Spații culturale nr. 83 (2)

Dumitru PRICOP

Poet, supranumit „patriarh al Vrancei”, Dumitru Pricop (n. 21 mai 1943, Negrilești, Vrancea — d. 29 iulie 2007) a fost profesor, scriitor și jurnalist. A urmat Facultatea de Filologie a Universității din București și și-a încheiat studiile universitare cu teza de licență „Proza lui Mircea Eliade”, având ca îndrumător pe profesorul Eugen Simion. A publicat următoarele volume de versuri:
„Patima muntelui” (1978), „Lumile din strigăt” (1981), „Locuitor în Oedip” (1983), „Lacrima arlechinului” (1985), „Stelele din adâncuri” (1988), „Inițiere în obsesii” (1990), „Dumitru al peșterii – Dimitri de la caverne” (1997), „Paharul însângerat” (2001), „În căutarea muntelui albastru” (2003), „Muntele patimii” (2003, volum antologic), „Scrisori din temnița libertății” (2005).
A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău.

Ancestrală

Vai, vâna mea de lut îngrașă prinții
dar ei mă cred un măscărici sărac
crezând în ei cum cred în moaște sfinții
sub rugăciunea celor care zac.

Vai, vâna mea de lut îngrașă sfinții
dar ei nu-mi dau aripa ce le-o cer
deși chiar unde mușc adesea cu dinții
rămân în urmă insule de cer

Vai, vâna mea de lut cât timpul ginții
cât visul adunat de-un neam întreg
veghează lutul sprijinind părinții
dar ei sunt morți și nu mai înțeleg…

Arca inutilă

E inutilă arca. Nu ocolesc potopul!
Să-nceapă ploaia, voi rămâne-aici
cu trupul gol sub nourul ce vine
deopotrivă cântec, deopotrivă bici,
vreau să aud cum pleacă din inimă copacii
cum sângele îmbracă masca vremii
cum, îngroziți de stropi, mă părăsesc
uitându-mă atât de tânăr viermii
vreau, în sfârșit să mă-ntâlnesc pe ape
întâia oară și stăpân și sclav
să-mi fiu cu o cădere mai aproape
c-o moarte mai pustiu și mai bolnav
vreau, în sfârșit, să sufăr nebănuita harpă
a stropilor de ploaie, impunători și grei
să sufăr lumea toată în falsa ei mirare
când anii trec prin ei fără de ei.
Să-nceapă ploaia! E inutilă arca.
Eu voi rămâne singurul aici
cu trupul gol sub nourul ce vineri deopotrivă cântec,
deopotrivă bici.

Captiv în lacrimă

Captiv în lacrimă arunc
seminței hainele de prunc

în strigătul învins cobor
cum urcă-n ceață un cocor

cât poate trupul să mă-ncapă
când stelele adânc mă sapă

cât glasul unui cântec larg
adună evii ce se sparg

și din bucăți de timp târziu
trec sângele din tată-n fiu

ducând trăite, netrăite
atâtea patimi necitite.

Foaie plânsă

S-au strâns caiete-ntregi de șiruri negre
de rime șlefuite și de șpan
trădând statutul meu de biet țăran
al unor țarini ce erau integre…

Pe-aproape-i moartea – bănuiesc că vine
deși de viață am același chef
și-i dăltuiesc sublimul relief
și-n pagini sumbre și-n chemări senine

Lumina lină se prelinge însă
mai mult pe umbra care curge-n cer
fugind de carne cum de știme luna…

am strâns averi?! – le las pe totdeauna
ca zestre numai celor ce nu cer
decât un cântec de pe foaia plânsă…

Evul

Tot mai adânc, prin rădăcini și oase,
încerc povara clipei luminoase

Prin fluturi evul a trecut în vis
și osândit la versuri clandestine
așteaptă-n van pe cel ce nu mai vine
așa cum la-nceputuri i-a fost scris

O pasăre, un monstru, o idee
să-i tălmăcească soarta, s-o încheie…

Așa cum trupul după somn și rouă
destramă zeii obosiți de simț
și își desface mugurii în două
la fel de puri spre lotuși ori spre sfinți

Căci rătăcind spre propria-i ființă
s-a lepădat de crez întru credință…

Psalmii necitiți

Cât de ciudat mă regăsesc pe sferă:
sub ochiul stâng erupe un copac,
mă-nchide-n vers sămânța efemeră
cu ochiul drept – cu ochiu-n care tac…
Ca răstigniții strig că tot nu-s încă
steag să aprindă către toți înaltul
că-s Prometeul care n-am o stâncă
că încă nu-s, că-n locul meu e altul…
și-i vânăt trupul ca un vas de lut
prin care ore false urcă vinul
la fel de fals în îngerul cernit
când setea e mai sfântă ca veninul
Mă regăsesc ciudat pe roata asta
cu osii ștrangulate fără timp…
plâng, în genunchi, pe cea dintâi… colastra
ce ne-a fost dată fără drept de schimb…
Totuși încerc să par puțin ca mine
și-n miezul sferei sângelui mă rog
să-ndure osul prăbușit în sine
să-ndure fructul cum e – mir și drog…
După acestea toate să-mi port pasul
la fel de tânăr ca în primul vers
încât să mi se potrivească glasul
cu Psalmii necitiți din Univers.

Dualitate

Din ce-am avut am mai rămas cu verbul
și foaia de caiet – imaculată
să-mi amintească dureros de cerbul
din sângele în clocot, altă dată…

Păduri firești – cuvintele m-așează
la sacrul monument de limbă veche
os lângă os cum rază lângă rază
s-a întrupat calvarul în pereche…

Căci doi am fost prin colbul de sub stele
setoși la fel de viață și de moarte
în unul pier cărările rebele

În Cel Ales voi zbate mai departe
obsesia doritelor castele
spre noi zâmbind cu înălțimi deșarte…

Blestemul sorții

Eu n-am s-ajung nicicând la vârsta morții
căci hotărât, e undeva o pată
chiar peste ochii lumii aruncată
de cine știe ce blestem al sorții.

n-am cum muri chiar de-aș voi odată,
cât capul mi-a cerut de-un stâlp al porții
fără să-i știe vastele proporții
și umbra peste vreme răsturnată

de-aceea rătăcesc din eră-n eră
nebun hulit, cu trupul în armură,
dar vulnerabil totuși, ca o floare…

în singura mea parte efemeră
aceea a căderilor în ură
pun tot păcatul lumii viitoare

Sonet de rouă

Creangă de aur veacul se scutură de floare
și cerne peste oameni parfum de toamnă, dens,
vinul răstoarnă vârsta topindu-se-n culoare
primindu-ne în suflet cu zâmbetu-i imens

Suntem mesteceni tineri cu ramurile-n stele
cu nopți primind fecioare dintr-un poem nescris
ce pleacă dimineața cu roua peste ele
sfințind eternitatea petalei de cais

Mai mulți, mai drepți, mai tineri cu fiecare treaptă
cutremurul silabei înalță în azur
necunoscutul abur al trecerilor noastre

Aceleași lacrimi albe sau albastre
pe care noi le semănăm în jur
când ni se pare curgerea nedreaptă.

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Verde pe Insula Verde

Chiar dacă îl mai întâlnisem până atunci, cred că am reținut numele Ischiei din revista „Cinema”, al cărei abonament l-am avut de la primul număr, din 1963. Când am devenit studentă, am luat-o cu mine la București și i-am dăruit-o uneia din cele trei surori ale mamei, care locuiau în Capitală, iubitoare de filme și de vieți de actori. După multă vreme, fiica sa mi-a înapoiat-o, iar eu am dus-o la anticariatul Librăriei Scriitorilor din Suceava. De acolo a luat-o un domn, mi-a spus librarul, Cosmin Domnica, bucuros să-i facă o surpriză plăcută mamei prin reîntâlnirea cu vedete ale tinereții sale. În 1959, la Ischia, Alain Delon, în vârstă de 24 de ani, își începea cariera strălucitoare cu rolul din „Plein soleil”, în anii 60, Domenico Modugno turnase un film acolo, „Întâlnire la Ischia”, și tot la Ischia se filmase în 1962 „Cleopatra” lui J.L. Mankiewicz și începuse tumultuoasa poveste de iubire a lui Elisabeth Taylor cu Richard Burton. Apoi numele așezării a rămas cumva ațipit în memorie, până când, în urmă cu peste 15 ani, Mioara Costea, sora soțului, și-a găsit un loc de muncă acolo și de atunci nu s-a mai întors în țară. Astfel că telefoanele duminicale dintre frați, uneori cu vești, amănunte și despre Ischia, l-au ținut permanent în casa noastră.
Plecăm pe la ora 9,00, pe jos, de la Palazzo Salgar pe Via Nuova Marina, traversând spre port și mare la primul semafor. Portul este în primul rând o mulțime de oameni, prin care Evelina Damalan ne conduce cu agilitate, grupul păstrându-și identitatea ca un neobișnuit pârâu în fluviul în care se varsă. Urcăm pe feribotul încăpător – un soi de insulă în mișcare. Deși pare plin, putem să ne alegem locurile în voie, bucurându-ne de priveliștea cuprinzătoare a orașului Neapole, și, deși pare gata de plecare, mai întârziem destulă vreme. Astfel că pot și să-mi studiez biletul emis de Compania Maritimă Regională, care îmi promite o economie de un euro dacă recurg la Radio Taxi Napoli și să parcurg și povestea micuței mele provizii de apă, o jumătate de litru, dintr-un „pet reciclabil sută la sută”. Se numește Natía, este apă minerală naturală, „oligominerală și din punct de vedere microbiologic – pură”, care izvorăște din vulcanul stins din Roccamonte, adică de aici, din Campania. Procesul său de filtrare naturală durează zece ani, perioadă în care se îmbogățește cu sărurile minerale care îi dau savoarea distinctă. Deși avem Poiana Negri în două variante, botezate șăgalnic „Apriga” și „Cumpătata”, nu i-am ajuns totuși pe italieni, îmi spun amintindu-mi de reclama concisă de pe eticheta buteliei de doi litri a apei dornene. Călătoria durează o oră și jumătate, cu o oprire la Procida, cea de-a treia insulă din Golful Neapole, care mi-l evocă neașteptat pe Boccaccio, nu doar între personalitățile care au căutat în Ischia binefacerile apelor termale, ci și înotător multe nopți, prin eroul său, Gianni, poate că a făcut-o și aievea în tinerețea sa napolitană, de la Procida la Ischia, la iubita sa Restituta, cât să-i mai privească o dată măcar zidurile locuinței, și înapoi acasă. Acest drum prin Tireniană, din nuvela a șasea a celei de-a cincea zile din „Decameronul”, mi s-a părut o dovadă de dragoste chiar mai puternică decât rugămintea de mai târziu, din Sicilia, când, legați spate în spate înainte de a fi arși de vii, Gianni imploră să fie întors cu fața spre Restituta, ca în pragul morții să aibă consolarea chipului ei drăgălaș.

Cu chip drăgălaș ni se arată și Ischia la ieșirea din mare ca din burta chitului în care am ajuns, oameni și mașini, după ce am călătorit pe puntea-spinarea sa: case albe și arbori verzi sub un cer cu desăvârșire senin. Coborâm pe insulă cu sentimentul că am pus piciorul pe pălăria unei ciuperci vulcanice, generat de amănuntul că din cei circa 1300 de metri ai săi, doar 789 se află la suprafața mării, adică cei 789 metri ai celui mai înalt munte, Epomeo. Ghidul local, Brighitta, își însoțește bun venitul adresat fiecăruia în parte cu harta Ischiei: o formă trapezoidală, cu aproape 10 kilometri de la est la vest și puțin peste 5 kilometri de la nord la sud. Urcăm în micuțul autocar condus de Luigi și începem să colindăm insula, trecând printr-una din bolțile de arc desenate de picioarele unui vechi apeduct, a cărui construcție s-a terminat exact la secarea izvorului ale cărui ape trebuia să le împartă Ischiei. Primul popas la pizzeria, barul și deopotrivă restaurantul „La Floreana” din Serrara Fontana, cu terasa despicată de șosea sau întregită de măsuțele cu scaune și umbrele de peste șosea, aproape lipite de grilajul de la care începe un povârniș amețitor și care marchează deopotrivă o bella vista, zona unei priveliști de o frumusețe de nespus. Localul este găzduit de o clădire cu valoare istorică, își oferă bunătățile în toate limbile pământului culminând cu iepurele „alla Baffone”, iepurele fiind vietatea cea mai des întâlnită aici, regele pădurilor ischitane, dar noi rămânem cu ochii agățați de fructele și legumele expuse, toate de dimensiunile uriașe asigurate de solul vulcanic.

Pur și simplu nu rezist imboldului de a pune mâna pe cepele înșirate pe un pervaz ca să mă conving că nu sunt din material plastic. Apoi cerem, ca toți vizitatorii pe fugă, o premuta di limone, căreia îi savurăm sucul aromat și vâscos deodată cu priveliștea celor aproape 400 de metri deasupra nivelului mării: de la Capri la Ventotene, insulița dintre Ischia și Procida, stăruind pe colinele îmblănite cu rășinoase ale lui Epomeo coborând în Tireniană și mai ales asupra vestitei așezări Sant´Angelo, cu mulțimea căsuțelor sale tradiționale pescărești, în culori pastelate, care ne răspunde veselă cu un salut-invitație în delicat curcubeu.
Oare dacă am da curs chemării sale, cât de aproape am fi de celelalte explicații ale supranumelui de Insula Verde al Ischiei? Prima se află permanent în jurul nostru, dominată de miresmele pinilor, coconarii în primul rând ne însoțesc permanent cu umbrelele lor, prin care ploaia și soarele pot trece în voie, de prezența castanilor sălbatici, a culturilor de viță de vie, a livezilor de lămâi și a atâtor arbori și arbuști, a atâtor plante, pe care îi recunosc și le recunosc din alte călătorii și locuri, ca aparținând vegetației mediteraneene. La următoarea explicație am ajunge luând-o la dreapta sau la stânga, înainte de a intra în Sant´Angelo, prin parcul cu ape termale ale grădinilor zeilor veșnic tineri și frumoși, Afrodita și Apollo, o parte doar din bogăția de origine vulcanică a insulei, ape termale, minerale, nămoluri miraculoase, toate capabile să-l ajute pe omul grijuliu să rămână în putere, curios, dinamic – verde. Dar nu să întârzii aici mă atrage, ci ceva mai departe, acolo unde îmi fac semn cu trei degețele ca niște gheruțe de pasăre, simbol prima dată întâlnit pe o hartă, din nu puținele care mi-au stat sub ochi, fumarolele. Mai întâi însă – verdele! Insula este numită așa și grație tufului verde în care s-au săpat locuințe, care s-a folosit multă vreme în construcții, astăzi permis cu aprobări doar pentru reparațiile cerute de clădirile zidite cu acest material aparte, lavă vulcanică înverzită de contactul îndelung cu apa mării. O biserică excavată în smaraldul ei chiar pe vârful Muntelui Epomeo la 1459 și botezată San Nicola la 1500, când statuia sfântului a venit aici, a atras mereu pustnici, obști călugărești, una, alcătuită din fostul comandant al garnizoanei militare după o întâlnire cu umbra morții și din 12 camarazi ai acestuia, săpându-i și chiliile în coastele muntelui, iar astăzi cheamă pelerini și turiști gata să urce pe jos muntele, ca să se roage și să admire una din cele mai vestite arhitecturi rupestre din Italia.
Dar drumul nostru nu coboară, continuă spre Forio întâmpinat întâi, ca de buzduganul zmeului din poveste, de tarabele comerțului stradal care expun într-o parcare atrăgătoare vase de lut, dar și plăci decorative cu soarele și luna zâmbind împreună, și apoi, depășind Casa Cigliano di Maio, și mici magazine cu bunătăți și specialități locale, chiar de vila firmei „Ceramiche Sole d´Isola”, străjuită la etaj, pe terasă, de înalte statui feminine, cu o alură antică și căutătura pierdută în zare.
Pentru o clipă, închipuirea se întoarce la fumarole, la silueta lor nesigură, ca și alburiul și consistența lor, tot așa de bine emisii de aburi și gaze din guri vulcanice sau din fisuri ale terenului ca și înveliș fantomatic pentru surorile făpturilor urcate pe terasă pentru ca să vadă o lume nouă, altfel. Dar îngândurarea pe care o trezesc în mine, observându-le, e departe de fiorul pe care îl iscă încercarea de a-mi imagina celălalt fenomen de sorginte vulcanică de aici, il bradisismo, respirația vulcanică a pământului în Ischia, mișcările sale lente, dincolo de puterea privirii și a duratei unei vieți omenești, dar permanent vii și observabile, măsurabile în timp.

Brighitta zâmbește, spune „ciuperca”, Evelina râde și ne lămurește: este singurul cuvânt în română pe care îl știe ghidul nostru italian. O urmăm prin mijlocul străzii liniștite, căldura amiezii a adunat locuitorii între pereții ocrotitori ai caselor. Suntem în Lacco Ameno, pe limba lungă a pontonului Vicenzo Napoleone, care în partea dreaptă a înaintării în mare este vegheat de prezența ciudată a Ciupercii, Il Fungo, o formațiune stâncoasă care a generat o mulțime de povești. Mai interesantă decât aceste povești, pentru că este adevărată, și tragică, pentru că este a unui tânăr de 22 de ani, îmi apare aceea a lui Vicenzo Napoleone, participant pe un submersibil în Atlantic la acțiuni ale celui de Al Doilea Război Mondial, care l-a decorat post mortem: și-a pierdut viața, la o scufundare rapidă a submarinului său, înainte de a fi recuperat.

În stânga, o mulțime de vase între ponton și peretele înalt al țărmului, pe care se proiectează filmele festivalului. Pe creastă, pini, eucalipți, vile sub umbrela coconarilor. Albă, crenelată, multiubita La Colombaia a faimosului regizor Luchino Visconti, astăzi sediu al unei fundații care îi promovează memoria cu un prețios premiu care îi poartă numele, cu implicarea în manifestări culturale și cu grijă pentru muzeul dedicat vieții și creației sale și pentru parcul în care regizorul își doarme somnul de veci. Încerc să o văd cât mai bine, până ce soarele și marea care își schimbă și își intensifică reciproc strălucirile îmi întunecă privirea, săgetând-o cu o scenă dură din „Rocco și frații săi”, dar nu ea îmi marchează întâlnirea, ci nesfârșitul bal din „Ghepardul”. Bal în care și Prințul de Salina cu Angelica, și Burt Lancaster cu Claudia Cardinale și eu cu filmele minunate ale tinereții mele dansăm pe pontonul din mare, dansăm între lumi.

Letiția VLADISLAV

Era vară

un nume asculta
ultimul apel
depărtarea până la moarte
părea la cinci minute
plimbare pe jos
era vară
frica din ochi
ardea ca fluturii
ce se aruncau în lumină
lacrimile
coborâseră în inimă
să nu-i pot citi
disperarea
era vară
cu pumnul strâns
sparg albastrul
pasăre albă
punctul cu aripi
se rupsese în mine.

Timp spart

în calendarele apocalipsei
păsările își cântă altfel plecările
nicio notă
despre țările visate
acum se preferă
rămânerea acasă
nisipul din trestie de zahăr
sub tălpile bătrânilor
ce măsoară orele cu pașii
visez cu ochii deschiși
minunile unei lumi pe care niciodată nu am
putut-o cunoaște
în duplicitatea ei
fiecare dimineață
poate fi ultima
albumele îngălbenite
se poartă la micul dejun
inhalez în aerul sărat
mirosul teilor de pe Kiseleff Road
și pieptul mamei.