Spații culturale nr. 35 (10)

Petrache PLOPEANU

Paznicul dintre lumi

— Ce naiba sunt astea? Glasul bătrânului tremura de surprindere la vederea lighioanelor care se strânseseră parcă speriate la capătul celălalt al bazinului. Semănau cu niște femei, dar, și aici pe Sache Preotu începu să-l ia cu o sfârșeală rea de la burtă, din apa limpede se ițea, mai jos de țâțele lor cam cu o palmă jumate, un fel de veșmânt care avea culoarea tablei zincate. Semăna cu bulendrele alea de le purtau fetișcanele de pe la televizor, care se bâțâiau de colo-acolo mai mult despuiate, un fel de diftină cu sclipici pe ea. Moșul își trăsese pălăria pe ceafă și se holba la arătări, uitând să mai tragă din țigara groasă, făcută chiar de mâna lui. „Ce alea-s țigări, zicea el cui stătea să-l asculte despre cele fine pe care le fumau ceilalți, alea-s bețe de chibrit. Mahoarcă băiete, cu asta m-am făcut mare, cu ea am făcut și Războiul”. Acum trabucul make made îl dogorea lângă degetele noduroase, făcându-l să-și încrețească fruntea, dar era prea uimit să-și dea seama de unde venea suferința aceea, pentru a o curma. Privea prostit la animalele din apă, gândul său nu-l lăsa să le numească totuși femei, chiar dacă aveau chipuri de tinere fete de măritat și țâțele lor tresăltau ațâțător, cu stropii de apă prelingându-se la fel ca la fetele pe care le mai vedea pe furiș, ascuns în stufărișurile de pe malul gârlei.

Ceilalți îl priveau, prăpădindu-se de râs, pe moș și-și făceau cu ochiul unul altuia, arătând cu privirea rotită de la el la apă.
— Draci, rosti acesta după o vreme și-și rupse privirea de trupurile ciudățeniilor din bazin, coborând-o spre degetele cu care ținea țigara grosolană al cărui scrum viguros ajunsese să-i ardă pielea. O aruncă pe nisipul din jurul bazinului, totul însă cu mișcări încete, parcă în transă. Draci, repetă el fixându-și din nou ochii încercănați de numeroase riduri pe trupurile ființelor nemaivăzute și frecându-și arsura de la degete.
— Ei bre moș Sache, o să zici și dumneata ca în bancul acela cu țăranul care vede pentru prima oară o girafă: „așa ceva nu există”! Era domnu’ Mercan acela care vorbise, inginerul care avea în grijă ferma șefului ăl mare, domnul Vasile, senatorul. Da’ uite că există. Și nu numai că există, da’ matale o să ai grijă de ele. Rostise „ele” privind spre grupul celor trei, el le numea „peștoaice”. Moș Sache deși auzise spusele inginerului nu le simțise încă înțelesul. Acesta avea să vină după câteva clipe.
— Cum adică dom’ inginer? Ce să fac eu cu…, cu…, amâna rostirea cuvântului pe care nu-l găsea, astea, vorbi într-un sfârșit. Nici nu știu ce Dumnezeu sunt, darmite să știu ce să fac… cu ele. Se feri parcă să le dea un nume precis, ca și cum avea în el o teamă că acela s-ar putea întrupa chiar în grozăviile pe care mintea sa le imagina, chiar dacă habar nu avea de ideea de imaginație. Sau or fi vreun fel de porci de-ăia de mare? Cu porcii am trăit o viață întreagă, dacă or fi și porci de mare, m-oi ocupa și de ei… Inginerul, urmat de ceilalți, tehnicianul piscicol Vasilache, medicul veterinar Herdeș și doi șoferi de pe auto-cisterne hohotiră din nou, amuzați de ceea ce li se părea lor, fantazările moșului.
— Nu sunt lei de mare moș Sache, accentuă inginerul, așa li se spune animalelor ălora, nu porci, lei de mare.
— Că mi-s lei, că mi-s porci, mie mi-e totuna, da’ dacă spui matale că nu sunt, atunci nu sunt… Da’ ce sunt, că trebuie să fie și… ele ceva…, ai? Mercan, rămase puțin pe gânduri formulând un răspuns pe înțelesul bătrânului. Fusese și pentru el greu de acceptat că existau asemenea ființe, dar pus în fața evidenței, nu avusese încotro.
— Sirene moș Sache, sirene! Moșul rămase puțin derutat, se scărpină în ceafă, dându-și din nou pălăria pe ochi, așa cum o purta mereu pentru a-și feri ochii de dogoarea soarelui.
— Adicătelea din alea ca la Grivița, la cefere? Cu greva lu’ Vasile Roaită?
— Nu bre moșule, alea sunt niște țignale, fluiere mai mari, astea sunt, vezi și dumneata, ființe vii, aproape omenești. Da’ nu sunt de pe la noi, nici eu nu știu precis unde au fost prinse… Cred că undeva prin Marea Baltică, ăia au multe legende despre sirene, mai știu eu, făcu inginerul îndoindu-se și el de cele spuse. Senatorul Vasile îi ceruse doar să amenajeze bazinul și-i dăduse câteva informații succinte despre sirene. Cât despre scopurile senatorului, ce voia el să facă cu sirenele, acesta nu scăpase nici un cuvânt. Toată lumea își dădea de aceea cu părerea.
— Și eu ce ar trebui să fac? Eu mă pricep la porci dom’ inginer, nu la… sirene. Auzi, sirene! Dădu ocol bazinului, care, tot să fi avut vreo sută de metri pătrați. La zece metri de suprafața apei se ridica un acoperiș din tablă pe un tavan de scânduri de brad, care acoperea jumătate din bazin. Atât în zona acoperită cât și în partea opusă, pe malul unde fuseseră turnate câteva tone de sfărâmături albe de marmură, erau așezate podețe joase din lemn. Întregul bazin era împrejmuit de două șiruri de garduri, unul la cinci metri de bazin, celălalt pe la o sută de metri. Între cele două garduri se înălțase o vegetație deasă îngrijită precar. Lângă al doilea gard, în exterior, se ridica un gard viu, care îi împiedica pe cei de afară să vadă ce se petrecea în interior. Moș Sache Preotu cunoștea locul, aici fusese, la începuturile îmbogățirii senatorului, o casă rustică de vacanță, iar bazinul fusese inițial piscină. Întreaga zonă împrejmuită și neîmprejmuită, câteva zeci de hectare, îi aparținea de fapt senatorului, străinii fiind descurajați să pătrundă aici. Moșul nu mai fusese de multă vreme pe aici și vedea acum cu mirare schimbările făcute.
— O să rămâi în Casă moș Sache. Ai aici de toate și pentru dumneata și pentru peștoaice.
În fosta casă de vacanță spațiul fusese amenajat pentru ceva ce Sache Preotu nu pricepea pe deplin. Pentru el, paznicul, care trebuia să schimbe turmele de porci cu cele trei sirene, erau suficiente provizii în cămară și în bucătărie în cele două frigidere mari. Pentru hrana sirenelor, îl dăscăli inginerul, avea pește viu în cisterna uriașă instalată pe patru picioare solide în fosta sală de jocuri, din care fuseseră scoase mesele de biliard și de tenis și jocurile mecanice. Tot aici se găsea și stația de pompare a apei din și în bazin. Bătrânul trebuia să pornească de două ori pe zi pompele pentru a reîmprospăta apa. Era apă de mare își dădu el seama după mirosul de alge pe care îl percepea în aer. Nu putea să primească persoane străine decât însoțite de inginerul Mercan sau cu voie de la el.
— Dacă ai probleme, adăugă inginerul pregătindu-se de plecare, îmi dai telefon și mă chemi. Aa, se opri parcă stânjenit de ceea ce avea să spună, vezi că o să vină din când în când băiatul cel mic al domnului senator. Atunci fă-ți de lucru la televizor, o să-ți spună el când pleacă. Nu-i pune întrebări de nici un fel și lasă-l să facă ce dorește. Aproape ce dorește, completă inginerul… Ultimele vorbe ale inginerului îl nedumeriră și mai mult pe bătrân, dar se abținu să întrebe ceva. Or fi știind ei domnii ăștia despre ce este vorba. El o să-și vadă de treaba sa, despre care încă nu știa prea mare lucru. Restul nu-l interesa.
Năstase Preotu, sau Sache cum îi spuneau toți oamenii din sat trăia singur după ce nevasta lui se prăpădise cu mulți ani în urmă. La cei șaptezeci și cinci de ani ai săi, dădea dovada unei vigori aspre, ieșite din comun. Oamenii îi spuneau „moș” mai mult pentru a se supune unor obiceiuri pe care vremurile trecute le ceruse, dar trupul său vânos, drept, obrazul său dârz și ars de soare, udat de ploi și bătut de vânt, ochii săi albaștri întunecați umbriți de chica de păr încă negru, mai făceau femeile să întoarcă după el capul, atunci când îl întâlneau pe uliță. Avea trei băieți care plecaseră însă destul de timpuriu din țară tocmai în America. Îi trimiteau de acolo bani și câte o fotografie, două, din când în când, iar o dată la trei ani veneau să-l vadă. Nu era un om pe care sentimentele să-l stăpânească, dar nu-și refuza uneori câte o lacrimă la mormântul femeii sale sau atunci când mai vorbea cu unul sau cu altul dintre fii sau nepoții săi. Nu avea prea multă carte, dar viața îl învățase să trăiască într-o luciditate pe care nu mulți o aveau, chiar și dintre cei mai tineri ca el. Fusese de când se știa paznic și totodată îngrijitor la turmele de porci, fie ale tatălui său, fie ale ceapeului, pe vremea comuniștilor, fie la acelea ale viitorului senator Vasile pe care îl știa de când îl născuse lelea Constanda. Cunoștea animalele acestea lacome și se atașase de ele. Știa să se detașeze pe de o parte de faptul că erau animalele lângă care își dusese aproape întreaga viața și că trăiau și ele în felul lor porcesc și, pe de altă parte că șuncile și cârnații erau făcute din carnea acestora și erau mâncate de oameni și bineînțeles și de el. Nu-și făcea niciodată reproșuri, nu simțea niciodată vreun sentiment de vină, nu avea nicio remușcare. Își spunea că așa trebuie să fie lucrurile, că așa le pusese Dumnezeu în albia lor firească să curgă la vale.
Noua lui ocupație, sau mai bine zis, subiectul nou al vechii sale ocupații, sirenele, îl nedumerise la început, dar zilele treceau și el începea să se obișnuiască, așa cum se obișnuise cu diferitele rase de porci pe care le păzise și îngrijise ani de-a rândul. De două ori pe zi dădea drumul la pompe până când vechea apă era înlocuită cu alta, trasă, presupunea bătrânul, prin conducte îngropate în pământul nisipos, chiar din marea care își alerga norii și valurile la nu mai mult de zece kilometri. Le hrănea aruncându-le pești vii direct în bazin, până când ciudatele făpturi îl arunca din nou pe mal doar muşcat sau chiar întreg. Știa atunci că s-au săturat. Când le era foame scoteau sunete gângurite, dar care nu semănau cu cele scoase de copiii mici; era altceva, diferit, mai melodios, ca și când s-ar fi rugat de el să le ia în seamă. După ce-și termina treburile se așeza pe un șezlong tras aproape de malul bazinului, la umbră și le urmărea cu privirea până vreo altă treabă trebuia să fie făcută sau până când soarele apunea, se făcea noapte și fetele mării se ridicau cu partea de sus a trupului pe grătarele înclinate ce intrau în bazin, partea de jos, aceea de pește ținându-și-o în apă și dormeau. Sau așa credea el.
Le privea formele feminine și trupurile de fete coapte, le asculta graiul pe care îl șuierau până nu mai făcea nicio deosebire între glasul lor și acela al brizei. Ziua se zbenguiau la fel ca fetișcanele din sat, se alergau dintr-un capăt în altul al bazinului, aruncau cu apă una asupra alteia. Dacă nu le-ar fi văzut coada de pește strălucitoare în bătaia soarelui, moș Sache ar fi spus că toată treaba cu sirenele era o șmecherie și că alea erau de fapt fete aduse cine știe de unde, care aveau să-și lepede la un moment dat pielea lor peștească. Când cele trei ființe se încingeau prea mult în joaca lor tinerească bătrânul le mustra ușurel, ca și când ar fi avut în față trei neastâmpărate.
— Eiii, fetelor, potoliți-vă că iau jordia și vă încing cu ea acum, rostea el fals serios, bucurându-se în sinea lui de veselia lor. Viața lui nu fusese una grea, dar nici una prea plină de bucurii. Se însurase de tinerel cu o fată care-i plăcuse, făcuseră împreună trei băieți zdraveni, îi crescuseră împreună, apoi nevasta lui se stinsese, dar nu-i pricinuise o durere mai mare decât aceea pe care el o aștepta. Știa că viața își cere drepturile. Te naști, trebuie să mori că altfel toate ar fi anapoda, s-ar încălca legile lui Dumnezeu și ale oamenilor. Era împăcat cu ideea că mai are de trăit câțiva ani și se va duce și el dincolo, alături de ceilalți ai săi care plecaseră mai devreme. Așa trebuia să fie! Privind pe cele trei, se obișnuise deja să le spună fete, cum își petreceau zilele într-o veșnică veselie, ridurile adânci ce-i brăzdau fruntea și obrajii începuseră să i se întindă. Îngândurarea și preocuparea din ochii săi se topeau la auzul trilurilor, ciripitului și gânguritului fetelor. Așa cum se obișnuia cu porcii săi, dar aceștia nu erau preocupați veșnic decât de hrană, cât mai multă hrană – se alergau și ei, dar pentru a-și lua unul altuia mâncarea, scoteau și ei tot felul de sunete, dar toate erau grohăituri de un fel sau altul, se odihneau și ei, dar odihna lor era una nesimțitoare, a slăninii care se cocea la soare în nămol -, se obișnuia cu sirenele. Rareori le spunea sirene, mai mult atunci când dialoga în gândurile sale cu inginerul Mercan. Nevasta îi dăduse trei băieți, acum la bătrânețe Dumnezeu, se pare, îi dăduse trei fete, pe care le dorise întotdeauna. Îi ascunsese nevestei sale că ar fi dorit în locul băieților fete, dar mulțumise lui Dumnezeu pentru tot ce-i dăruise și nu se înfuriase împotriva vrerii sale.
Din monotonia veselă a zilelor îl scoase sosirea într-o seară la Casă, a lui Sorin, fiul mai mic al senatorului, împreună cu încă doi prieteni. Erau cu chef după ce, profitând de zona pustie, destupaseră pe drum o sticlă de palincă. Efuziunile zgomotoase îl îndepărtară pe bătrân, dar nu deschise televizorul, ceva îndemnându-l să stea cu ochii pe cei trei tineri. Ferit de ei, îi vedea din întuneric cum fluierau surprinși pe marginea bazinului. Priveau la cele trei sirene cu ochii arși de o febră ciudată, bătrânul le vedea chipurile schimbându-se, le vedea tremurul nerăbdător al trupului și exclamațiile șuierate gutural, parcă ceva li se pusese în gât și nu mai puteau respira. Cele trei ființe din bazin învățate cu bătrânul, nu erau speriate, dar pe fața lor se așternuse o mirare aproape umană și un strop de neîncredere, ca și cum ar fi știut despre ceva ce avea să se petreacă, dintr-o altă lume dincolo de putința omului de a privi. Se strânseseră una în alta în mijlocul bazinului ca și cum acel loc le-ar fi putut apăra de ceea ce văzuseră ele în mintea şi trupul bărbaţilor beţi..
Mai întâi Sorin, apoi ceilalți doi, în chiote victorioase de oameni beți, își scoaseră tricourile și-și deteră jos ginșii, apoi au rămas complet goi. Ființele din bazin erau încă liniștite, dar tot mai des căutau cu privirea în întuneric, așteptând parcă un ajutor de undeva. Bătrânul, prin cine știe ce fenomen care crea o legătură dincolo de specii, parcă simțea frământarea din mintea fetelor sale, percepea spaima ce le cuprindea treptat, deșteptând şi în el şi în ele terori mai vechi, pe care le credea uitate de mult. Ieși la lumină și i se adresă lui Sorin de pe marginea bazinului:
— Domnu’ Sorin, am ordin de la dom’ inginer Mercan să am grijă de… sirene, adăugă după o clipă de ezitare. Nimeni nu trebuie să le facă vreun rău…
— Ce… moșule? Cine dracu… e ingineru’ Mercan, hă, hă, hă… ca să-mi spună… mie, ce să fac… Gângăveala lui de om aproape beat i se adresa cu ultimul rest de aroganță. Râse dezlănțuit împreună cu ceilalți doi. Să ai… grijă? Avem noi… grijă de ele… bă… moșule… He, he, he… Avem noi… grijă de ele… imediat. Yes men!
— Vă rog domnu’ Sorin, o să am probleme, zău așa…
— O să ai… probleme… dacă mă mai… freci mult la cap, moșule! Du-te, hai, şi văzând ezitarea bătrânului strigă la el, șterge-o dracului de aici, înjură el surprinzător de fluent, ca și cum furia l-ar fi limpezit oarecum la minte. Șterge-o mumio, urlă el scos din minți, văzând nemişcarea celuilalt și aruncă sticla pe care o ținuse în mână după el. Bătrânul se feri la timp, nu mai spuse nimic, privi la fete, le surprinse privirea rugătoare, dar știa că nu poate face altceva. Plecă spre telefon. În urma sa cei trei izbucniră în urlete și chiote, sărbătorindu-și victoria împotriva paznicului. După care săriră într-o împroșcare generalizată în apă.
Telefonul făcea apel dar nimeni nu ridica de dincolo receptorul. Era un telefon fix din anii ’90, anii îmbogățirii și ascensiunii rapide a viitorului politician. Formă încă o dată numărul, strângând cu putere receptorul în timp ce sunetele stranii pe care nu le mai auzise niciodată îi străpungeau urechile. Un gând absurd îi brăzdă conștiința: „sirenele lui Vasile Roaită, sirenele lui Vasile Roaită”… Tresări. Cineva îl striga din receptor.
— Alo, alo! Moș Sache, moș Sache! Ce Dumnezeu se petrece acolo?!
— Ah, dom’ inginer. Dom’ inginer, a venit Sorin, băiatul domnului senator… Cu încă doi… Și s-au dezbrăcat și au intrat în bazin peste fete… peste sirene…
— Ce-au făcut, strigă total dezorientat inginerul Merca, au intrat în bazin? Ce drac… Oamenii ăștia sunt nebuni de legat! Tas-u aduce sirene, fis-u se culcă cu ele… Familie de nebuni, de animale… Furia inginerului se revărsa din telefon, ca un fluid care îi alimenta bătrânului propria-i mânie împotriva unei asemenea nelegiuiri. Spune-le că m-ai chemat și că îl înștiințez imediat pe domnul senator… Și vin imediat și eu.
Strigătele bărbaților deveniseră paroxistice, iar pe lângă ele se distingea un sunet continuu, neomenesc, care îi pătrundea în creier nu numai în urechi și dintr-o dată simți altceva, o durere nepământească, o tristețe nemărginită și o privire deschisă spre altceva ce nu știa că există, o chemare spre altundeva infinit. Și bătrânul văzu fără să-și dea seama ce este, ca într-un vechi film pe care-l văzuse la căminul cultural, frânturi de imagini cu oameni cunoscuți și necunoscuți, imagini derulate ba iute, ba încet. Văzu un accident de mașină și pe băiatul senatorului trântit gol la pământ și însângerat și pe cei doi prieteni ai săi la fel goi, încercând disperați să iasă de sub automobilul contorsionat care începuse să ardă, îl văzu pe senatorul Vasile îmbrăcat în negru și un grup de bărbați venind spre Casă și le știu gândurile de furie și ucidere; îl văzu pe inginerul Mercan pe un pat de spital cu tuburi de cauciuc vârâte în nas; frânturi de imagini, ca într-un film alb-negru. Se scutură neînțelegând ce se petrece cu el. Stătu câteva clipe să-și revină și-și aduse aminte spusele inginerului. Ieși grăbindu-și pașii și o scenă animalică i se înfățișă ochilor: fiecare bărbat ținea în brațe câte o sirenă și cu mișcări dezordonate încerca, asta își dădea seama bătrânul, să o siluiască. Văzuse în Război fete și femei siluite de soldații tuturor națiilor. Nici unul nu se deosebea de celălalt în această răutate împotriva firii umane. Uită unde se află, cine era și urlă cu un glas pe care nu și-l recunoscu. Un glas ca un răget de panteră. Undeva în străfundurile memoriei sale ancestrale știa că acela era adevărul. Bărbații din bazin lăsară din brațe sirenele și-și întoarseră fețele înspăimântate dintr-o dată către el. Bătrânul rânjea neomenesc, mișcările sale erau line ca acelea ale unei feline, pășea peste pietrișul alb, iar pielea-i neagră avea sclipiri de abanos. Dintr-o dată fu apă și foc și furia sa îi aruncă pe cei trei din bazin, departe de fetele lui, de trupurile acelea rănite, de mințile acelea pe care nu îndrăznea încă să le creadă nepământene.
Terorizați de ceea ce vedeau, de ceea ce simțeau, cei trei o luară la fugă spre automobil. Peste câteva clipe se auzi zgomotul motorului ambalat la maxim de un picior mânat de o frică nebună, iar mașina săltă scârțâind din pneuri, ca și cum s-ar fi aflat la o cursă a morții. Alte minute și liniștea se înstăpâni peste tot. Doar greierii și suspinul sirenelor o tulburau. Bătrânul se așeză încet pe marginea bazinului, cu lacrimile curgându-i peste obrajii ridați brusc.
— Dragele mele, dragele mele fetiţe, iubitele mele… Ce v-au făcut nebunii ăia, nebunii… Întinse mâinile și ele veniră către el. Îl prinseră de mâini și-l traseră ușor în bazin alături de ele. Trupurile lor tremurau încă, dar simțea un alt fel de tremur, în mintea sa, în inima sa, în pântecul său, în mușchii și oasele sale. Suspinele lor umane se stinseră deja și un acord necunoscut îi inundă mintea și inima. Le înțelegea cumva nepământesc, le iubea nepământesc, le dorea la fel de nepământesc și știa că el și ele fac parte în acea clipă din ceva nenumit, din ceva care venea dintr-o altă lume, a zeilor. Trăia ceva ce nu putea să trăiască fiind doar om, simțea ceva ce nu putea simți un om și putea să facă ceea ce un om nu putea. Și atunci deveni conștient de prezența inginerului Mercan. Acesta stătea pe malul bazinului și-l privea cu ochii larg deschiși nevenindu-i a crede ceea ce simțurile îi ofereau.
— Dumneata ești moșule? Întrebă șovăind, parcă nevenindu-i a folosi aceleași cuvinte pentru a vorbi cu bărbatul din bazin. Sache Preotu mângâie pe obraz pe una dintre sirene și se ridică ușor, întinerit pe mal.
— Eu sunt dom’ inginer, sau poate nu mai sunt eu. Toate s-au învălmășit în mintea mea și nimic nu mai este liniștit. Privirea inginerului la marginea terorii, stăruia pe trupul paznicului. Îi recunoștea trăsăturile, dar dincolo de ele se ridicase în fața sa un bărbat în plinătatea forței sale, cu chipul neted, cu torsul viguros, parcă sculptat în marmură. Și vorba îi era altfel, mai plină de înțelesuri, mai legată și înțeleaptă… Continuă după câteva clipe, cu apa șiroind de pe trupul său. Au fost aici Sorin împreună cu încă doi prieteni de-ai săi. Le-au rănit. Întoarse privirea spre cele trei sirene care îi priveau și ele liniștite, dar o liniște necunoscută până atunci de inginer. I-am obligat să plece. Asta-i tot. Inginerul tăcea, dar ochii săi scormoneau dramul de luciditate care îl mai ținea legat de realitate.
— Ce s-a întâmplat aici moșule? Reuși să rostească într-un târziu, răstimp în care nici unul nu se mișcase din locul său.
— Zeii știu, inginerule, eu nu pot să spun altceva. Și zeii îi pedepsesc aspru pe aceia care încearcă să pătrundă cu silnicia peste lumea lor… Cei trei nu pot scăpa de pedeapsa lor… și nici eu nu mai pot face nimic pentru ei… mai adăugă el și se întoarse cu fața spre bazin. Ele nu trebuie să mai sufere niciodată. Nu știu cum, dar sunt hotărât să nu mai las pe nimeni să le facă vreun rău. Oamenii sunt răi și când au motiv și când nu au. Ai grijă, vor veni și după tine.
Visul lui Năstase Preotu se transformă în realitate. Cei trei tineri, beți, fugind de pantera care li se arătase ca o grozăvie de neînțeles, aruncați de apa care-i încinsese și-i vârtejise în bazin, înnebuniți de spaimă, intraseră la câțiva kilometri de Casă într-un salcâm singuratic, chemați parcă de un cântec ce îi lega de un alt tărâm. Toți comentatorii remarcau ciudățenia faptului. Sorin murise imediat, se pare. Imaginile fuseseră prezentate pe toate canalele de televiziune iar și iar, dar, doar o obscură televiziune de apartament le dădu necenzurate, toți putând să vadă trupul gol al băiatului senatorului, însângerat. Senatorul Vasile era omul unui important partid și camerele de luat vederi insistau pe figura lui îndurerată, încercând să scoată rating și din această tragedie. Nimeni nu a realizat atunci că era ceva, altceva decât moartea fiului, care îl preocupa pe senator. Prietenii lui Sorin deși în comă aveau să scape cu viață, dar puternic traumatizați și cu șanse reduse de a mai fi ca înainte. Senatorul a reușit abia după două săptămâni, în care cei doi se zbătuseră între viață și moarte, să vorbească cu ei. Ce au discutat, nu a aflat nimeni.
La Casă toate erau, aparent, ca mai înainte. Nimeni nu venise să discute cu Năstase Preotu, nici din partea senatorului și nici alții. Inginerul Mercan îi dăduse telefon, surescitat, imediat după accident, să-i anunțe vestea teribilă. Năstase tăcuse și doar la insistențele inginerului repetase ceea ce-i spusese în ziua accidentului: „ai grijă, vor veni și după tine!”. Nu mai adăugase nimic și închisese telefonul surd la rugămințile celuilalt, îngrijorat de toate câte se petrecuseră, dar mai ales de propria lui soartă, deslușită ermetic de paznic.
Sirenele își pierduseră zburdălnicia pe care o avea înainte, iar Năstase surprindea uneori pe fețele lor strălucitoare, umbre pe care nu le văzuse niciodată. Se surprindea pe sine altfel de cum se știa, se privea în oglinda mare din holul Casei și nu-i venea să creadă ceea ce vedea. Bătrânul lăsase locul unui bărbat în plină floare a vârstei, așa cum fusese el la patruzeci de ani, dar acesta avea ceva în plus, o aură pe care o simțea și o vedea înconjurându-l ca o pavăză. Dar mai erau și unduirile luminii și ale umbrei pe trupul său, acele treceri neștiute și necunoscute de la ceea ce era la ceea ce putea fi, iar acest sentiment al unei metamorfoze în orice ar fi dorit, devenea pe zi ce trece tot mai puternic. Se înțelegea cu sirenele fără gesturi și fără cuvinte. Ele pătrundeau în mintea sa și el în ale lor cu ușurință și înțelegea că totul era ținut într-o țesătură fără margini. Înțelegea subtil și profund resorturi, ascunse lui până atunci, ale materiei și timpului. Știa că ele au fost fermentul care îi dăduse o nouă formă și o nouă putere și înțelegere a tuturor celor care existaseră, care erau și care aveau să vină. Și mai știa că ele singure nu puteau să facă nimic pentru a se apăra de relele oamenilor. Și-l găsiseră, ele, fetele mării, pe el, cel care se deschise total către mintea lor și către lumi cunoscute numai de ele, și ele îi dăduseră puterea pe care o păstrau, nu pentru ele ci pentru oameni ca el. Doar așa puteau fi apărate, de către un om care, cu ajutorul lor și al altor lumi, transgresase lumea sa stabilă în banalitatea ei, spre alte spații stăpânite de mitic.
La două săptămâni după accident, anunțați de un telefon al inginerului Mercan, la Casă au venit doi indivizi necunoscuți care i-au pus multe întrebări despre incidentul petrecut cu cei trei tineri. Năstase Preotu le-a relatat cum se petrecuseră faptele, fără a intra în detaliile izgonirii acestora. Cei doi au fotografiat sirenele, l-au fotografiat și pe el lângă bazin. Placiditatea lor, nu zâmbiseră nici măcar o dată în tot acest timp, îl neliniștea pe Năstase. După plecarea lor i-a dat telefon inginerului. Acesta își pierduse jovialitatea de altădată, abia îngăima cuvintele, dar a reușit să-i smulgă o vorbă care l-a făcut să simtă o fierbințeală de cuptor în trup
— Le vor lua… Am fost silit să le spun mai multe decât am vrut… Nu le-am spus tot, dar… Vorbele inginerului, care închisese telefonul fără a mai adăuga ceva, îi dezlănțui o furie rece, de gheață, după căldura copleșitoare pe care o simțise. Și din nou văzu grupul celor cinci îmbrăcați în costume negre, însoțiți de alți cinci în geci negre din piele și văzu la unii dintre ei revolvere la brâu. Erau însoțiți de autocisterna cu care fuseseră aduse sirenele la Casă. Și mai văzu în străfulgerările ochiului său interior, Mercedesul senatorului care închidea în el o mare cu talazuri de ură și furie și dorință de răzbunare. Și mai văzu dorința senatorului de a se folosi el de sirene pentru gândul nebunesc al unei puteri fără margini pe care să o arunce asupra oamenilor. Și atunci sirenele începură să țipe cu același glas nepământesc, „sirena lui Vasile Roaită”, își spuse el neputând să reprime ridicolul pe care-l simțea rânjind dincolo de rațiunea sa. Altceva decât fusese până atunci se întâmpla, căldura aceea de mai înainte îi reveni, topi starea de gheață în care îl adusese furia, mintea sa respinse la început focul, dar știa, ele îi spuneau asta, că nu este decât o altă formă a sa, se înălță într-un permanent contact cu mintea lor, percepu ființele și lucrurile altei lumi și știu fără spaimă că dragonul îi cuprinsese oasele și carnea și mintea. Cuprinse delicat cu aripile sale făpturile jumătate femei, jumătate pești, trupurile lor sclipiră în lumina ireală a soarelui și se prinseră de spatele său puternic, brăzdat de șanțuri osoase adânci, apoi se înălță tot mai sus, tot mai sus…
Nimeni nu a înțeles ce s-a petrecut cu echipa venită să ia „peștii ăia uriași”, cum povesteau sătenii din împrejurimi. Autovehiculele trecuseră spre Casă, dar nu au mai ajuns acolo. Au fost găsite părăsite chiar în mijlocul drumului, cu motoarele mergând și încinse de atâta mers, sau oprite din lipsă de combustibil. Nu mai era nici un om, nici cei zece, nici șoferul autocisternei, nici senatorul Vasile. Ancheta deschisă după aceea nu a putut explica lipsa totală a oricărei urme de lupte, presupunându-se că aceștia au fost răpiți. Nici un lucru din autovehicule nu lipsea, nu era deranjat de la locul său. Câtva timp glumele macabre despre extratereștri au avut o oarecare vogă, dar apoi au căzut și ele în uitare.
Doar un obscur biolog aflat la mare, detectiv în timpul liber, venit singur la locul întâmplării, a găsit numeroase fire de păr negru, al unui animal pe care l-a identificat mai apoi ca fiind pantera. Unii săteni povesteau, cui dorea să-i asculte, despre un animal, mare, negru, care putea fi văzut, în nopțile cu lună plină, adulmecând drumul spre Casă și dând târcoale locului unde se întâmplase accidentul .

Distribuie: