Spații culturale nr. 37 (10)
Ionel NECULA
Victor Aciocârlănoaie, Amintiri din vreme de ciumă
Confesiunile unui ortodox revoltat, adunate de Victor Aciocârlănoaie sub un titlu incitant şi provocator, Dumnezeu a murit în Bărăgan (Editura Junimea, Iaşi, 2013), mi-a indus o surpriză perplexă, dar mi-a furnizat şi mai multe pretexte de meditaţie – despre om, despre societate, despre nevolniciile unei istorii bolnave, tiranice, activate de tipologii lombrosiene, virusate de plăcerea răului şi de idiosincrazii ideologice. Reţinusem şi eu, ca şi autorul cărţii despre care îmi propun să vorbesc în aceste rânduri, versetul biblic să nu dai, Doamne, omului cât poate să ducă, dar n-am dus reflecţia mai departe şi nu i-am dat sens interogativ. Chiar aşa, câtă suferinţă poate suporta un om? Care este limita caznelor îndurate, dincolo de care omul decade, îşi pierde omenia, umanitatea, esenţa şi devine neom, adică fiară, reptilă, hultan.
Cartea lui Victor Aciocârlănoaie ne convinge că omul, cea mai firavă fiinţă de pe pământ, are o capacitate de suferinţă imensă, neaşteptată. Am citit atâtea cărţi despre infernul Piteşti, despre suferinţele îndurate de cei aflaţi în lagărele naziste, despre alte grozăvii inventate de om pentru torturarea semenului, dar parcă nici una nu m-a consternat mai mult ca destinul familiei Aciocârlănoaie, aşa cum sunt redate în lucrarea mai sus amintită. După lectura acestor confesiuni îmi dau seama că atunci când vom caracteriza un om va trebui să luăm în calcul, pe lângă bunătate, inteligenţă, cumsecădenie, credinţă şi însuşirile care configurează capacitatea lui afectivă, sentimentală sau de suferinţă, de chin, de îndurare. Căci în destinul ei, această familie a cunoscut suferinţa în formă colosalizată, prototipală.
Rezumăm. Acţiunea începe în vechiul regim, cel de dinainte de instaurarea puterii comuniste. Pater familias, era poliţist – drept, harnic, familist şi gospodar priceput în toate, iar mama era o femeie vrednică, luptătoare, inteligentă, (vorbea 6 limbi) şi dăruită vieţii de familie. Totul anunţa o familie fericită, cu şase copii şi nimeni nu putea anticipa cascada nenorocirilor ce se vor abate asupra lor. Începutul dramei l-a constituit arestarea tatălui, şi condamnarea lui ca fost poliţist al vechiului regim. Cum să se descurce o mamă cu şase copii, din care cel mai mare abia trecuse în ciclul gimnazial? Situaţia era disperată, dar, se ştie, o nenorocire nu vine niciodată singură. Fără nici o explicaţie prealabilă, familia este ridicată, îmbarcată în trenuri speciale cu vagoane pentru transportul animalelor (bou-vagon) şi transportată în Bărăgan, în domiciliu obligatoriu. Treceau drept nişte duşmani de clasă şi priviţi ca nişte odioşi ai regimului comunist. Drumul lung şi privaţiunile de tot felul se asociau cu zvonistica spăimoasă a deportării lor în Siberia, pentru fabricile de săpun, şi cu brutalitatea autorităţilor. Nu mai boscorodi şi nu mai fă semne, boaită reacţionară, nici tu şi nici puii tăi de viperă! Gata! Ştim cine este ticălosul de bărbatu-tău. O să vă lichidăm pe toţi: şi pe el şi pe tine şi pe năpârcile tale, clar? Dacă ar fi după mine, v-aş împuşca pe toţi acum. Acuma! Lepădăturile dracului! Gata, s-a terminat! Dumnezeu a murit! Aţi înţeles? A murit, gata! N-are cine să vă mai scoată din căcat! (159-160).
Dar chiar a murit? De-ar fi fost aşa înseamnă, cum remarcase şi Dostoievski la vremea sa, că totul e posibil. Inseamnă că-ntre oameni nu mai există lege, convenţie şi reglementări. Înseamnă că în comunitate atotstăpâneşte legea junglei şi dreptul celui mai tare, mai puternic. Orice turmă, în absenţa păstorului bun, se rătăceşte, rămâne de izbelişte, în devălmăşie şi-n bătaia tuturor vânturilor. Ar fi fost un semn de nevolnicie ca Dumnezeu, care s-a născut în exil, să-şi găsească obştescul sfârşit în câmpia Bărăganului, cum aşa de sentenţios hotărâse dolofanul slujbaş al puterii comuniste.
Şi totuşi, titlul cărţii este de departe, deplin justificat. Întreaga acţiune este privită cu ochii de copil ai autorului, care nu-şi poate explica nepăsarea divinului la toată gama năpastelor încercate de o familie drept-credincioasă şi cu frică de Dumnezeu. Zici: milă voiesc şi nu jertfă (Matei 9,13) Mă străduiesc să înţeleg un lucru elementar: Care dintre cele două vocabule e emblematică pentru Tine: milă ori jertfă? Dar cine-mi va lămuri această dilemă tulburătoare, când dialogul meu se reduce de fapt la un monolog pe care-l expediez spre înaltul cerului având ca destinatar o persoană inventată, imaginară şi deci inexistentă (p.132).
Ce să înţeleagă un copil din faptul că toate strigătele lui către cer se irosesc în vânt şi rămân fără răspuns? Că destinatarul nu dă nici un semn c-a primit mesajul să-şi arate într-un fel bunătatea, îndurarea, mărinimia şi iubirea de oameni? .
Ne putem imagina disperarea acestei familii cu şase copii minori, basculată într-un perimetru decupat din imensitatea Bărăganului. Bărăganul…Câmpie întinsă, cu ploi puţine, cu veri toride şi ierni bântuite de criveţe cumplite. Nu existau alternative. Trebuia să supravieţuim. Era un aspect edificator al luptei pentru existenţă şi, în acelaşi timp, al selecţiei naturale: cei puternici supravieţuiesc şi merg mai departe, pe câtă vreme cei slabi dispar. Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi. Fiul Omului n-are unde să-şi plece capul (Matei8,20). Nici noi nu aveam unde să ne punem capul. Ce era de făcut? Cui să ne adresăm? Cui să-i cerem ajutor? Lui Dumnezeu? Nu, Dumnezeu nu era acasă (p.166-167).
A fost rolul mamei să-şi încurajeze copii şi să-i mobilizeze pentru a-şi înjgheba o minimă amenajare. N-a fost numai o mamă ca oricare, a fost chiar prototipul de mamă iubitoare şi protectoare, care nu se pierde cu firea uşor şi chiar în cele mai întunecate condiţii găseşte resursele necesare pentru a ieşi la lumină. Şi mai avea, dincolo de calităţile amintite, până la urmă fireşti pentru orice mamă, un simţ pedagogic auroral. Ştia să inducă bieţilor copii un optimism contagios, chiar şi în cele mai cumplite situaţii. Niciodată obosită, niciodată epuizată de energie, niciodată cuprinsă de lehamite sau de lene şi-a mobilizat pruncii, a împărţit sarcini precise, după vârsta şi puterea fiecăruia şi s-au pus pe treabă. Mai întâi au improvizat un grup sanitar, apoi au săpat un bordei unde să se adăpostească noaptea. Nu erau singurii năpăstuiţi. În aceeaşi situaţie disperată se aflau familiile de nemţi, aduse din Banat – toate prinse în aceeaşi febră urgentă de a-şi amenaja o formă de locuire. Apoi s-au apucat, după modelul familiilor germane, să facă chirpicii necesari unei construcţii mai omeneşti.
Alte secvenţe confesionale
Era de aşteptat ca autorul, după interesul arătat faţă de primele sale confesiuni grupate sub un titlu mai mult decât incitant, Dumnezeu a murit în Bărăgan, să continue seria rememorărilor şi să dea naştere şi altor alcătuiri livreşti. Volumul Domiciliu obligatoriu (Editura Charmides, Bistriţa, 2014) este, bineînţeles, o completare şi o întregire a volumului anterior, dar altfel organizat şi cu alte modalităţi narative.
Regăsim în acest volum toate insanităţile vieţii desfăşurate în perimetrul circumscris domiciliului obligatoriu. Totul încremenise într-o formă de primitivism năprasnic şi nimic nu amintea de născocirile omului modern în probleme de confort şi civilizaţie. Nimic din achiziţiile lumii moderne nu se mai conserva în Bumbăcarii Bărăganului, unde totul încremenise în condiţia omului preistoric. De altfel nici viaţa nu mai era viaţă, ci un surogat, o caricatură, o parodie a grotelor primitive, unde istoria se rescria pornind de la punctul zero al evoluţiei omeneşti.
Prima şi cea mai importantă problemă era aceea a lemnelor de foc pentru timpul iernii. În absenţa pădurilor care să furnizeze lemnul trebuincios, sau a altei forme de combustibil, oamenii se adaptau condiţiilor. Adunau tizic de pe mirişte, îl depozitau şi-l foloseau în timpul iernii. Ce era tizicul? Era bălegarul uscat, lăsat de şeptelul gostatului Pavel Tkacenco în timpul păşunatului pe care oamenii îl strângeau şi-l foloseau drept combustibil pentru sobe. Căutam plăcintele mai întregi, mai consistente şi cât mai uscate. Introduceam uşor lopăţica sub materia vizată şi o întorceam pe cealaltă parte. Dacă era proaspătă şi încă molcuţă o lăsam aşa, în bătaia soarelui arzător, care absorbea şi ultima moleculă de lichid încă neevaporat. (…) Cerinţa era să le aducem acasă întregi, pe cât posibil. Asta era marea performanţă! (p.21).
Acţiunea noului volum nu mai este ordonată logic sau cronologic, ci dispusă în secvenţe epice, ca-ntr-un puzzle dezmembrat în fragmente componistice. Scene din timpul domiciliului obligatoriu alternează cu întâmplări de dinainte de deportare, petrecute în ultima localitate bănăţeană, unde familia se refugiase pentru a scăpa de ravagiile secetei ce bântuia în Moldova.
Plină de dramatism este secvenţa în care descrie iarna cumplită şi ninsoarea atât de abundentă căzută peste câmpia Bărăganului, de nu se mai distingeau casele din troiene. Erau acoperite integral de zăpadă şi cei din interior nu aveau nici o posibilitate de a ieşi din izolarea etanşă în care se afla. Cu uşile şi ferestrele blocate de troiene, familia traversa o noapte groasă şi continuă, fără nici un reper privind curgerea vremii şi fără nici o legătură cu lumea exterioară. Nu doar acoperişul, dar nici hornul casei nu se vedea din neaua căzută cu nemiluita. Erau ca-ntr-un sicriu, ca-ntr-un copârjeu acoperit însă nu cu pământ, cum se obişnuieşte creştineşte, ci cu un strat gros de zăpadă, fără nici o speranţă de a se elibera de sub carcasa albă şi rece înainte de venirea primăverii. Nu mai era drum, nu mai erau repere, era doar o plapumă albă şi groasă şi troiene imense aşezate strat peste strat, tasate sub forţa crivăţului. Ambele ferestre erau potopite de zăpadă care se depozitase în straturi succesive şi inegale, bătătorite de rafalele războinice ale unui crivăţ inconştient de culoare albă, rivalizând în răutate şi demenţă cu celălalt crivăţ de extracţie roşie-bolşevică, ce teroriza sărmana ţară de aproape un deceniu. Concluzia se impunea de la sine: eram îngropaţi de vii sub nămeţi (p.53).
I-au deblocat până la urmă oamenii locului, care nu şi-au abandonat omenia nici în aceste condiţii-limită.
La fel de dramatic este şi episodul de căutare a mamei învinsă de un ger cumplit, în drumul ei de întoarcere de la spital spre casă. Văzând că gerul nu slăbeşte şi mama întârzie, cei doi copii mai răsăriţi au intuit perfect situaţia şi-au plecat în căutarea ei. Căzută în genunchi se stingea încet, încet din lipsă de aer şi din cauza frigului. Crivăţul o doborâse şi acum o prohodea în limbajul său tăios şi glacial, acoperind-o cu un giulgiu protector de zăpadă (p.41).
Au găsit-o căzută în nămeţi. A descoperit-o câinele pe care-l luase în recunoaştere. Stătea în aceeaşi poziţie cu braţele întinse şi cu fruntea sprijinită în zăpadă. I-au îndepărtat gheaţa formată pe ochi şi din nou i-au frecat tot obrazul cu zăpadă pentru a o reanima. Şi-a revenit încetul cu încetul. I-au frecat bine mâinile cu zăpadă luând fiecare deget în parte, pentru a îndepărta riscul unei degerături. Nici cel mai bun reflexo-terapeut ori masseur n-ar fi egalat modul în care cei doi fraţi ai mei se străduiau să o aducă pe mama în stare de conştienţă. Poate nu erau tocmai pricepuţi, dar iubirea şi dragostea profundă faţă de mama, încrederea absolută că Dumnezeu îi va ajuta în demersul lor disperat, toate acestea se constituiau într-un flux magnetic şi emoţional continuu cu vizibile puteri miraculoase (p.45).
Ce să mai spun? Există în această carte multe secvenţe dramatice asupra cărora s-ar cuveni să insist, dar oricum le-aş rezuma, demersul meu n-ar putea concura cu textul cărţii, aşa că prefer să recomand cititorilor lectura directă, nemijlocită. Îi asigur că nu vor regreta şi că vor fi beneficiarii unei lecturi memorabile.
Încă ceva. Ambele isprăvi livreşti semnate de Victor Aciocârlănoaie s-au bucurat de cronici elogioase semnate de personalităţi bine aşezate în literatura românească de azi. E de înţeles. Ceea ce face autorul nostru prin aceste dezvăluiri confesive echivalează, din multe puncte de vedere, cu demersul narativ a lui Soljeniţân. Un demers întârziat, dar necesar şi bine venit. Lumea încă nu este convinsă că stafia lui Marx şi-a încetat colinda prin conştiinţele lumii europene. Chiar în ţările care l-au pus în act, în active practice şi mai apoi l-au aruncat la tomberon, încă există nostalgici, mizând pe clasa muncitoare, ca forţă politică înaintată şi singura îndreptăţită să guverneze o societate. Se ştie că mentalitatea oamenilor se schimbă mai greu – disimulat sau făţiş persistă încă multă vreme şi după ce şi-a pierdut suportul ideologic.
De asta zic, comunismul rămâne încă o nucă greu de spart. L-am declarat criminal şi ilegitim, dar ne amintim bine de tărăboiul din Parlament şi la fel de bine constatăm că o Lege a lustraţiei a fost imposibil de adoptat. Democraţia este un lucru anevoios şi fragil. Atât de fragil că poate fi anulată în timp record şi prin mijloace aparent legitime. Ceea ce s-a întâmplat în vara anului 2012 ne dă, sau trebuie să ne dea, fiori reci pe şira spinării. Confesiunile d-lui Aciocârlănoaie, răspunde, printre altele şi spiritului de veghe care nu trebuie încă să ne părăsească.
Mitu SĂLCIANU
Cel care a fost „la cununia cerului cu marea”
Pentru a ne dovedi că demersul său poetic a fost trăit în spaţiu şi timp, F.M. Ciocea precizează ziua, luna şi anul naşterii fiecărei poezii din volumul Cartea secretelor (Editura Helis, Slobozia, 2014), la puţine dintre ele este menţionat doar anul, cum foarte puţine au titlu. Din născare având căderi în starea de graţie a poeziei, adică talent, F.M. Ciocea şi-a zis că, spre neuitare, e bine să noteze, să transcrie acele evenimente ale ieşirii din cotidian, când se bucura că era singur în siguranţa precară sau nu a mediului ostil sau binefăcător. Pentru poet important e să fie.
Aranjarea nonconformistă în pagină a poeziilor din acest volum (tip revistă literară, fără coperte distincte), fără o ordine anume, aparţine autorului. Nu cred că a urmărit ceva anume, poate doar fuga de o eventuală monotonie (!?). Astfel, o primă poezie, scrisă în anul 1972, apare la poziţia 133, din totalul de 163, deşi aceasta putea să facă deschiderea sau să fie motto la întregul volum. Să-l cităm: M-am târât până la fântână/ Şi am strigat:/ – Istorie!/ Ca-n Bărăgan am strigat:/ – Pământule!/ Unde-ţi sunt ochii/ Să ţi-i sărut, pământule!
Poet al locurilor vaste ni se relevă încă din aceşti ani (anii ’70): Oraşul cufundat în cerul prea adânc/ Trăieşte-n piatră marele dezastru (Histria) sau Iar este primăvară în lume,/ Iar poetul îşi mână mieii/ Pe câmpiile cerului (104). Să nu uită că, în afară de a fi poet, F.M. Ciocea a fost vaporean, iar acum mic fermier în Bărăgan. Poezia din anii ’80 reflectă o stare de libertate anume, când: îmi trăiam fericit singurătatea (13), …cu ecuatorul pe burtă (…) Dimineaţa citesc poezii umbrei mele… (6), dar şi cu accente de revoltă: Suntem minţiţi, minţiţi, prieteni (încă) şi Oriunde, prieteni, oriunde,/ Ofiţerul de securitate este un mic împărat (12).
După o sincopă, 1983-2009, poezia revine în acest volum, cantitativ şi calitativ, din anul 2010 până în anul 2013 inclusiv. Este reflectată o perioadă de intensă trăire afectivă, când autorul se conformează dictonului carpe diem (Să), devine vânător de iluzii pe cer (29), Ziua este o iluzie (22). Atitudinea faţă de sine capătă accente cum nu se poate mai poetice: Fiindcă sunt nebun, tractorist nebun stârnind germinaţii/ Oriunde lumina pipăie materia/ Cu degetele ei gingaşe (35).
În lumea în care …scena va deveni o junglă/ Unde nu ştii cine urlă:/ Omul sau fiara?, poetul F.M. Ciocea nu-şi uită cititorul: Adun paie în baloţi mari, rotunzi,/ Când brusc, într-o viziune teribilă/ realizez că strâng în baloţi/ Cadavrele amintirilor voastre trecute. (163). Cartea secretelor este, de fapt, dezvăluirea tainelor care îl bântuie pe poetul F.M. Ciocea, prin venele şi arterele căruia curge un sânge sănătos împrospătat adesea de spuma mării şi de roua Bărăganului.
Teo CABEL
„Între două iubiri” de Cornel Diaconu
ECHILIBRUL FIINȚEI UMANE
Iubirea întotdeauna este ardere și manifestare. Firea umană operează, cu știința sau fără știința taxonomiei, cu principii și concepte. Aceste cărămizi, principiile și conceptele, sunt așezate în mod ludic în vârstele fragede, apoi mai mult sau mai puțin conștient, odată cu trecerea timpului. Artizanii acestei construcții sunt familia, mediul, societatea.
O așezare irațională, superficială a acestor cărămizi va declanșa, mai devreme sau mai târziu, în viața persoanei sau a personajului prăbușirea, surparea, dacă nu implozia. Cât de mult contează energia ursitoarelor într-o viață în care mama este cea care te provoacă în privința felului de a-ți pune problemele în față? Condiția este ca, în același timp, să le sesizezi importanța, prioritatea, să conștientizezi urmările, ca și consecințe obligatorii de multe ori, să ai certitudinea că te zbați pentru a-ți crea sentimentul de învingător. Având acestea în rucsacul vârstei îți vei găsi mai lesne drumul în viață.
Între două iubiri, romanul domnului Cornel Diaconu, recalibrează pentru vremurile actuale, în contextul dihoniilor, răstălmăcirilor și motivațiilor egoiste, dialogul. Sentiment născut de multe ori din pasiuni răscolitoare, iubirea, este echilibrat cu acea prezență de spirit a valorii umane, a stăpânirii de sine.
Tendința de duplicitate nu se adeverește în interiorul romanului. „Între” nu este liantul îndoielii, al nehotărârii, al imoralității, nici o plutire în derivă. În grădina vieții nu toate florile au parfum, doar unele, trandafirii, bunăoară, au o prezență anume, un fenotip caracteristic. Personajul principal, Radu, nume ales ca urmaș al unui anume prototip de om, tânărul locotenent, nu este măcinat de psihologia apăsătoare și inefabilă în care ardea odată Ștefan Gheorghidiu; trecător cumva pe lângă Dulce ca mierea e glonțul patriei, al lui Petru Popescu, și neeșuând niciodată într-o amintire despre Francesca.
Ratând o iubire, ale cărui culise destinul i le ascunde mulți ani, fire romantică, își valorifică totuși un alt filon al firii sale, poate izvorând ca și numele din energia locului natal, și se duce la școala de ofițeri.
Orgoliul rănit, deziluzia, nu îl împiedică să-și descopere un potențial nevalorificat și nebănuit, un curaj, pe care nu și-l bănuia, când observă o fată plângând, în gară… la Brașov. Își învinge timiditatea, neputând trece nepăsător pe lângă suferința fetei, marcată de pierderea trenului și de lipsa banilor pentru a se putea întoarce acasă. Îi dă banii de drum, ocazie pentru a începe o fascinantă poveste de dragoste: Radu și Silvia.
Prima parte a romanului, Castelul de nisip, e aparent anacronică și discordantă cu desfășurarea evenimentelor. Toată viața omului poate deveni dintr-o dată un castel de nisip care nu se dărâmă precum a celor doi purceluși dintr-o cunoscută poveste, ci în instantaneul prezentului, ca un fulger.
Iubirea celor doi trece proba timpului cât el este în Școala militară. Consolele podului dintre cei doi se asamblează încet. Scrisorile lor sunt cărămizi bine zidite. Când se vor întâlni prima dată, deja edificiul iubirii lor este o casă solidă așteptând doar să fie deschisă și mobilată.
Silvia este fata nefericită din cauza atmosferei din casă. Nu are lipsuri materiale, tatăl medic, ci o acută lipsă de căldură părintească pe care a găsit-o, însă, la bunici. Este nemulțumită de ce vede și simte; știe sigur că nu va face așa în viață şi de aceea caută și oferă iubire, înțelegere, armonie.
Dialogul celor doi este un portativ al unei armonii rar întâlnite.
Când dialogul nu este prezent, cotidianul se alimentează din izvorul limpede al amintirilor precum mersul la colindat, întâmpinarea mamei: Aici, acum, sub lacrima ostenită din ochii mamei, copilăria mea se ascunde-n trecut.(pag. 22) sau realitatea dură a primelor zile cazone: Mă uit în oglindă. Pe suprafața netedă și lucioasă imaginea mea se așeza resemnată în conturul unui chip străin (pag. 23).
Cornel Diaconu ne expune în fața ochilor, minții și sufletului un dialog între oameni raționali, cu afectele ținute în frâu de bunul simț al unei credințe vechi, strămoșești. Un dialog cu profunzimea patriarhală a timpurilor de demult, în care omul își percepea rostul sub îndrumare folositoare. Așa sunt dialogurile dintre el și mama sa, dintre Radu și Silvia și, mai târziu, cel cu fiica lor, fără dedesubturi ciuruite de echivocuri. Dialogul este o construcție a existenței, ca mijloc de apărare împotriva realității, uneori dure, dar cu modalități rezonabile de rezolvare. Atmosfera între oamenii care dialoghează se construiește cu grija durabilității, evitând prăbușirile, adevărate risipiri ale momentelor prețioase de viață. Umorul, jocul de cuvinte ca stare a flexibilității în a găsi soluții amiabile pentru toți: „O iubesc, mamă. Eu m-aș bucura să fie… Bănuiesc ce sfaturi îți stau acum pe limbă, dar hai să lăsăm lucrurile așa cum ni le oferă Dumnezeu.(pag. 43), „Cel mai dezordonat spirit cazon te roagă să-l servești cu un prosop.” (pag.42).
Întâlnirea dintre cei doi, prima noapte de iubire, un vals continu. Prezent ca soț iubitor, ca tată, ca ofițer, în vremuri în care politica era o armă periculoasă, Radu demonstrează dibăcie pentru a rămâne în limitele omului de bun simț, fără a fi cangrenat de microbul decăderii. Își consolidează cariera fără să se abată de la principiile învățate. Momentul însă, cu neprevăzutul său, îl convinge că trebuie aplicate și scenarii de compromis in extremis. Compromisul îi salvează valoarea de la nivelare și desființare: primirea în rândurile PCR; mai mult o obligație, voalată sub masca consimțământului.
Incursiunea în atmosfera cazonă, subiect aproape tabu în literatura ultimelor decenii, conturează aspecte reale ale vremurilor, ca o tușă definitorie în roman, echilibrând aspectul pestriț la vieții.
Revoluția din ’89 este cutremurul care dărâmă castelul lui Radu, transformându-l într-un nisip al destinului, alunecând dincolo de logică. Moartea Silviei îi pune existența în paranteze, obligându-l la ceva supraomenesc, echilibrul, altul decât cel construit până atunci, evaluarea propriei vieți în situație de criză umană, personală. Un tată singur, cu responsabilitatea creșterii unui copil disperat de pierderea mamei.
Față de evenimentul din ’89, poziția este una distantă, rece, decantată într-un raționament ușor de combătut de patetici fără argumente solide. Realitatea acelor zile se limpezește în concluziile trase de Radu: „Regizorii unei revoluții cu tentă ascunsă de lovitură de stat – ultima la finele unui mileniu, în care Occidentul își atribuia cu de la sine putere dreptul de a impune, în numele democrației, propriul model- au transformat România într-un teatru de confruntări aberante.” (pag.137) ”Se declanșase războiul psihologic, o noutate pentru toți românii, manevrat cu isterie profesională de televiziunea română. Fixați în cătarea armelor, ochii supravegheau orice mișcare din jur. Un joc de-a viața și de-a moartea, la îndemâna oricui. Fără discernământ, degetele apăsau pe trăgaci, mânate de tentații nesăbuite; inconștiența domina rațiunea sub masca unui instinct primar, acela de conservare.(pag.139).
Iubirea pentru Silvia rămâne prin intensitatea ei un scut nevăzut împotriva vicisitudinilor viitorului, o recapitulare a unei vieți trăite frumos. Chiar ea, în singurătatea unei nopți de maximă tensiune din acea vreme tulbure a revoluției, ultima de fapt, gândea: „Noapte de singurătate și de nesomn. Mă ascund în liniștea tuturor clipelor dăruite de el.”
În partea a doua, Provocarea destinului, Radu are în prim-plan viitorul fetei. Care sunt provocările la care te supune destinul? Opțiunile și alegerile. Părinții Silviei, care nu au vrut să știe de mariajul lor, acum vor să ia fata, să o crească ei.
Copila nu este de acord, dar nici el nu ar îngădui așa ceva aducându-și aminte de copilăria nefericită a șoției sale. Nu se poate compensa lipsa, unei persoane dragi, iar suferința te macină până la disperare. În încercarea de a-și îneca durerea într-un pahar de vin, ca un înger păzitor, vorbele mamei din ultima scrisoare au efectul unui duș rece: „Povața mamei însă îi zvâcnea în timpane, ca un puls: „Orice s-ar întâmpla, să nu cauți vreodată liniștea și resemnarea în pahar!” A stat în cumpănă, apoi l-a vărsat în chiuvetă. (pag.145). A fost o alegere în fața destinului. Omul face alegeri cu sentimentul sublimului, al fatalismului, dar le face, obligat de însuși faptul că respiră, este conștient unde se află sau că trebuie să facă următorul pas. Banale sau memorabile, alegerile sunt amprente apriorice pentru viitor.
Comunicarea cu fata se îmbunătățește. Timpul cicatrizează rănile și cei doi se regăsesc într-o nouă ipostază, tată și fiică, dar cu sentimentul că se au unul pe altul. Conștiința și prezența acestui sentiment așază balanța înspre liniște în adâncul lui Radu. Dar cum provocările s-au declanșat și apogeul încă nu are un orizont vizibil, apare fosta iubire, Anda. Află că dezamăgirea lui nu a fost la vremea respectivă în cunoștință de cauză. Fata, atunci, nu a mai fost lăsată să îl vadă. Pentru a ascunde acest aspect a ales, la momentul impus, acel mod de a se despărți de el. Lucrurile care ne fac să suferim au întotdeauna o explicație. De multe ori o aflăm, de multe ori, poate nu.
Ca și cum ar valida versurile lui Nichita Stănescu, din poezia Scrisoare: „Numai ceea ce se repetă/are valoare, Tom/Ceea ce e singur, ceea ce e unic/nu are valoare// Eu am pierdut numai lucruri/ fără de valoare, am pierdut/ numai ceea ce am iubit ”, Radu actualizează sentimentul iubirii. Iubirea în ipostaza de cuplu bărbat-femeie. Văduvia lui se finalizează într-un happy end. Te poți detașa de un prezent care declanșează mereu amintiri? Ultima alegere a fost făcută.
