și de nerecunoscut în viața de fiecare zi – v. Tania cu multe particularități sufletești, din „Justine” a lui Durrel, dar și din celebrul personaj, Justine a lui D.A.F. de Sade. Ca tip generic, e o metaforă a uitării și a amintirii, un construct al postmodernității, după modelul presupus al unui Ianus Bifrons contemporan. În fiecare personaj „închis” în Labirintul configurat de romancier, fiecare este un Altul și fiecare vorbește despre sine ca despre Altcineva. Banalul avatar, omniprezent în scriitură, e numai o mască a complexului labirint existențial devoalat camil-petrescian de scriitorul băcăuan. Mai importantă e posibilitatea individului de a conștientiza în planul existenței – în spiritul lui Dostoievski – două spații într-unul singur, și două timpuri într-unul. Nu doar estetica, poetica și poietica romanului îl diferențiază pe Adrian Lungu, de Petru Cimpoieșu, Viorel Savin, Ion Fercu, Lucian Strochi, Dan Perșa, Doru Kalmuski, Culiță Ioan Ușurelu, Emilian Marcu etc., ci, mai ales, filosofia scriiturii, care interferează postmodern, ideea lui Platon – „Nimeni nu e rău din propria voință” – cu cea a filosofului confucianist, Hsun Tzu (secolul al III-lea î.H.) care pleacă de la supoziția că omul e rău de la natură. Individul ar putea să devină mai bun, numai printr-o autodisciplină drastică, printr-un anumit ritual, cu ajutorul muzicii potrivite personalității sale și al modelelor cvasieterne. Aici filosoful confucianist se întâlnește cu doctrina păcatului originar.
Se știe, potrivit teologiei creștine, ne naștem viciați. Conform Bibliei – călcarea de către Adam și Eva a interdicției divine, mâncând din Pomul Cunoașterii. Cu alte cuvinte, răul de la rădăcina condiției umane a personajelor din romanul postmodern, Labirintul, ar fi dorința de a ști/ a cunoaște mai mult și, desigur, eternul conflict dintre condiția dată – condiția dorită. Rămâne la fel de activă întrebarea: dacă nu chiar Porunca lui Dumnezeu a creat (ne)fericitului cuplu din Grădina Edenului, și apoi, Urmașilor, conștiința reflexivă, libera alegere și dictatura verbului „vreau”. În spiritul lui Platon, romancierul ce vrea să includă pe harta poetică a României, comuna Tamași, consideră că nedreptatea este o boală a sufletului, o subminare a unei ordini prestabilite. Mitul sufletului, supratema romanului, vă amintiți, configurat în dialogul Phaidros, asemenea unui atelaj înaripat, format dintr-un vizitiu și doi cai. Unul alb, foarte docil, celălalt negru – nepăsător la bicele vizitiului, încât amenință permanent echilibrul și traiectul atelajului. Aceasta ar putea fi reprezentarea mitică a sufletului seducătoarei Tania, simbolul femeii fatale și al generației pierdute în mirajul libertății de după decembrie 1989. Cele trei instanțe ale sufletului: Vizitiul: reprezintă Rațiunea rațiunii + plus rațiunea inimii, după care credem că ne conducem exclusiv; calul alb – sediul onoarei, virtuții, purității; calul negru – sediu al dorințelor, diverse, tiranice, de neînfrânt, simbol al răului în acțiune. De observat cum freudismul anticipat cândva, de Platon este topit și inclus axiomatic, în alchimia romanului. Reamintesc opinia lui Freud: „Încep să mă obișnuiesc să consider fiecare act al dragostei, drept un proces în care sunt antrenați patru inși”. Remarcați diversitatea și stranietatea acestor Cvartete ale erosului: 1. Gavrilă, D-na Melinte/ Mama, Mirela, Tania; 2. Alin – Corina –Tania – Simona; 3…. etc.
Toate personajele romanului au nostalgia dreptății. Se consideră nedreptățiți prin naștere. Adică, doresc să se domine, să fie propriul lor stăpân, să pună frâu „calului negru” = sufletului senzual, să se elibereze de orice tip de sclavie: a puterii, a pasiunilor și a dorințelor etc. Mesajul subteran al scriiturii exprimă legea divină: Nimeni nu poate deveni stăpânul altora, înainte de a fi propriul său stăpân. Existența unor oameni, precum Callicles („Dacă vrem să trăim cum trebuie, trebuie să dăm frâu liber pasiunilor, oricât de mari ar fi ele, să nu le reprimăm”. Platon, Dialogul Gorgias), care se autoiluzionează că pot fi simultan și stăpân și sclav, amintește de Faust, controversatul personaj din tragedia lui Goethe. Se știe, acesta, în schimbul îndeplinirii tuturor dorințelor, îi promite lui Mefisto, sufletul. Pentru a exprima mai complet starea de nemulțumire faustică a omului postmodern, Adrian Lungu figurează prin cele două surori Tania/ „calul alb” și Mirela/ „calul negru”, deși cele două surori simbolizează într-o unitate a contrariilor, comportamentul de Janus Bifrons al omului contemporan ce vrea să vindece răul prin rău. Freudian este autorul romanului Labirintul, când transfigurează tirania sexualității, inclusiv fenomenul gay, lesbianismul etc., care guvernează, alături de dorință și frică, violență, Lumea , într-un simulacru generalizat fără precedent, dar și opinia, aparent paradoxală, că haosul, și nu ordinea, este starea naturală a minții.
Mintea unei generației dezrădăcinate, înstrăinate, alienate, pierdute în labirintul interior, dar și în cel al globalizării, este condusă – o demonstrează cu eleganță, A.L. – și este controlată de n + 1 dependențe: stresul, surmenajul, hormonii; limitele rațiunii, dependența de plăcere, (ne)fericirea, eterna nemulțumire, haosmosul (antiteza cosmosului), luciditatea conștiinței, drogurile, incultura, lumea sinelui, apatia, frica, vanitatea. Tania Melite, o Justine postmodernă, personajul-cheie al Labirintului, care-și caută independența morală și salvarea materială într-un Cazinou clandestin, spațiu al pierzaniei, amintește de personajul principal al romanului Cinesunta, de Viorel Savin. Aceeași tipologie feminină, bovarică, victimă sigură, parcă predestinată pierzaniei, tocmai pentru că la un moment dat, renunță la libertate. Altfel spus, renunță la libertatea de om – evadarea în căsătoria de la Constanța, căderea sub influența malefică a Simonei etc. În conștiința acestei libertăți condiționate, dezvăluie autorul, spiritualitatea sufletului omului. Ceea ce definește lumea personajelor din romanul Labirintul nu este rațiunea, ci libertatea așa cum a înțeles-o Rousseau: „A renunța la libertate înseamnă a renunța la calitatea de om”. Nu știu dacă A. L. îi sugerează sau vrea să-și convingă cititorul să înțeleagă că Tania, Mirela, Simona, fetele de la Cazinou etc. s-au vândut pentru a supraviețui. Sclavia este condiția supraviețuirii oamenilor și, se înțelege, a popoarelor. Admițând că putem dispune de libertatea noastă, nu putem angaja și libertatea celorlalți. Evoluția sinelui la noile generații ale secolului XXI, ce trăiesc frica fricii de a iubi, de a fi liberi, mi se pare principala preocupare a romancierului. Cuplul de îndrăgostiți Alin – Tania, ilustrează principiul biblic: dacă iubire nu este, nimic nu e. Eliberarea sinelui de sub vălurile Mayei este o iluzie demonică, faustică, care ne asigură o posibilă autonomie a spiritului, cu o dublă condiție: să privim dincolo de văluri și să credem în Adevărul nostru. Se zice că acum 2400 de ani, Democrit ar fi spus: „Nimic nu este real, sau, dacă este, nu știm. Nu putem cunoaște adevărul. Adevărul e pe fundul unui abis”. Un asemenea „adevăr”, caută romancierul Adrian Lungu, sub vălurile Mayei din eterna și misterioasa împărăție a sufletului feminin, cameleonic prin excelență.
Se povestește în Ficțiunile nescrise ale Bacăului că Adrian Lungu s-ar fi adresat cu o rugăminte, la un mentor născut mai devreme și priceput în arta romanului: „Maestre, aș vrea să devin un romancier faimos – cel puțin ca Liviu Rebreanu. Ce ar trebui să fac?”, întrebă el. „Ei bine, spune-mi ce titlu ai vrea să-i dai viitoarei capodopere?”, răspunde Maestrul, cu amabilitatea Generalului ce știe că va câștiga orice război cu sine și cu celălalt. Cum nu se prea aștepta la o asemenea întrebare, cel ce dorea cu orice preț, să înscrie Tamașii pe harta poetică a României intrată în N.A.T.O. și în U.E., fără a fi egală cu Mai Marii acestor sigle, ar fi răspuns cu siguranța apostolului Petru, în fața lui Iisus: „Aș dori ca romanul meu să se numească Labirintul”. Nimic mai simplu, i-ar fi răspuns Maestrul. „Ai Bacăul, Europa, Lumea, Tamașul etc.. Nu trebuie să faci altceva decât să te așezi la biroul de lucru și să înlături din aceste Toposuri poetice, și din altele de acest fel, tot ceea ce nu arată ca „labirintul” construit de către Dedal, pentru regele Minos al Cretei, încât această încrucișare de drumuri – din care cele mai multe nu au nicio ieșire – predestinate personajelor pe care le vei configura, să sugereze căutarea plină de primejdii a Luminii, a unui Centru, a unei soluții salvatoare din această lume-cazinou, topos al dezordinii și al obscurității. Labirintul tău va trebui să fie drumul spre inițiere al cititorului, simbolul apărării unui tezaur ascuns, sufletul, știut numai de cei inițiați… Același labirint poate fi și metafora orașului (Bacău, Barcelona, Londra, Roma, București etc.) – proiecție spațială a rătăcirii mentale și a realității absurde și angoasante, transfigurate cândva, de I.L. Caragiale, Kafka, Eugen Ionescu, Mateiu Caragiale, Joyce, Cioran etc.”
Să înlături „Vălurile Mayei”, adică să topești în scriitură, lumea culturii, cu lumea genelor, cu cea a sinelui, cu relația iluzie – realitate etc., ținând permanent cont de fluxul și refluxul Istoriei, i-ar mai fi spus Maestrul, discipolului încântat, fără să știe ce-l așteaptă, în aparent accesibilul sfat că trebuie doar să înlăture ceea ce nu arată identic cu labirintul dedalic… Fericirea sau nefericirea lectorului ajuns în labirintul construit în viziune postmodernă, de Adrian Lungu, este că trebuie să-și găsească o Ariadnă gata să-i ofere un fir salvator. Cititorul poate afirma, după lectura acestei freudiene cărții, în spiritul lui Descartes,: „Sunt, deci exist”, iar la întrebările: Ce și Cine sunt Eu, trebuie să răspundă bacovian: singur, singur, singur…
*Adrian LUNGU, LABIRINTUL, Editura Limes, Cluj, 2022



