Spații culturale nr. 36 (10)

Janine VADISLAV

Veghea cuviosului Vili Glaser
(Fragment de roman)

Moto: „Ce lume deplină s-a dus, ce nimic ne-a rămas…! (Dan. C. Mihăilescu)

Din când în când Ana îşi amintea cât de frumos începuse totul. Era într-o joi când drăgălaşa casieră din autobuzul 2 gară-centru-obor avu o revelaţie. Fix la ora 13.13. În clipa în care autobuzul opri în staţie la Dogărie şi uşile ţâşniră în lături, lovind aerul fierbinte cu cele două pale de metal, simţise cum Dumnezeu, în marea lui bunătate, îşi aşezase mâna divină pe creştetul ei schimbându-i pur şi simplu viaţa. Dumnezeu, care luase chipul şi asemănarea lui Horea P., nepotul dumnezeului de la transportul local, urcă în maşină pe tura ei. Din tronul ridicat deasupra muritorilor de rând transpiraţi adormiţi, mirosind a ceapă şi a usturoi, îi întinse un bilet.
– Am abonament, refuză el.
– Pardon! şopti ea roşind toată.
– Pentru nimic. Un viraj luat în scurt îl azvârli câţiva paşi înapoi. Observă că e drăguţă. Părul blond, cam rar, strâns într-o coadă de cal, scotea în evidenţă un chip uşor bronzat, spiritualizat de aerul suav al zilei. Plăcut impresionat, se depărtă puţin, s-o vadă mai bine. Unde stai? o întrebă.
– Nu departe de aici, răspunse ea după care privi pe fereastră.
– Pe strada Vasile Chilian? Acolo stau eu.
– Pe Galaţi…
– Îţi place unde locuieşti?
– Nu ştiu, nu m-am gândit…, stau cu chirie, răspunse ea cu reţinere neînţelegând rostul întrebărilor.
– Da? se miră el uşor dezactivat.
– Da, se întristă Ana, simţind cum îi scade interesul. Plătesc cu ora, ca la hotel…
– Ţi-ar plăcea să ai casa ta? zâmbise Horea cu privirea aninată de privirea ei, luat de valul creat de albastrul infinit al irisului dilatat de uimire.

S-au revăzut după două luni, din întâmplare. Nu l-a recunoscut imediat şi nu i-a răspuns la salut. Horea i se oprise drept în faţă şi abia după ce îi remarcă freza aruncată pe spate şi cravata ecosez, îşi aminti. Socoti că trebuie să fie rezervată, puţin distantă, puţin ironică, să nu lase impresia că este uşor de cucerit. Riscă. Horea râde în hohote şi lumea întoarce capul neînţelegând bucuria zglobie care vine în valuri de sub streaşina Farmaciei Huzum.
– Ce-i de râs? întrebase Ana, privindu-se pe furiş în sticla vitrinei.
– Eşti adorabilă.
– Nu-i prea mult?
-… atunci, doar drăguţă…
– Nu-i prea puţin?
– …foarte drăguţă! Unde ai dispărut? Te-am căutat la serviciu…
– Am plecat de acolo.
– Cum aşa? Vrei să vorbesc cu unchiu Costel, să te primească înapoi?
– Nu prea…
– Ai dreptate, poţi mai mult. Ce faci, unde eşti acum?
– Nicăieri! Mi s-a promis un post de secretară, dar nu ştiu să bat la maşină şi nici steno… stenodrafie… nu ştiu…
– Stenografie!
– Cum spui… Pentru un amărât de loc de muncă, e prea mult. Oamenii ăştia nu ştiu ce vor! Aşa că am părăsit biroul care mirosea a pipi de şobolan, cât am putut de repede. Dar mi-am uitat umbrela…
– Şi?
– N-am putut cumpăra alta, nici până în ziua de azi!
– Îţi cumpăr eu… Ai dreptate, draga mea, cu feţişoara asta drăgălaşă te-aş lua eu, chiar dacă ai fi analfabetă!
– Nu-i aşa? Ce mare scofală să faci o cafea, un ceai, să repezi pe unu, pe altu, ca să-l bucuri pe şefu?
Horea râde în hohote.
– Eşti o comoară, crede-mă, aş face moarte de om, să te pot avea doar pentru mine.
– Şi de ce nu o faci? întrebase ea cu candoare…
– Chiar, de ce nu? Eşti pregătită să dai ochii cu soacră-ta?
– … când vrei, răspunde Ana, crezând că totul este o glumă.
– Atunci, s-o facem, tot e ora mesei.

Didi i-a fixat din priviri rochia din nylon lungă până sub fund şi dresurile negre tip plasă, lacul sărit de pe unghii, buzele conturate gros, roz-bombon, după care s-a întors spre Horea:
– Drăguţă…
– Numai atât?
– Putea fi mai rău…
– Maman, ne pofteşti la masă?
Didi porni spre sufragerie dreaptă, ţeapănă, cu o uluire pe care nu şi-o putuse masca.
– Nu mă place, şopti Ana.
– Aşa e ea, rezervată. Nu trebuie să-ţi faci griji. Ai să vezi, e bună ca pâinea caldă!
– De fapt, ce caut eu aici? întrebă Ana proptindu-şi palmele în tocul uşii.
– Ai să vezi! Nu vrei să…?
– Ba da, da trebuie să ştiu.
– Vreau să mă însor cu tine. Voiam sa fie ceva romantic, dar tu, nu şi nu! Aşezându-se în genunchi, Ana, de bună voie şi nesilită de nimeni, vrei să fii nevestica mea?
Didi privea scena care îi amintea cu atâtea mici amănunte momentul în care bărbatul ei, Victor, o adusese faţă în faţă cu soacră-sa. Nu avea de gând s-o menajeze pe Ana, dar nu era momentul potrivit să urzească un plan, aşa că îşi sărută odorul închinându-l rapid, să fie ferit de toate farmecele cele cu voie şi cele fără de voie, ale veneticei.
– Da! spuse Ana trecându-şi inelul de aur pe deget. Da, da, da! N-am de la cine să cer binecuvântare, sunt singură pe lume.
O clipă Didi simţi cum o ia apa leşinului, tulburată de damful de odicolon cu aromă de liliac, care venea dintre sânii Anei, dar îşi reveni. Fericirea lui Horea era mai importantă decât toate presimţirile ei. Pentru prima oară se gândi, cu înţelegere şi compasiune, la soacră-sa, unde avea să se întâlnească, două ceasuri mai târziu cu Victor, pentru care venetica şi cererea în căsătorie nu existau, încă.
Ce aştepta Ana de la viaţă? Numai bunul Dumnezeu putea să spună, ea nu era în stare să-şi facă vreun plan şi nici să se împotrivească Celui de Sus. După moartea lui Horea vându casa. Avea cinci copiii de crescut şi nici un ban. Pe Isabel şi Eleonora le-a trimis la Didi, pe Casandra la internat. Gemenii au rămas în grija ei… Mai mult moartă decât vie, fumând de dimineaţa până seara, ameţindu-se cu alcool, Ana cheltui o parte din bani, pe nimica. Vreo trei zile se jucară gemenii cu ei până când, într-un moment de luciditate, îşi dădu seama că Titi îi aprinde ţigările cu bancnote răsucite, să nu se ardă la degete. Atunci se scutură din amorţeală şi, cu ce-i mai rămăsese, cumpără un apartament cu trei camere într-un cartier bun, în care mută câteva lucruri ce-i aminteau de luxul de altădată. Închisă în spatele uşii baricadate, cu storurile trase uită, în scurt timp pe ce lume se află. Un an mai târziu, vându şi apartamentul pe care primi 320 000 000 lei şi cumpără o garsoniera în blocul G1. S-au mutat în aceeaşi zi în care actele au fost semnate. Băieţilor nu le-a venit a crede. Ana privea din tocul uşii încăperea cât o cutie de chibrituri, cu uşile din interior smulse din balamale, chiuveta înfundată cu gunoaie, cu mucegaiul care invadase pereţii de jur împrejur. Imaginea interiorului devastat, în care urma să-şi petreacă viaţa, o încremeni. Băieţii refuzară să intre.
– Dormiţi pe palier, îi sfătui Ana, închizând uşa pe urma ei. Rămăsese doar cu hainele de pe ea şi cu doi copii pe care abia acum îi vedea cu adevărat. Nu erau copiii ei! fu primul gând. „Dar ai cui?”. Mută de uimire, se întrebă de ce-i simţea totuşi, ca pe doi străini.

*
Într-o zi hotărî să iasă din casă. Lumina soarelui o orbi şi fu gata să cadă pe pavimentul din faţa magazinului Romarta. O ajută un tânăr, care o prinse de cot. Nu îndrăzni să-l privească, de teamă să nu fie recunoscută şi căinată. Pierduse tot, dar mai avea o umbră de orgoliu.
– Ştiţi, îi spuse Ana, am avut cea mai frumoasă casă din Focşani, am trăit ca o prinţesă. Să nu credeţi că am fost întotdeauna aşa, îngână ridicând privirea din pământ. În jur nimeni, strada se golise dintr-odată şi un fior rece îngheţă hainele pe ea. Poate nu fusese cea mai bună idee, să iasă din casă? „Nu sunt pregătită”, îşi spuse. În câteva minute ajunse în faţa Tribunalului, trecu la stânga, pe Cuza Vodă, până la birtul de unde, mergând drept înainte, ar fi ajuns la biserică. O ţinu tot într-o fugă, simţind cum i se moaie picioarele, îndoindu-se din genunchi. Ajunsă pe strada Vasile Chilian se aşeză pe bordură. Îşi aminti ziua în care Horea o adusese în casa părinţilor, de Didi, care se dovedise a fi o soacră bună, în felul ei! „Eu am fost rea!”, îngână Ana, fără nicio emoţie.
– Vreau cei 16 ani înapoi! se răsti ea. Nu-i răspunse nimeni. Vreau cei 16 ani înapoi! Siluete rapide rup aerul în jur fără să-i arunce o privire măcar. Se ridică, îşi scutură poala rochiei, îşi aşeză pe umăr poşeta jerpelită. Porni încet numărând paşii în lungul trotuarului de pe partea dreaptă, până ajunse în dreptul casei, care fusese a lor. O clădire lungă, tip vagon, cu stâlpi puternici susţinând tavanul unui pridvor deschis, prispa largă, de-o parte şi de alta, geamurile cu sticlă verzuie sclipind delicat în umbra limpede ca apa. Privi îndelung şi nu-i veni a crede, cum este dezghiocată frumoasa şi draga ei casă, mutată în camioanele înşirate în dreptul porţii. Până-n seară casa dispăru aruncată de noii proprietari la groapa de gunoi a oraşului. Era aproape întuneric, când tufele de liliac, smulse cu tot cu flori, fură aruncate în drum.

Cununia religioasă o făcură înainte de venirea pe lume a Isabelei. Întreaga familie fu prezentă la eveniment. Ana consideră că este de ajuns.
– Nu-s de mine foştii şi fostele, acu sunt şi io cineva! Mă gândesc să-mi fac prietene din doamnele care vin la dumneata.
– Sigur că da, răspunse Didi, amuzată, ele abia aşteaptă.
– Sunteţi sigură maman, n-o să-mi întoarcă spatele?
– Te îndoieşti? spune-mi Didi, sunt mult prea tânără pentru „maman”.
– Cum să fac?
– Să te învăţ eu? se minună Didi.
– Atunci, cine?
– Nimeni, oricum le ştii pe toate. Lasă-te căutată, abordată, invitată. Fă-ţi prieteni, mai ieşi din casă, petrece…
– Cu burta la gură?
– Uite, vezi cum vorbeşti? îi atrase atenţia, soacră-sa. Eşti „în poziţie”, o perioadă admirabilă în care nimeni nu-ţi caută nod în papură, nu te bârfeşte, nu-ţi studiază vocabularul şi nici calitatea materialului din care-i făcută rochia…
– E „zenana” veritabilă, am cumpărat-o de la „Dunărea”
– Nu pe mine trebuie să mă convingi… Apoi, studiază arta conversaţiei…
– Da cum vorbesc?
– Cum ţi-e vorba!
– Şi nu-i bine?
– Tu, ce crezi?
– Lui Horea îi place!
– Nu-i de-ajuns, crede-mă, eram ca tine, cândva!
– E greu… Aş bea ceva.
– … un ceai, o cafea?
– Ş-un ceai, şi-o cafea!

*

– Bună ziua, madam Cibea, ce mai face soţul dumneavoastră? Nu l-am mai văzut pe la biserică.
„… Cibea? Soţul”? Ce-i acela, „soţ”? Cuvântul cade greu şi nu tulbură nici o amintire, nu iscă nicio imagine. Gura cu buze groase se mişcă haotic, însăilând cuvânt după cuvânt, după care trage spata… Disperată, caută în jur, dă la o parte zgomotele, vocile care par să cadă din cer răpăind ca picăturile de ploaie, „ce-i ploaia?…, picătura, apa….?”
– Uite! Titi lăsă un strop de apă să i se rostogolească pe creştet şi de acolo pe tâmpla scobită, unde zăboveşte, într-o tandră imponderabilitate, mai puţin de o clipă, apoi pe obraz sărind, din rid in rid, ca pe fuşteii unei scări. Băiatul râde amuzat de uluiala care stăruie în privirea maică-sii, încercând să descifreze mesajul încâlcit. I se păru că-l recunoaşte pe băiat, – Ai înnebunit, ţi-ai pus în gând să mă îneci? se înfurie Ana.
– Într-o picătură de apă? Cine a mai văzut aşa ceva?
– Cu tine, totul este posibil! Unde este Vili? El… are… grijă de mine…
– Ştii cine este Vili… şi eu? Maman, ai uitat care din noi doi te iubeşte mai mult?
-…?
– Eu sunt acela!
– Nu ştiu, ce să zic…, îngână Ana.
– Nu mă crezi?
– Ar trebui să…
– Ce?
– Să-l aşteptăm pe Vili. Am obosit, nu ştiu dacă ţi-am spus, am fost la gară, la Lucreţia, dar nu era acasă, apoi am trecut pe la cimitir şi am aprins o lumânare…
– La mormântul cui?
– Cine mai ştie…, suntem toţi o apă şi-un pământ…. M-am întâlnit la fabrica de gheaţă cu fetele generalului Chelaru. Mai să nu le recunosc, m-a strigat Rodica…
– N-aveai cum, îs moarte de mult! bombăni Titi.
– Cum zici, şopti Ana detaşându-se brusc de realitatea cotidiană. Apoi întrebă, ce înseamnă Cibea?
– E numele tău de femeie măritată, ai uitat? se miră Titi.
– Da? Caraghios, bine că am scăpat de el!

Cu părul subţire strâns într-un coc mic, pe ceafă, faţa bălană, obrazul îngust şi bărbia ascuţită, zâmbetul sfios şi „centimetrul” pe după gât, degetarul pe vârful degetului, bucăţica de cretă şi carneţelul cu măsurile clientelor, pe toate le purta în buzunarul fără fund al şorţului bleumarin, legat într-o fundă frumoasă, la spate. Degetele ciuruite de ac nu uitaseră să înnoade funda, nici forma ei florală, nici lungimea bine echilibrată a capetelor care unduiau la fiecare pas, odată cu fusta îndoliată, uşor cloşată, care-i cobora la jumătatea pulpei. Pulpele i se subţiaseră şi faldurile şorţului nu mai lăsau să se desprindă cele ce fuseseră odată albe, frumos rotunjite, cu un puf blond până aproape de genunchi, strălucind ca două coloane (infinite) înfipte în saboţii cenuşii. De nimic nu era conştientă, sau mai bine zis nu-şi mai amintea corpul ei. Picioarele merg singure împinse de toaca tălpilor pe deasupra asfaltului muiat de căldură, fără s-o întrebe unde anume. Se învârti o jumătate de ceas pe strada Galaţi, pe strada Lalelelor, Al Golescu revenind, după 20 minute, în dreptul bisericii, pe strada Nicolae Marinescu, alunecând ca o umbră pe sub gardul lung, pe sub plopii plini de funigei, până-n dreptul băcăniei unde se aşeză pe o rădăcină de plop. I se păru cunoscută clădirea cu uşa dublă, în cea mai frumoasă culoare albastră, cu clopoţel la intrare. I se păru că recunoaşte vocile sprintene ca un joc de ping – pong, freamătul halatelor scrobite şi zuruitul mărunţişului rostogolit pe tejghea: Lala şi Lali!
– Aveţi banane?
– Avem…
– Aveţi vată pe băţ?
– N-avem, avem halviţă, nuga şi roşcove.
– Bune şi alea! spuse Ana făcând stânga-mprejur. Toate-s scumpe, bombăni ea ieşind pe uşă, şi nimicuţa n-au…, moare omu de poftă… Poftă? Ce-o fi aia, poftă….?

În faţa bisericii, sub arborele de mătase, coana Neta Stamate vinde ace şi jurubiţe multicolore. Ana simţi cum i se învârte capul de ameţeală, aerul în jur, clopotniţa şi odată cu ea dangătul profund care făcu să-i vibreze pământul sub tălpi. „Mare e puterea lui Dumnezeu, el ne ocroteşte, el le ştie, el ne miluieşte şi ne pedepseşte…” murmură Ana făcând o cruce adâncă, până-n pământ. Na, că n-am uitat Rugăciunea, mare minune, minune dumnezeiască, ce mai!
– Necredinciosu vândut cornoratului nu are ce căuta în curtea bisericii, o îmbrânci dascălul pe poartă, afară.
– Da de ceeeee…, scânci Ana, mesagerului păgân să i se taie capu! Începu să plângă. Cu palma dreaptă, Ana îşi întinde lacrimile pe obraz.
– Pleacă, o huştui dascălul, vezi tu pe dracu când oi chema sectoristu!
– Care sectorist, se opri din plâns Ana, nu se există aşa ceva!
– S-o crezi tu, stă la pândă, nevăzut neauzit, taman pentru liftele păgâne, ca tine.
– De unde ştii?
– Toată lumea ştie şi părintele…, ce nume-i ăsta, Cibea? Doar Ucigă-l toaca putea scorni aşa ceva.
– Nume… bolborosi Ana depăşită de situaţie.
– Păi, vezi? pufni triumfător dascălul. Să nu zici că nu ţi-am zis!

Cărţi prezentate de:

Petre ISACHI

Nu sunt Eu, Acela sau (i)relevanţa mitemelor personale* (3)
(continuare din nr.35/ 2014)

Ca orice intelectual nonconformist, Viorel Savin se află într-un război permanent cu toată lumea. Cea de-a treia secţiune a cărţii* : Comentat în volume de … (pp. 355-510) confirmă implicit tipologia de artist „menit a se răsfăţa în propria-i personalitate”, fără complexe şi fără infatuări. Este un scriitor suficient sieşi, care stăpâneşte cu înţelepciune, în asalturi wagneriene, conştiinţa de sine însoţită de o voinţă scriitoricească rară, ce i-a permis să scrie cu aceeaşi dezinvoltură estetico-poetică, teatru, poezie, proză, eseu, publicistică, critică de artă etc. Se vrea un om al piscului, ce se mişcă şi gândeşte în explozii retorice gnomice, cu adrese plutitoare subtile şi atemporale. Se instalează fără voia confraţilor şi a autorităţilor într-o „realitate necesară şi indiferentă”(Camil Petrescu), pe care o personalizează după canoane doctrinare imprevizibile, contradictorii şi o distanţează de orizontul de aşteptare al literaturi contemporane ce trăieşte cu acuitate bacoviană, o stare de provincialism ce potenţează la nesfârşit constelaţia de complexe (fie de superioritate, fie de inferioritate) ce ne bântuie devenirea.
Orgoliul estetic hipertrofiat şi individualismul atroce, specific scriitorului de tip american, în care fiecare episod existenţial a fost dobândit cu mari eforturi materiale şi intelectuale, îl determină, probabil, să nu mai creadă decât în personalitatea sa , să parieze exclusiv pe nobleţea spiritului şi a moralei apolinice, deşi este un dionisiac bine temperat, să pledeze permanent pentru o nouă ierarhie a valorilor, după criterii ontologice imuabile. Se ştie, cel ce trebuie să fie creator deconstruieşte programatic, principii, forme, viziuni, doctrine etc., păstrându-şi sublimul şi altruismul filosofic necesar pentru a nu ajunge să strige: „Totul e fals”. Criticii care i-au comentat volumele: Constantin Ciopraga, Carmen Mihalache, Vlad Sorianu, Daniel Corbu, Ioan Enache, Petre Isachi, Ion Rotaru, M. Ghiţulescu, Valeria Manta Tăicuţu, Eugen Negrici, Grigore Codrescu, Gruia Novac, Elena Ciobanu, Adrian Voica şi Nicolae Turtureanu oferă tot atâtea schiţe pentru un posibil portret în mişcare al Autorului, dar şi al cititorului său, cucerit de realismul interior al scriituri (infrarealismul Operei), dar şi de voinţa poetică a lui V.S. de a se situa într-o familie de spirite ce continuă în literele româneşti, camilpetrescianismul.
„Duşmanii” literari ai dramaturgului, prin excelenţă consecvenţi şi perseverenţi, („Sorel” ştie să-şi construiască duşmanii – desigur şi prietenii, potenţialii duşmani – după chipul şi asemănarea sa) i-au reiterat în diverse ocazii locale şi „naţionale”, câteva din caracteristicile portretului interior ce i-ar putea explica şi confirma apartenenţa la o familie spirituală aflată pe cale de dispariţie în cultura şi literatura noastră: proiecte grandioase, peste posibilităţile materiale ale culturii române, care, de obicei, se sincronizează tardiv cu Europa, gustul pentru introducerea unor forme originale de artă literară (experimentalismul literar), mesianismul intelectual, curiozitatea pentru stereotipul noutăţii, nevoia intimă a „justificării”, ambiţia nemăsurată de a se autodepăşi, complexul frustrării şi al opresiunii din partea contemporanilor, sentimentul eşecului ce se naşte din comparaţia (in)voluntară cu genialitatea lumii, grandomania hugoliană, vanitatea camil-petresciană, căutarea obsesivă a contextelor favorabile pentru (i)luminarea ideilor saviniene, arta de a da contur expresiv, personal, „obiectului gândirii”, de a face cu putinţă (când discursul o cere) simultaneitatea, deşi totul este succesiune, pasiunea certitudinii (deşi totul este incert), talentul de a recompune peisajul estetic al trecutului, după nevoile momentului, de a aplica cu aceeaşi perseverenţă sisifică, două viziuni/ mentalităţi de a-şi crea Opera: catedrală (solidă, stabilă, suficientă sieşi, implacabilă, constrângătoare, tiranică, eternă etc. (vezi, de pildă, Impostorul, Poarta) şi labirint (construcţie dedalică, joyciană, tragico-absurdă, brechtiană (v. Evanghelia eretică), de a afişa o structură gnomică şi fundamental dialogică, de a lucra cu predilecţie, în opoziţie cu mimetismul general, de a actualiza, dar şi de a desacraliza mituri de circulaţie globală etc.
Toate cele scrise de tine mai sus, nici măcar originale, sunt „bârfe literare”, ar fi spus tata, însoţindu-şi judecata cu un zâmbet sarcastic. (El nu ştie că într-o literatură cei mai mulţi dintre scriitori bârfesc, iar ceilalţi ascultă!). Da, dar sunt adevărate! L-ar fi contrazis mama, care a crezut toată viaţa, necondiţionat, în onestitatea cuvântului şi a judecăţilor critice. Să vedem ce spune despre acest caz dilematic, fiul, (pseudo)criticul, ce se crede liber faţă de sine însuşi, adică gata să înţeleagă cum se vede figura spiritului scriitorului într-o operă; În tot ce a creat Viorel Savin, în absolut vorbind, cum se exprima Ion Rotaru, „s-a scris pe sine”, încât autorul dramei Ştefan, după amiaza poate să spună ca şi unul din mentorii săi, I.L. Caragiale: Sunt Tatăl personajelor mele, al căror Fiu sunt. Nu întâmplător, Ion Rotaru, istoric şi critic literar uitat de cei pe care i-a înscris eternizându-i, în O Istorie…, afirmă că „modernitatea operelor dramatice ale lui Viorel Savin constă în împrejurarea că autorul este… psihanalizabil” (v. Opiniile unui nespecialist în teatrul „modern”, pp. 407-414).
Într-adevăr, cum intuieşte „nespecialistul” I.R., personajele saviniene nu există decât ca ficţiuni autoreferenţiale: „Ele sunt eu însumi care mă răfuiesc cu mine însumi, în anumite momente ale existenţei mele”. În realitate, oricare dintre noi nu scriem şi nu vorbim niciodată decât despre noi înşine. Astfel, măştile personajelor îi pictează Autorului, în palimpsest, un portret proteic, imposibil de vizualizat în profunzime şi de surprins în tuşe sigure. Criticul Ion Rotaru afirmă pe bună dreptate, că Ştefan cel Mare din Ştefan, după amiaza este o ipostază heliadescă a lui Viorel Savin ce aminteşte de Psalmii arghezieni, în care Eul credinciosului nu înţelege tăcerea divină. Iată-l pe Ştefan (= Viorel Savin) ridicând mâinile spre cer şi strigând orgolios şi acuzator: „De ceee?!… Sunt un biet om, Doamne! … Cu mine te măsori?.. Sunt slab, Doamne, dar sunt mai puternic decât Tine…! […] Eu ţi-am respectat, chiar împotriva mea, poruncile! … De ce mă prigoneşti?…”
Ecce Scriitorul! Acesta nu ezită să-şi afişeze mascat, complexul frustrării şi al opresiunii absolute, tocmai pentru a nu-şi trăda personajele şi-n acelaşi timp, pentru a nu se trăda pe sine. Catargul de care se leagă V.S., asemenea lui Odiseus, pentru a rezista ispitelor şi compromisurilor doctrinare ale Istoriei este chiar orgoliul nemăsurat al Artistului. El ştie că în Munţii Artelor cel mai scurt drum este din pisc în pisc: Bătrâna şi Hoţul, Poarta, Bucuria de a fi îndurerat la Tomis, Doamne, fă ca Schnauzer să câştige, Evanghelia eretică, Impostorul, Exilat în strigăt etc. Desigur, receptorii cărora li se adresează trebuie să aibă ceva din „firea bestială” şi tiranică a Autorului (nu a lui V. S.!), nepăsător faţă de orice altceva, în afara propriului scop estetic. Ca şi poetul Ovidiu exilat la Tomis, auto-exilatul din Luncanii Bacăului, ce „zideşte tot timpul împotriva Timpului” (toţi zidim „împotriva Timpului”, adică împotriva noastră) întruchipează egoismul absolut – caracteristică specifică scriitorilor capabili să cucerească veşnicia – atunci când deghizat în autorul Metamorfozelor spune sincer „pentru mine tot ce-i mai scump nu sunt decât eu şi tot ce am scris” (v. Exil şi autoexil sub crucea istoriei”, pp. 415-430).
Numai înconjurat de sine însuşi din toate părţile (recitiţi opiniile celor 15 comentatori ai volumelor sale, pentru a vă convinge; v. pp. 355-510), V.S. reuşeşte să învingă Clipa, să se învingă pe sine. El are conştiinţa propriei valori: „Sunt mândru că Opera mea va nesocoti chiar rugul, căci este hărăzit ca faima să-mi crească în timpul nesfârşit”. Ştie că Tiranul (tipul etern ce se află în conflict ireconciliabil cu Poetul) trăieşte Clipa, iar Scriitorul trăieşte iluzoriu, eternitatea. În sinea sa – lasă să se înţeleagă în cărţile scrise până în prezent –, autorul Evangheliei eretice este un moralist de tipul lui Nietzsche, ce reiterează prin oastea de personaje care-l eternizează eliminându-l din triangulaţia Operei (pe măsură ce timpul trece, autonomia personajului devine totală) că doar virtutea este cea care dăruieşte şi înalţă. Câtă virtute, atâta dăruire, atâta voinţă de iubire!
Dar mai bine să-i dăm cuvântul lui Zarathustra: „Când vă veţi fi –nălţat deasupra laudei şi hulei şi când voinţa voastră vrea să comande lucrurilor toate, ca o voinţă de iubire: atunci se naşte-n noi virtutea”. Identificându-i filosofia virtuţii care dăruieşte în toate piscurile Operei sale mă întreb dacă criticul ce crede necondiţionat într-un scriitor, de fapt nu-l subminează? Mă întreb dacă autorul Funiei… suferă de starea omului, a neamului, a patriei etc. sau suferă doar de el însuşi? Nu este o simplă interogaţie retorică, ci exprimă bănuiala subsemnatului că noi, contemporanii, epigonii, suferim doar de noi înşine!
Suferă cu siguranţă, cred eu, de frica de judecată a istoriei: „Nenorocirea, spune Ovidiu pe care V.S. îl „reîncarna” încă din 1979 în „Bucuria de a fi…” , mai tinere amic, este că-n viitor vor spune oamenii că am fost prea laşi şi prea neghiobi să merite să se vorbească despre noi. În felul acesta ne va dispărea până şi amintirea… Şi astfel istoria va face ce-i de făcut: dreptate!” (p. 419). Pendulând între apolinic şi dionisiac, Viorel Savin evoluează pe scena vieţii literare, ca un suspicios căutător de semne ce consacră în gândirea postmodernă, nu numai hermeneutica privirii „pe dedesubt”, ci şi echivalarea literaturii cu interpretarea, sugerând în context „voinţa de iubire” absolut necesară în alchimia creaţiei.
Celor 15 hermeneuţi ai volumelor sale (Ciopraga, Ghiţulescu, Negrici, Voica etc.) nu le scapă la acest Savin dual (romantic şi clasic, revoltat şi rezervat, postmodern şi fundaţionalist etc.) poliglosia, dialogismul bahtian, deconstrucţia ontologică tip Derrida (vezi Evanghelia eretică etc. ), noul istorism îndrăgostit de materialitatea trecutului recuperat şi, nu în ultimul rând, ideea că lumea se identifică cu ţesutul lingvistico-cultural în interiorul căruia Eul a devenit eveniment şi dialog ce poate fi interpretat la infinit…
O schiţă pentru un reuşit portret în efigie ne oferă Daniel Corbu (v. „În loc de pre-faţă”, pp. 372-376), care ne revelă cu subtilitate orgoliul lui Viorel Savin, obligat după degustarea siropului de cucută să declare pentru eternitate, asemenea lui Socrate: „Anytus şi Melitus pot să mă omoare, dar nu sunt în stare să-mi facă nici un rău”. Aşezându-l imediat după Bacovia, autorul vol. Scrisori către cei singuri, influenţat de socratismul lui Platon, impune o judecată de valoare memorabilă: „nu îi mai poate face nimeni nici un rău” (p. 372). Aşa să fie? Ce înseamnă această propoziţie? Că prin tot ce a scris/ a înfăptuit autorul Bustului a eliminat orice posibilitate de reacţie, de eroare, a receptorului dintotdeauna. Pentru a fi înţeles, îi voi da cuvântul lui Platon: „Nimeni nu vrea să-şi dăuneze sieşi, aşadar toate răutăţile sunt făptuite involuntar. Căci cel rău îşi pricinuieşte sieşi răul: el n-ar mai face-o, dacă ar şti că răul este rău. Prin urmare, cel rău este rău doar datorită unei erori; luaţi-i eroarea şi îl veţi face inevitabil – bun”. Utopie platoniciană! Filosofie posibilă doar în ficţiune, dar în care ,cu siguranţă, creatorul vol. Tragedii în fond, nu crede. Dimpotrivă!
Deghizându-se în întreaga lui multiplicitate cu toate măştile personajelor sale, autorul unui „ alt rezumat al Secolului XX” nu scapă de claustrare şi de ideea lumii ca închisoare. Desigur că schiţele pentru un posibil portret din III – Comentat în volumele, de…pp. 355-510 sunt incomplete pentru că (şi aceasta este marea nemulţumire a autorului!) criticii au neglijat aproape toţi (eterna problemă a spaţiului tipografic!) să-i interpreteze subtitlurile (Bustul (politică şi mahala), Căderea (Mama Teo egala bărbaţilor), Funia sau Comédia supunerii – un alt rezumat al Secolului XX, Hotel Far East (un caragialâc), Tu nu eşti trupul tău (Te urăsc iubitule), Impostorul. Arta înfrângerii de sine etc.) şi moto-urile ce deschid acorduri intertextuale pirandelliene, de tipul celui comentat de Mircea Ghiţulescu (v. Viorel Savin: Spectacolul textului, (pp. 431-444): „ da, domnilor, şi o tragedie – după ce tragicul a fost depăşit în râs prin tragicul însuşi, dezvăluind tot ridicolul seriozităţii şi, deopotrivă, seriozitatea ridicolului – poate deveni o farsă” (p. 435).
În mod cert, autorul Istoriei lui Melec Purtătorul de Nucă şi Nyvas are dreptate când acuză interpretarea incompletă a volumelor şi, în consecinţă, în oglinda Textelor critice, schiţele de portret sunt în mod fatal falsificate. Arta lui Viorel Savin de a se regăsi totdeauna şi în orice personaj, pe sine însuşi, asigură autenticitatea Operei şi verosimilitatea eroului. Soluţia estetică – aparent la îndemâna oricui – pentru scriitorul ce naşte cu perseverenţă, în fiecare volum, „acorduri pentru urechi surde” este de a rămâne cu înverşunare fidel lui însuşi, de a rezista fricii de abis şi de a se bizui pe propriile puteri.
Glosatorul „cu surâs amar” (C. Ciopraga) poate să-şi ofere cea mai exactă schiţă pentru un portret proteic, în fraza: Viorel Savin sunt Eu plus personajele mele. Preferă însă propoziţia: Eu sunt labirintul tău, ce o reiterează într-o limbă necunoscută, fiecăruia din cele peste 300 de personaje create în întreaga Operă (Interesante şi inconfundabile sunt şi „personajele” din Despre starea autografului). Dar nu cumva lumea personajelor saviniene este însuşi Labirintul vieţii şi al Fiinţei, calea pe care ne pierdem regăsindu-ne?
Dar să ne întoarcem la schiţele de (auto)portret în palimpsest configurate în Viorel Savin Comentat de …, Valman, 2014, în care (re)descoperim, printre altele, că „libertatea este o invenţie, iar închisoarea este locul în care te afli” (v. Valeria Manta Tăicuţu, Micul Iisus, pp. 445-449). Ei bine, cu siguranţă scriitorul aflat în „închisoarea” Luncani, la nr. 139, este total nemulţumit de „politicienii miopi”, cum îi caracteriza Nietzsche, de perversitatea informaţională, de sexul de parcare ce capătă proporţii inimaginabile etc., de faptul că „schimbarea la faţă” visată de Cioran nu a avut loc nici după Evenimentele din ’89, de inerţia inexplicabilă a elitei intelectuale etc….etc. Textele „pentru lectură şi înscenări” de tipul Funia sau Comédia supunerii – un alt rezumat al Secolului XX, Bustul (politică şi mahala), Gresia albastră etc. (re)confirmă o minusviteză civilizatorie a unei Românii nevertrebrate (parafrază după España invertebrada de Ortega y Gasett). Din această perspectivă, autorul romanului aflat în lucru, „Cine sunta” se include în familia criticilor „nevertebrării” popoarelor şi indivizilor. Dar despre neschimbarea la faţă a europenizaţilor români , contemporanii noştri, în Comentat în periodice (selectiv)….
(continuarea în numărul viitor)

* Viorel Savin, Comentat de…, Editura Valman, Râmnicu-Sărat, 2014

Distribuie: