Spații culturale nr. 83 (3)

Din poezia lumii

Valentina NOVKOVIĆ
(Serbia)

Este absolventă a Facultății de Filologie, Universitatea din Belgrad. Poet, prozator, traducător. A editat volumele de poeme „În afara timpului” și „Strop pe timp de secetă”, pe cel de nuvele „Trei ore de realitate”. Moderează emisiunea TV „Discuții cu poeții”, protagoniștii căreia sunt autori importanți din Serbia și nu numai. Colaborează la portalul „FokusVesti”, unde intervievează scriitori din toată lumea. A tradus volume de poezie și proză. Este redactor la editura „Liberland”. Deținătoare a numeroase distincții literare. Membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia și al Institutului Literaturii pentru Copii. Selecții din creația sa au fost traduse în mai multe limbi.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Rod

Într-o dimineață care se zice că e
mai înțeleaptă decât seara
o să mă nasc și eu
la unsprezece fără un sfert;
sfertul e cea mai potrivită măsură pentru
ce nu poate fi rotunjit.
Va fi marți sau miercuri, cu litera m există un titlu
de început, care va dura mult.

În casa în care leneșii fantazează despre
legendara lor urbe Argata personală
iar pictorul din Procesul primește în fine
atelierul vizavi de geamul
dincolo de care mă voi naște.

Mama va purta la fel rochie în carouri,
bigudiuri de diferite culori
deseori cântând despre marinari și
albe văduve care, cu timpul,
ajung să semene stafidelor.

Uneori va găti bucate, când
fiece gând că viața nu ar avea sens
se frânge.
Iar eu voi urmări-o cu adorație și dezinvoltură,
știind că a iubi e ceva destul de ușor
ce nu-ți cere eforturi.

Și totuși nașterea mea o va uimi.
În apartamentul de la etajul doi, nu departe
de piața Mariei, în limba căreia
„Eu te iubesc” sună ca o condamnare la moarte,
mă voi naște într-o dimineață, fără un sfert
unsprezece, nerăbdătoare în insistența
de a simți lumea, pentru ca, plângând,
să perturb ordinea notelor compuse
pentru clavecin de băiețandrul care
încă nu a fost încercat de chemarea dragostei.

Mă voi naște independent de bigudiurile
lucitoare și capoatele mamei
încheiate la toți nasturii, în orașul pe care,
peste mulți ani la mijloc, îl vom vizita noi,
cu trei perechi de ochi curioși, zâmbind
și privind unii la alții;
din acel moment născuți în locul
unde apar cele mai bogate roade.

Descântec de suferință

Cândva ne-am iubit la foc mângâietor
pe timp de lună plină, când vrăjitorii
își preschimbau dinții în iarba
ce poate șopti. Era dragostea noastră
răspândită pretutindeni, cutreierând
dintr-un capăt în celălalt al lumii
și noi aruncam zarurile, pentru-a ademeni fericirea.

Cândva ne-am iubit și vântul ce bătea
ne spulbera fericirea de pe gemurile acoperite cu cartoane
din cauza cărora copii se certaseră la împărțirea prăjiturilor.
Iar acum o facem pe proștii, când cerul ne întreabă:
unde în lume v-ați vândut voi inimile pentru
câteva trucuri de circ?

Pe când ne iubeam pe coapsele
munților tricefali, pe care omul nu urcă
până nu încearcă aripata suferință.
Iată de ce acum ne prefacem orbi
înainte de a fi chemați
în beznă adâncă.
În bezna iubirii.

Insula

Monstrul liniștii se odihnește din ziua
în care inamicii înclinaseră spre tentative de împăcare
pentru a se putea elibera din strâmtoare.
Eu îți ofer ochii palmelor
știind: cu ardoare ai sărutat icoane.

Iată, în mine se născu o insulă
din gheață și fructe, moarte și îmbelșugare,
din tot ce se poate numi contrare, dar
seamănă a armonie.

Adun răbdătoare lacrimile în
lacrimariul toamnei, pe durata sâmbetei
umplându-l, pe când vinul în fierbere spune ceva neînțeles.
Și se înșiruie zile în care suferința durează
împodobită cu îndelungate suspine,

când schimbi liniștit apa din vaza fără flori,
atent la câte bătăi neputincioase făcu corbii cu clonțul.

Astfel de zile se numesc ale iubirii, a celei în care
moleculele duioșiei se înșiruie pe rămurișul spinăriei
întâmplărilor cotidiene.

Expunerea panoramică a tristeții

Plutesc baloane colorate
se risipesc litere și ard
pocăințele pentru cuvântul
scurt, mai mic decât cărbunele.

Sărătura nu poate fi stinsă cu apa,
ceea ce o știu bine râurile în care
înecații din dragoste sunt tot mai mulți;
iar noi chiar de-am făcut un drum complicat,
nu am aflat răspunsul adevărat.

Expunerea panoramică a tristeții
va fi inventată de novici
prin iluzii optice, tăinuite măiestrit
de zâmbete și lacrimi
în amestec cu regrete-ardente.

Posibil ilustrata carte a timpului să le ajute
să înțeleagă-n fine de ce gardul
e vopsit doar pe jumătate
și de ce pe comodă vaza se află
pe stânga, în caz de cineva de pe ecran
ar pleda pentru o existență falsă.

Buzele-mi șerpuiesc în muțenie,
învăluite-n umbră ca-n noaptea dinaintea caznei,
așa cum sunt, prin ascunzișurile tale semănând
cu înotul peștilor ce amintesc de-o străbunică.

Doar câteva stații ne despărțeau de scările
pe care eu nu am urcat nicicând,
scara spre cer, ascunsă printre noian de cifre
iar pe la marginile privirii mirosea a benzină,
privire-n care nicicând nu m-ai învăluit,
deoarece nu mă știai, nu mă cunoșteai, precum
luna e cunoscută, e știută de nuferi.

Semnătura

Dacă va fi totuși să te pierd, asta să se-ntâmple
în zi de târg, în care negustorii
își vând din plin ceață
avidelor noastre dorințe.

Întâmple-se în toamnă târzie, cu roi
de neliniștite viespi peste ciorchini prea copți
nespus de dulci, când emoțiile vârtejesc,
încât pictorii nicicum n-ar fi în stare să le picteze
chiar având multe palete și culori.

Așa să fie –
scurt sărut de durere în parcul de dincolo de stradă.
În acea zi voi purta o rochie roșie, iar de podoabă
nu voi avea decât panglica la-ncălțăminte.
Îmi voi răsfira pletele, să liberez din ele toți spiridușii
și demonii, unii din care mai șoptesc:
tu ai semnat pentru singurătate-n ziua-n care
ai spus că nu există îmbrățișări ce-ar putea încălzi cu jarul lor.

Necesitate

În mine totul se opune sunetelor
rămase pe speteaza fotoliului,
pe divanul răvășit oarecum nefiresc
mărturisind astfel că noi
ne-am predat benevol.

Astăzi cineva din locatari lăsă la ghenă
un ursuleț de pluș, o panda, și duioșia
s-a transformat în stropi de ploaie;
ar fi timpul, puteau spune cei înțelepți, pe când eu…
În deplină liniște
îmi iau rămas bun de la cârlionții tăi răvășiți
și mor cu zâmbetul sub sprâncene,
mor cu gândul la doamnele care, la balcoane, în cărți
se gândeau la sinucidere din dragoste.

În firea mea totul se împotrivește zilei de șaptesprezece mai
care se află în fiecare lună
precum scrisorile de dragoste în uitata cutie poștală.
Pulsații neliniștite în calendar
semn că sinuozitățile cardiace
în fine s-au calmat, s-a liniștit tahicardia.

Astă seară cineva îmi strigă „Draga mea”, acut,
ca un cuțit intrat în macra harbuzului spre sfârșit de vară.
Eu nu întorc capul, rugându-mă ca motivul neliniștii tale
și al calmului meu să se repete în șirul nopților
în dependență de necesități.

În firea mea e o împotrivire față de Iulia,
Medeea, Sonia, Polina,
ca necesitate de a apărea în fața ta
în mantia lui Animus,
lăsând cu generozitate altora locul trupului tău,
în vertijul visului, în insinuarea durerii.

Valeria MANTA TĂICUȚU

cotul

ca punct de referință în folclorul urban și rural, adică
la sat precum la oraș sau invers,
sună mai mult decât bine, ne doare în el când auzim
cum se laudă ăia pe la televiziunile cu ștaif
și fără niciun dumnezeu,
ne salutăm cu el (e vorba de cot)
când gura e mută sub treimile măștii mereu de hârtie
și pânza e scumpă, e interzisă, e cârpă, nici ei nu sunt mai breji
hârtia din măști se duce pe lângă tomberoane, o plimbă câinii maidanezi
de pe o stradă pe alta și microbii
dansează hora unirii a uimirii uită-te la ei cât sunt de proști, își zic,
cum sunt câinii și stăpânii, dau făina pe tărâțe și vrabia
din mână pe cioara de pe gard (s-ar putea să fie invers, dar
niciun microb nu știe destulă carte pentru finețuri de limbă,
ăștia cunosc doar chineza romgleza plus
kazaciocul suferinței, al clanurilor, al matracucilor și
al băieților deștepți de la guvern, cu doctorat și fără diplomă de opt clase măcar),
proștii nu fac diferența nici în caz de moarte
și copacii mor ca să-și acopere ei gura cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine
cu umbra ta (cum zicea și poetul răsucindu-se în mormânt
și bine conservat în alcool, că ăsta se păstrează etern sub pământ,
sub glie, la strămoși, la venetici, la prieteni și la dușmanii fără odihnă și lumină veșnică din rai)
și-i doare pe toți fix în cot de cărți, de școală, de sinucideri televizate
mai an în van dezbătute, hârtia nu mai rabdă orice, e mai bună sticla, ecranul, plasma, butonul,
telecomanda, de carte ți-e milă, n-o arunci, a costat niște bani, telecomanda e mai bună,
nimic nu se adună, totul se schimbă și nu se știe în ce și de ce
se mai încăpățânează unii să nu-i doară în cot și scriu mai departe
romane, poeme, eseuri, cărți de dezvoltare personală și fantasy gen Harry Potter
uneori se vând, dar cu greu și alene, e mai simplu online, citești și copiezi,
plagiatul n-a omorât încă pe nimeni și dă, Doamne, bani
și funcții cu el, că transformă apa în vin și proștii în deștepți peste noapte,
la nunți la botezuri la cumetrii unde toți sunt doctori în ceva, le zornăie aurul
în cap și nervul optic e segmentat după semnul dolarului (merge și euro, poate și rubla
la bursă e mare durere în cot, toți poftesc la bitcoin, sună opulent concupiscent
și indecent, ca pământul sub șenilele de tanc, ori ca cerul scrijelit de rachete anti-orice),
toți sunt case de bani și conturi în bancă, dar lăcrimează ca fetele mari
în prima noapte de viol, când durerea în cot se mută în burtă
și crește acolo un nou val de scumpiri, poate și vreun viitor politician, mânca-l-ar tata sau mama,
că el e schimbul de mâine, speranța familiei a neamului
a clanului pe care nici în cot nu-l mai doare, găsește el un alt cuvânt pentru nepăsare,
poate chiar o propoziție cu beep, nu poți spune fățiș că te doare în cur, nu în cot
și cotul suferă, exilat din limbajul comun în politic nebun și hapsân
noroc că se mai sinucid unii și, dacă n-o fac ei, îi sinucid alții, ca durerea în cot populară
să rămână intensă, să nu dispară nici acum nici la vară, nici azi, nici
într-o joi în lumea de apoi.

Mihaela MALEA STROE

Oglinda, bătrânelul și moneda

Sunt Ema, dragii mei. Ema, de la Emanuela. Am împlinit, cândva în cireșar, șaizeci și ceva de ani (și vreo cinci, dacă țineți morțiș să aflați!). Nu-i bai că-s șaizeci și cinci! Ba chiar îi de bine! N-am avut niciodată ifose și sclifoseli când vine vorba de vârstă. N-am trăit dramatic schimbările de „prefix” din calendar. N-am reumatism (sau nu-l bag în seamă?), n-am anchilozat (sau n-am observat că…?), nu-mi scârțâie genunchii (sau nu-i aud?). Deocamdată nu mi-e prea greu să urc zi de zi, fără ascensor, patruzeci și opt de trepte, până la apartamentul mic – din bloc vechi, muncitoresc, de beton cenușiu (era să zic „ceaușiu”!, cum îi zice o bună prietenă) – numit „acasă”. Numa’ că, dacă mă uit în oglindă, parcă nu mi-i prea cunoscută făptura pe care o văd. Sau mi-o fi?! No, că nici nu știu! Văd acolo pe cineva – o doamnă?!, o „tanti”?!, o „băbuță”?!, o „mamaie”?! – cu păr încărunțit, subțirel și cam rar, cu fața ca din hârtie creponată, cu oarece riduri pe frunte și altele, mai multe, mai hotărâte, pe la colțurile ochilor… „Talpa gâștii”, parcă așa li se spune ridurilor ălora… Și „doamna” aia, din adâncul oglinzii, nu prea mai poate purta încălțări cu toc înalt. Poartă balerini sau espadrile, bascheți sau teniși, mocasini, sandale romane…
Dacă nu mă uit în oglindă…, n-o văd, nu mă văd. Mă simt. Și mă simt ca în urmă cu 15-20 de ani, ori chiar mai mult. Mai, mai că aș merge în „pasul ștrengarului”, și-mi vine să râd. Copiii mei îmi spun „bunica turbo”. Dragii de ei, mă sfătuiesc să… merg încet, ca să nu mă mai accidentez. Că, da, în urmă cu patru-cinci ani, pe un trotuar denivelat, cu gropi, m-am prăvălit și m-am ales cu un cap de tibie fracturat. Nici n-am știut. M-am ridicat instantaneu, mi-am masat puțin glezna, am râs de acrobația mea involuntară. Oare-i vinovată primăria, care nu repară trotuarele, sau oi fi eu, că n-am căscat ochii la gropile din trotuar? De pățit, e clar că eu am pățit-o! Primăria e bine-mersi, în veci invulnerabilă. Am plecat atunci, șchiopătând, în drumeție cu o prietenă, la Pietrele lui Solomon. Pe drum de munte, cu suișuri și coborâșuri. Cu grohotiș. Dar, Doamne!, de-a stânga și de-a dreapta drumului ce locuri frumoase, scăldate în soarele lui august-pe-sfârșite!!! O minunăție! Eiii, la întoarcere s-a întețit durerea. M-a încolțit ca să-i acord importanță?!
N-am purtat cizmă de ghips, nu m-am sprijinit în cârjă ori baston. Am mers, o vreme, șontâc-șontâc, bănuind că ar fi o mică entorsă, căreia i-am dat apă la moară, forțând glezna, în drumeție. Am mers, per pedes apostolorum, cu… viteza întâi (cătinel) pe stradă, cel mult cu a doua (repejor), pe trecerile de pietoni, să nu încurc prea tare circulația. Când, după o lună, am ajuns, totuși, la un consult medical, ortopedul, privind radiografia, a zis: „A fost fractură, doamnă!”. Aha! A fost. La trecut. Osul se sudase deja, se vindecase aproape complet.
Ce v-oi povesti în continuare, pe scurt, e altă-ntâmplare, tot una de care-mi vine-a râde. Că are, întâmplarea asta, ceva mai proaspătă, schepsisul ei. Și reflexiv, și hazliu. Are un… tâlc.
Aaa! Vă rog, nu ștergeți cratima! „V-oi povesti”, aici, da, e cu cratimă, că vine de la „oi povesti… vouă, vă, v-”. E un viitor mai… nedistanțat (social sau în alt fel), mai puțin contondent.
Eram la magazin, adică la hipermarket, cum se zice de când ne-am englezito-americănit până-n rărunchii lexicului matern. Biruisem coada, ajunsesem la casa de marcat. Fără distanțare, fără declarație zilnică de deplasare, fără teamă de respirația ori strănutul aproapelui, fără termoscanare, fără mască. Încă ne vedeam pe de-a-ntregul, unii altora, fețele. De aproape, în amănunt. Încă nu ne păliseră în plexul solar, nici în moalele capului, restricțiile și interdicțiile pandemice, deși forfoteau apăsător prin văzduh, gata-gata să-și azvârle năvodul peste noi, ca vremea rea prevăzută „cu probabilitate” de meteorologi. Forfoteau, clocoteau înfundat, ca nourii cei grei, de grindină, de furtună. Nourii ăia furioși, fioroși, reci, întunecați, de-ți vine să tragi în ei cu praștia lui David.
În urma mea, la rând, un domn cărunt, cu început de chelie, cu mustață albă-colilie. Ridat din belșug. Cu un pic de burtă… Nu prea mare. Așa-și-așa. Ca un balon pe jumătate dezumflat, dar nu lipsit de o anume demnitate. Un domn cărunt, un bătrânel cu ochelari, cu spinarea abia perceptibil încovoiată, aidoma unui semn de întrebare nehotărât. Ezitant, semnul. Nesigur pe el însuși.
Achitasem cumpărăturile, așteptam să-mi dea casiera bonul fiscal. Nu l-aș fi văzut pe bătrânelul din spatele meu dacă nu mi-aș fi întors privirea auzind un sunet metalic, de monedă căzută – clinc! clinc! – pe gresia pardoselii din magazin. Pesemne, pregătindu-se să plătească prompt ce pusese în coșul de cumpărături, omul scotocise, grabnic, prin buzunare, prin portmoneu. Îi căzuse pe jos o monedă de 50 de bani, iar el părea să nu fi băgat de seamă.
Într-un zvâc tineresc, ca persoană bine-educată de părinți în „cei șapte ani de-acasă” (ani în prezent împrăștiați, de tornadele ideologizante, prin felurite instituții) să fie politicoasă și respectuoasă față de vârstnici – femei și bărbați deopotrivă, fără discriminare – am dat să mă aplec iute, să culeg moneda, să o înapoiez cui aparținea.
A fost nevoie doar de-o clipită până când (revelație!) să-mi dau seama că… eu și „bătrânelul”…, pensionari rămași prin lumea asta din veacul trecut, avem – ha! ha! – cam aceeași vârstă, că gestul meu de politețe i s-ar fi putut părea, dacă nu tocmai jignitor, oricum – bizar. Poate ridicol?
Am strâns pe loc în lesă impulsul adolescentin, l-am strunit, l-am redus la o simplă atenționare. I-am spus domnului că i-a căzut o monedă din portmoneu. Mi-a mulțumit, s-a aplecat, a recuperat-o. Și-a îndreptat apoi spinarea icnind ușor.
De cum am ajuns acasă, am lepădat sacoșa din rafie cu toate cumpărăturile (pâine, lapte, ulei, ouă, cartofi, zahăr, făină, dovlecei și ceva verdețuri), pe masa din bucătărie și… m-am uitat în oglinda mare, de pe hol.
Am văzut acolo, în apele argintii ale oglinzii, o tânără în blugi, tricou, geacă și adidași (așa eram îmbrăcată în ziua cu pricina), într-un autobuz aglomerat. Stătea liniștită pe scaun și se uita pe fereastră. Lângă ea, în picioare, în aceeași ținută, o băbuță cu sacoșă din rafie, încărcată… ca a mea. Cu aceleași târguieli. Și m-am gândit: „Ce tânără nepoliticoasă! Nici nu se sinchisește, nu vrea nicicum să-i cedeze locul băbuței! O ignoră.”.
Șoferul autobuzului asculta știrile locale radio: „La intersecția dintre strada Verii și strada Toamnei, o bătrână de cincizeci și cinci de ani a fost lovită pe trecerea de pietoni de un autoturism. Conducătorul auto era în stare avansată de ebrietate. Victima, cu răni din fericire ușoare, a fost transportată de urgență la spital.”.
„Câți ani o fi având știrista?”, m-am întrebat.
Imaginea din oglindă s-a vălurit, s-a încețoșat, s-a risipit…
Zâmbesc a râde. Doamne, Dumnezeule!!! Ce tânără eram, fără să știu, acum zece ani!

Ottilia ARDELEANU

asteriscuri

*
ridicăm din umeri

răsturnată lumea este fântână
pisica neagră a căzut și
nimeni nu riscă să o scoată

mirosul ne strâmbă nasul
avem rictusuri unii față de alții
mâinile în șolduri

așteptarea unei sleiri e fără capăt
cum să intri în cer și să cureți
pereții de nori mucegăiți

cine mai visează în felul acesta
adânc

*
e o căldură de cireșe coapte

răsăritul m-a prins pe partea stângă a sinelui
hărmălaie de frunze și păsări par să iasă direct din inimă
e o căldură de cireșe coapte
două după ureche îmi readuc adolescența
aveam sânul plin de ele râdeam
în hohote cum s-ar scutura toate fructele
și n-ai mai avea pe unde să calci decât să le strivești
cu tălpi roșii să desenezi atâtea sentimente
câte încap într-o dimineață de iunie
cu aripi de pescăruș

norul singurătății e mai alb decât spumele mării

*
viața

un triaj învechit cu moșmoni prăfuiți
miros a gudron visele batiste de lacrimi fluturate până la
pierdere în timp
nimeni nu vrea să mai prindă
ultimul tren
minciuna zilei promovată pe toate canalele
șuieră

încotro

Liliana SPĂTARU

Singurătate

Fără culoare doar adieri .
Frânturi de clipe-n acorduri mute
Însoțesc memoria până departe…

Nu știi până unde căci nu avem
Sentiment de cuprindere
Și nici lumea nu are timp de noi.

Și atunci, în toate cuvintele

Găsești – singurătate!

De câte ori

În câte cuvinte m-ai păstrat
Și-n câte dimineți ai rugat izvorul
s-alunece lin peste ochi mei

Căutători de iubire veche??

Și de câte ori din zvon de păsări albe
Să mă păstrezi în taină, fără de trecut
ai încercat… de câte ori te-ntreb cu teama

Celui ce-n dragoste mai crede!

Când bat clopote

… Când clopotele bat vântul amuțește.
Pasărea nu zboară
Coboară într-un vers pentru tine.

Cuvintele-și spun rugăciunea
De aripi le prinzi,
Din frumusețea zilei-ți construiesc

Labirint… fără oglinzi

Și clopotele bat… fără de arginți…

Poezia

Poezia are propriul ei cuprins,
Începutul pare sfârșit
Și sfârșitul abia început

ne poartă peste tot și niciunde…

Poezia – rătăcite cantilene,
Anotimpuri, și tot atâtea însemne
Nu are sfârșit, doar început

De peste tot și de niciunde…

Să cred din nou

Ca să-mi iau liniștea-napoi
Nu trebuie să plâng.
Să-nchid ochii îmi cer

Să mă răzbun pe timpul pierdut,
purtarea mea ce nu minte,
să mă adun, să cred din nou

că sunt

poezia din cuvinte!

Îmi îngădui

… Îmi îngădui în dimineața asta
Să trec pragul luminii
Și-așa, ca o uimire

S-alung teama zidirii de gol.

Exilate cuvinte, să le strâng
Într-un pumn de stele
Și-așa, aruncându-le spre cer

De cerul lunii să mă prind…

Iubire ruginie

Cu greu, pădurii, luna îi ascunde
cum că din veacurile-veacuri, toamna
e freamăt de iubire argintie…

Coboară, nu se-nclină, o pătrunde!

N-o pot opri. Ea este anotimpul
în care plec să mă mai nasc odată
să cânt pădurea, copila mea, băiatul

în freamăt de iubire ruginie!