Spații culturale nr. 37 (3)

Adrian BOTEZ

TOAMNĂ APOCALIPTICĂ

cotcodăcesc alarme de maşini
bieţi maidanezi tot şchioapătă prin ploaie
lumea-a-nceput la capăt să se-nmoaie
iar de noroi copacii-s tot mai plini

ce să iubeşti în astă-apocalipsă
schiloadă şi leproasă cerşetoare
când navigăm umili din lipsă-n lipsă
iar morţii-i bat în geam la fiecare?

urangutani au urinat lumină
la gura peşterilor de pe stradă
e rană puroiată orice vină

e grea inima-n pieptu-ţi cât o ladă
… mormane de gunoi cosmic clădite
îmi cască-n sânge vastele-mi orbite

***

ARLECHINADĂ AUTUMNALĂ

în valuri de noroi se-neacă noaptea
cât de uscaţi sunt sfinţii din copaci
se-opreşte rugăciunea ca şi soartea
şi vrei să mori şi nu mai vrei să faci

orbii vampiri vomită peste gânduri
podoabele de beznă se alintă
chiar demonul s-a plictisit să mintă
ceasul din urmă a căzut pe scânduri

pe cruce Crist tresare printre clisme
cerşeşte răni şi picoteşte sânge
istoria vicleană nu se frânge

rugini martire iscă reumatisme
…ne-nconjur’ capul negrele coroane
iar bufniţa adaugă cinci piroane

DUPĂ DOUĂZECI DE ANI

Adrian Dinu RACHIERU

DAMIAN URECHE ŞI „SPECTACOLUL PRIVIRII”
„Poetul e rana cântând”

Considerat un mare poet minor, vâlceanul Damian Ureche (1935-1994) a fost, prin jocul inerţial al etichetologiei, „expediat” (definitiv?) de critica literară. Un destin ingrat şi un dosar clasat, aşadar. Incapabil de a-şi gestiona talentul şi de a-şi gospodări gloria, poetul şi-a trăit / cheltuit exultanţa între boemă şi disimulare. Dar vibraţia sa lirică a fost sinceră. Poet născut, Damian Ureche a trăit poetic şi frenetic. Din el ţâşnea lirismul la orice provocare / ispitire.
Făcând figura unui romantic întârziat, poetul s-a hrănit din „spectacolul privirii”, plonjând în concret, atacând dezinvolt, cu dexteritate, portativul trăirilor, de la fabulosul domestic la feericul pastelizant, risipind tandreţe. El nu era doar martorul unei primăveri „în expansiune”. Nu îndeajuns distilat, versul său, mizând pe cantabilitate şi şoc emoţional, vroia să cuprindă „alchimia clipei”. Chipu-i, desenat „în penumbra candorii”, se profila peste zări eterate, visând înaltul, imaculatul; dar acuzând, mai apăsat în anii ultimi, pecetea vârstei. Încercuit de „cărţile toamnei”, îşi temperase jubilaţia. Sentimentalismul îngâna lamentativ o romanţă veştedă, lipsită – din păcate – de filtru critic. Autocenzura nu prea funcţiona. Fluxul verbal se revărsa ispitit de „provocări”, fiind o „transcriere” a graficului erotic, cu o gesticulaţie îmbibată de patetism, aşteptând cu înfrigurare „o nălucă izvorând din cer”. Care nu mai venea.
Mânat de temperament, Damian Ureche şi-a urmat destinul. Aici e cheia problemei. I-am fi putut cere să fi fost altfel? Îl putem certa, fie şi în absenţă? Cel care era chiar Poetul urbei, timişorean prin adopţie, nu avea conştiinţă de profesionist. Fireşte, nu era nici un talent virgin. Fiul risipitor, doldora de talent, călătorea „pe simţuri”. Îşi oferise vitaminizarea culturală trebuincioasă. Erupţiile sale lirice stârneau entuziasm. „Gaşca” l-a adulat, poetul avea nevoie de aplauze, suporterii gălăgioşi foiau. Şi fremătau, în juru-i.
Damian Ureche, din păcate, nu a fost sever cu sine. Disponibilitatea sa largă, paradoxal, a fost o frână în calea impunerii, a urcuşului în topul criticii. El trăia poetic şi – în consecinţă – scria despre orice. Azi, amicii ori prietenii poeziei sale îi evocă cu pioşenie fulguranta-i trecere. E doar o părere că Damian a existat, ne-a bucurat şi ne-a întristat? Ei, aceşti fideli, vor să-i zădărnicească uitarea. Bine fac. Dar critica rămâne în culpă. Citit inadecvat, cu strâmbături aristocrate ori restrictiv-euforic, pe latură „boemă”, glorificând producţia „de crâşmă”, Damian Ureche se cuvine recitit. O critică încă datoare urmează să-şi suflece mânecile. Îşi va face timp? Cred că trebuie, e chiar o obligaţie.
Şi atunci vom descoperi, uşor dezorientaţi, că dincolo de facilitate, îndărătul voioşiei „de vitrină”, în omul plin de neastâmpăr locuiau impulsuri contrarii. Adevăratul Damian Ureche era un amalgam de stări contradictorii. De ce am crede că nu l-ar fi vizitat chinurile scrisului? Ori că acel calvar al căutării n-ar fi ascuns grimasele unui temperament jucăuş? În spatele ghiduşiilor se căsca abisul. Şi iată, ispitit de sirenele destinului, trecut şi petrecut prin „inelele candorii”, Poetul a gustat din „dulceaţa nemuririi” în schimbul unui „pumn de neant”. Incorigibilul boem, frecventând „salonul refuzaţilor”, se încăpăţâna să lanseze lejere „invitaţii la vis”, în plin context al deromantizării. Fiul risipitor al urbei, cel care propunea la start, ne amintim, o poezie luminoasă şi candidă a rămas, în pofida anilor, afectuos şi naiv, săritor şi neajutorat, generos şi sentimental, nota Ion Arieşanu. Părelnic, poezia lui Ureche stă sub semnul improvizaţiei. Melodicitatea, dar şi facilitatea „minulesciană” hrănesc acest lirism de certă audienţă, declamativ – suferitor, atins de angoasa singurătăţii. El poate eşua în ceea ce numim poezie comercială, ispravă care – deseori – s-a şi întâmplat. Damian Ureche, un gheizer liric versifica pe orice temă şi, probabil, la orice oră. Uşurinţa aceasta, urcând spre incantatoriu sau, dimpotrivă, biciuind „nervii destinului” ascundea însă o capcană. Existenţa accidentată a poetului, trecut prin grele încercări (intrate în circuitul foclorizant al cafenelei) se răsfrânge într-un dramatism discret, ferit – s-ar zice – de torturantele nelinişti existenţiale. Substanţa melopeică estompează chinul interogaţiei; iar percutanţa acestei poezii, adresabilitatea ei cuceresc deîndată, seducând prin improvizaţie metaforizantă şi sensibilitate candidă, uşor manieristă.
Preocupat să ne ofere „frunze căzute din toate cărţile”, recuperând ceea ce fosta cenzură, hăcuind atâtea manuscrise, eliminase, nădăjduind a ieşi dintr-o lungă singurătate, înjghebând dialogul cu „iubita de fum” (mângâindu-i umbra într-un eros crepuscular), mai puţin preocupat de aventura scriiturii şi, mai ales, antologat „la sânge”, Damian Ureche putea să-şi ia destinul în serios. O revanşă strălucită îi stătea la îndemână. Să-i reproşăm timpul pierdut? Inutil. Incorigibil, poetul cu zâmbetul „sigilat” revenea după experienţe traumatizante, livrate romanesc. Să amintim aici încercările sale prozastice (Prinţul marelui puţin, 1971 şi Nunta utopică, 1993), e drept fără disciplină epică. „Frontierist”, suportând şi o condamnare, poetul va livra astfel de episoade autobiografice, încredinţând cititorului experienţe dure. Va fi părăsit „iadul lichid”? La ce bun? Putem răspunde peste timp, câtă vreme cărţile sale, purtând amprenta altei vârste, despărţindu-se, aşadar, de „temperamentul primăverii” (1964, când debuta editorial) fac proba unui incontestabil talent, mai puţin atent (sau, pe alocuri, deloc preocupat) cu (de) propria-i reuşită. Cu cerneală „obosită”, risipitorul poet, cel care „bea singurătatea”, „uitat” (dar a fost el uitat?) şi „arestat de crini”, străin de lirismul apter, a navigat fără busolă, contemplând, patetic-gestual, cum „se scutură viaţa”.

Camelia Manuela SAVA

Peisaj pluvial

Aș cere ploii să mă ierte dacă nu știu ce dor a cuprins obrajii ei de ceață
mai mult nu i-aș putea spune
șoaptele se topesc
nu pot să cred că tu ai adormit în mine,
Nori de alabastru cern nisipul mării:
încerc să te prind din urmă printre valuri
E ploaia cea mai scumpă dintre toate minunile
care te așteaptă în rama ferestrei ca altă dată
tunetul vocii ar vrea să te strângă la piept, iluzoriu si grav
Senin, sângele se scurge printre umbrele…
nu vezi casele aliniate pe partea dreaptă a străzii
fiindcă circulă acolo doar aripa sfântului duh.
Aliniați-vă! picurii de ploaie sunt atât de ordonați:
Cuminți și idolatri, ei pot simți zborul!
Zeița palorii vă dă târcoale,
veți adulmeca numele ei de fiară
copacii rumegă în tăcere ultimii pași ai secundelor
abia atunci sufletul meu bolnav de tine
își amintește că încă mai trăiește…

peisaj de toamnă

***
sub pașii mei îndurerați,
frunzele strivite
îți șopteau numele:
și tu nu ești aici…
mă îndepărtez din ce în ce mai mult de tine
te simt dezlipit din sufletul meu copt ca un fruct atârnat
singuratic pe ram…
te-am căutat și nicăieri nu te-am putut afla…
te-ai topit în sângele meu clocotind
liniile șerpuitoare ale destinului te urmăreau până la capătul poveștii
te-am uitat…
odată ce piesa era terminată, actorii pășeau grăbiți alături de frunze,
ca nu cumva să atingă din greșeală visele clorofilei
***
te vedeam din când în când dansând cu secundele ce și-au așternut obosite
trupul de ceață între noi
mărind și mai tare umbrele înfricoșătoare ale serii
aș vrea să plâng în pumni
dar nu mă lasă vântul:
ar fi zadarnic
tot nu ești aici

toamnă

toamna-și plânge în somn
lacrimile aurii:
frunze!

La cinematograf. Pânză

Ești ecranul perfect
în care eu mă văd uneori:
bătrână, mică, pășind spre pânza
pe care va rula filmul
cu încetinitorul –
Pașii mei sunt moi, de pâslă
Întind palmele să te pipăi prin nori
Îmi amintești de zilele acelea
Când mă duceam cu ai mei la cinematograful din centrul orașului:
Mie îmi cumpărau acadele
Ei ronțăiau mentosane…
(A, nu erau semințe de floarea-soarelui
pe care toată lumea le scuipa pe jos până se făcea un covor rugos
atunci te înecai cu mirosul lor grețos)
Cojile stafidite îmi creau o impresie de peisaj uleios în care toți înotam
ca să ne salvăm dintre tentaculele caracatiței urât mirositoare
Apoi mergeam din ce în ce mai rar, semn că îmbătrâneam,
filmul se derula frenetic
Era același pe care îl vedeam de fiecare dată
ținând mâna mea tremurândă
în mâna celor mari din jurul meu
Bătrânețea miroase peste tot la fel: ca la cinematograf –
în întuneric oamenii devin animale de manej vânate de cowboy
cu pulpele cămășii sumese
priveam westernurile preferate ale tatălui meu
și tot mă minunam de ce zâmbetul tău
seamănă uneori cu al lui John Wayne
pentru că și tu ești un vânător
al felinelor domestice pe post de pradă…
te urmăream pe ecranul
vieții mele
și mă vedeam mereu pe mine
prin tine, prin ochii tăi mari ascunși după o pânză veche…

despre sfârșit. finalul tuturor lucrurilor

îmi va fi greu să mor
nu aș putea să mă despart decât greu de lumea aceasta
a culorilor vii
care îmi bucură retina cu fiecare anotimp
petrecut sub imperiul întrepid al ochilor tăi
nu aș avea cum să mă îndepărtez prea tare
de cămășile tale care îmi vorbesc mult mai mult
decât mâinile tale…
îmi va fi greu să nu te mai iubesc
dezlipindu-mă de tine ca un fir de nisip
ce ți-a alintat pentru o clipă
epiderma viselor pustii
îmi va fi greu să te urăsc:
m-aș dezice de sângele meu curgând ca un șuvoi decolorat
ce lasă o dâră fină înspre buzele tale
îmi va fi greu să trăiesc
știind că voi muri
departe de melodia vocii tale pe care o știu pe dinafară…

***

eram ca doi eroi ponosiți
ce își dau palme la sfârșitul unui episod prea scurt
atunci, ca să se simtă mai revigorați, spectatorii vor zice:
prea repede s-a stins…
măcar să fi apucat nouăzeci și nouă de ani
happyendul nu există decât pe ecranele gigantice
ale unor lumi nevăzute…
copacul își întindea spre tine ramura lui nevrotică –
iarna îi smulgea din epidermă
larvele unui cântec
o frunză flască
își spunea prea târziu povestea, mult prea târziu…
era un cântec de lebădă
nu aș putea să privesc finalul tuturor lucrurilor
fără să mă ții tu de mână…

tu și toamna

mâinile tale miros a toamnă,
a nuc cu frunzele întârziate pe ram,
ochii tăi limpezi mi se înfig în carne
de fiecare dată când strigi:
aici nu e loc pentru amândoi…
de aceea eu trec prin ploaie, căutându-te neîncetat
mă agăț de orice culoare ca de ultima șansă
de a te mai iubi…

Dimineață de noiembrie

Litere negre se așterneau înaintea pașilor mei stridenți:
se aliniau pe cer păsări descriind un V perfect
ele călătoreau mereu spre apus
și prin zborul lor maiestuos îmi aminteau de toate gândurile mele
care se îndreptau spre inima ta ca spre un șuvoi cald
cerul de noiembrie dogorea în sângele meu
înscriindu-se în traiectorii nebănuite
de ceilalți…
Nici tu nu știai că diminețile de noiembrie
îmi apăreau ca un stol de păsări negre
ce se aliniau cuminți printre nori și vise…

drumul dimineților sfărâmate

alergam înspre bătăile ritmice ale inimii tale prea mari,
străbătând artere năvalnice
fără să le fi putut opri dinainte zbuciumul…
înotând în valurile de lumină ce mă înconjurau pretutindeni albastre
te visam lângă pleoapele mele –
primind diminețile ca pe un dar al zeilor – clipe fărâmate
și timp răsturnat – atât aș mai putea încălzi între gene: dorul de palmele tale!

Mici încercări de resuscitare a gândului de a nu te avea aproape

Îți scriam din ce în ce mai greu
acum că toamna își aliniase norii ei înspre ochii noștri fumurii – eram
prea obosiți să ne împreunăm mâinile pregătite de ultimul dans…
Ce puteam să fac?!
Te întrebam mereu ce culoare are părul meu
Și nu știai ce să zici… nici așa, nici altfel…
Te întrebam cât de lungi sunt genele mele
și nu credeai că mă pot alinta chiar atât
ca o frunză alungată spre pământ…
Da, nu aveam altceva în sânge – dormitau acolo sute de întrebări
Și, da, te păstram doar pe tine…
nu aveam decât gândurile mele
și palmele umede când apăsam tastatura dureroasă
din care ieșea fumul visului în care noi doi valsam nebunește…
pe lângă mine trecea în fugă, pentru a mia oară,
dorința de a te face să-mi răspunzi la fel de fremătător ca
prima dată…
aflam care era concluzia ta – imperturbabilă ca a sfinxului
iubirea ta dispăruse subit în ceață
și replica ta, ah, replica ta de final era la fel de tăioasă
ca un bisturiu uitat pe masa din sala aseptică
partea plină a paharului
e prea mică în comparație cu cea goală
nu aveai cum să știi că
privindu-mi de la distanță părul argintiu
totul suna a refren al unei morți amânate…
aici nu e vorba de jumătăți,
ci doar de un pahar pe care îl primești la sfârșit: plin ochi…

portretul unui orb

veneai înspre mine
ca un orb care își îndreaptă pașii spre mâine
visând să se contopească într-una din zile
cu verdele mării
benzile străzii se întretăiau numai ca să te primească la sânul ei:
erai doar tu singur un cuceritor, un zeu…
nici nu te dezbrăcaseși bine de epiderma tocită
că șoaptele mele
te întinereau din ce în ce mai mult
atunci am văzut că ai trecut mai departe cu pupilele dilatate
atins ca de un blestem: nu ai să mai poți iubi niciodată!

Zece femei

În mine locuiesc zece femei:
prima te iubește nebunește
recunoscând în sângele ei
doar o culoare – a ochilor tăi!
a doua – la fel: parcă ar fi nebună…
se comportă școlărește: ar copia și ar lua un doi la examenul
cu profesorul foarte sever
Cu a treia lucrurile capătă o altă întorsătură,
ea fiind mult mai matură…
a patra te urăște destul…
ea e regina nesătulă care înghite pionii de pe tabla de șah
tot ea e cea care își cară regele în spate
uitând de lume, ar vrea să îl înjunghie mișelește, dându-i mat
ori de câte ori părăsește cearceaful pătat
a cincea e înaltă și dreaptă
te înțelege perfect, te așteaptă
ca și când lumea s-ar sfârși inevitabil
într-un accident la nivel planetar, inamovibil
și dinamic
a șasea e amanta care se dezbracă de fiecare dată în prag
lăsând parfumul ei ca un șarpe să îți încolăcească trupul rănit în atâtea războaie
cu ochiul firav și sânii prea plini
ea ți se dă liberă
fără să forțeze nota
a șaptea chiar de e deja divorțată
a pășit mândră sub ramurile tale – alintându-se
suficient de tare, știind că pământul se poate topi sub mâinile tale fierbinți
ea e un copac cu dinți
care te va îmbrățișa cu drag
a opta e mama cea de mult uitată
culcată într-un mormânt prea strâmt
prea golaș
în care nu te mai îmbraci de prea mult timp…
a noua femeie e cuceritoarea
ce te lasă singur în casă
plecând la toate luptele importante pentru ea
iar a zecea a încercat să fie doar un om bun
ca un rod folositor și dulce…

Doina CERNICA

Maimuţele Albastre din Akrotiri

Poate le mai privisem şi înainte, dar de văzut le-am văzut prima dată când Niadi le-a ales pentru copertele cărţii sale de eseuri de istoria filosofiei şi filosofia culturii. Din când în când m-am mai gândit la ele, dar parcă nu îndeajuns ca să-mi doresc cu atâta tărie să le întâlnesc de cum am coborât de pe puntea fermă a catamaranului pe ţărmul legănător al insulei Santorini. Cred că ultima dată le căutasem atentă vara trecută la Muzeul de Arheologie din Atena, dar între coaja frescelor recuperate de la Akrotiri nu am găsit şi faimoasele Maimuţe Albastre. Cei pe care i-am întrebat, mi-au zis că aproape sigur au rămas acasă, în Tira, cum continuă să-i spună grecii acestei insule intrate în circuitul turistic mondial sub numele dat iniţial de veneţieni, Santa Irini – Santa Rini – Santorini. Insulei şi arhipelagului deopotrivă, deoarece caldera, caldeira, craterul vulcanului din străvechime umplut azi de apele Mării Egee, numără şase bucăţi de uscat: Santorini, Tirasia, Palaia Kameni, Nea Kameni, Aspronisi şi Cristiana. Arhipelagul se află la aproximativ 200 km în sud-estul Greciei continentale, are o suprafaţă de aproape 91 kmp şi circa 15 mii de locuitori. Sunt amănunte pe care în majoritate vizitatorii acestei părţi a Cicladelor le cunosc dinainte de debarcare sau de aterizare. După cum nu puţini, dar din ce în ce mai puţini din propria lectură a ,,Dialogurilor” lui Platon, îi ştiu şi numele antic, Tera, gravat pentru aceştia din urmă în memorie odată cu aerul fierbinte, inspirat până în adâncul, până la arsura plămânilor, al legendei care face din Tera de atunci Atlantida de odinioară.

Legănarea uscatului ieşit abrupt şi înalt din albastrul intens al apelor cu felii suprapuse de roşu, negru şi brun – un document unic pentru vulcanologi şi geologi – ţine de orbitorul revărsatului mării pe cer şi a cerului pe mare, dar şi de seismul îngrozitor din jurul anului 1500 î.Hr. urmat de o uriaşă explozie vulcanică ce a dus la prăbuşirea centrului insulei înlăuntrul Egeei. Fără îndoială, acest cutremur, ale cărui unde-ţunami au provocat simultan distrugerea Cretei minoice, a rămas în memoria minerală a lui Santorini şi ecoul lui ne-a atins tălpile de cum am păşit în portul Atinias. Impulsul explicaţiei celei mai simple şi convingerea protecţiei la îndemâna noastră ne-au făcut să intrăm în primul magazin care ne-a apărut în cale în Oia pentru a adăuga şi câte o pălăriei ochelarilor fumurii de soare. O altă iluzie, a plusului ocrotitor de cunoaştere, ne-a dus şi în cel de-al doilea, pentru două cărţi despre trecutul şi prezentul insulei. Dar cum una era în franceză şi cealaltă în engleză, patroana micuţei afaceri ne-a întrebat de unde venim. Răspunsul nostru a ridicat-o în picioare pe tânăra vânzătoare ghemuită în dreptul rafturilor de jos ca să găsească suvenirul cerut de un turist şi a făcut-o să ne arunce o privire luminoasă. Lina din Drăgăşani. ,,Toate cele trei angajate sunt din România!”, ne-a zâmbit femeia, rostind câteva cuvinte de apreciere pentru seriozitatea şi hărnicia lor. Lina n-a zis nimic, doar mâinile i s-au mişcat accelerat, până a găsit plăcuţa de ceramică tradiţională, cu o bisericuţă albă cu acoperişul albastru, pe fundalul azuriu al depărtării. Părea decupată chiar din peisajul prin care înaintam pe dale de marmură lunecoase, printre stâlpi şi perdele de flori roşii de trandafir şi buganvileea: o lume de zăpadă împietrită în forma unui oraş lung şi îngust deasupra lagunei fără fund, în care ne păstram echilibrul graţie echilibrului forţelor de atracţie ale acestei lagune şi ale bolţii cereşti de deasupra noastră. Vara prin care mergeam se îngemănă pe neaşteptate cu Primăvara crinilor roşietici în dulce mişcare sub respiraţia blândă a anotimpului şi sub bătaia de aripi a rândunelelor. Aceasta a fost prima pe care o văzusem la Muzeul de Arheologie din Atena, prima frescă provenind de la Akrotiri, enigmaticul oraş părăsit de locuitorii săi între devastatorul cutremur şi erupţia care a absorbit în valurile Egeei aproape întreaga insulă, cel mai mare cataclism natural cunoscut din lume. Sub mireasma intensă, aproape grea, a crinilor de acum peste trei milenii şi jumătate, şi în aroma amiezii care ne învăluia îmbătător din stânga şi din dreapta noastră, am încercat să ne grăbim: timpul evadat din calendare al Maimuţelor Albastre şi timpul nostru atât de scurt aveau doar puntea unui ceas ca să se întâlnească. Dar cum, cât să te grăbeşti pe luciul marmurei şi prin densitatea inexpugnabilă a defileului uman? Apoi, lăcomia aparatelor de fotografiat care se întind şerpeşte sâsâind spre zidul negru al vilei Angelinei Jolie şi a lui Brad Pitt, singurul expus curiozităţii împreună cu elicopterul care îi supraveghează actriţei plimbările (interzise) cu skijetul în calderă, ispita vitrinelor cu bijuterii în care preţul aurului se stabileşte în funcţie de model, nu de gramaj, mâna tarabelor care te prinde de mână ţinându-te pe loc să-ţi arate smochinele confiate, gemurile din fructe de cactus, vinul licoros, un litru din zece kilograme de struguri lăsaţi înainte să se stafidească două-trei săptămâni. Şi mai mult decât atât: priveliştea caselor săpate în rocă, în care terasa uneia este acoperişul celeilalte, pivniţa celei dintâi este mansarda următoarei, sprijinindu-se, susţinându-se una pe cealaltă deasupra hăului, şi acel ceva indefinibil, dar atât de emoţionant, al crucilor albe pe acoperişurile semisferice albastre ale bisericilor până la senzaţia plutirii lor între cer şi pământ… Cum să ajungi în Fira înainte ca programul Muzeului de Arheologie, de la ora opt la ora trei, să-ţi închidă uşa?

Puteam să alegem orice în afară de ceea ce ne-am dorit atât de mult. Nu ştiu dacă un vulcan, creaţie imprevizibilă a naturii, era cu adevărat o alternativă la fresca artiştilor străvechimii, dar sprijinite de zidul alb, de balustrada povârnişului prăpăstios pe culmea căruia se întinde oraşul, ne-am uitat în lagună la Nea Kameni. Aici se află punctul cel mai fierbinte din calderă al cărui crater toarce fără oprire fumarole, pe care amiaza le ţese într-un soi de ceaţă cu forme schimbătoare. Am cercetat-o cu atâta atenţie, încât după o vreme o lacrimă a coborât să ne ocrotească şi să ne limpezească ochii. Atunci le-am văzut: Maimuţele Albastre ieşite nu din muzeu, ci chiar din încăperea pe care fresca o împodobise la Akrotiri, se căţărau agile şi voioase pe stâncile vulcanice, şi mai albastre pe roca lor alburie.

Reîntoarse la Suceava, am alăturat călătoria în Santorini celor mai frumoase momente ale verii 2014 şi am pornit pe drumul obişnuit al zilelor, tot mai scurte şi mai reci mergând spre solstiţiul de iarnă. Doar că la început de decembrie, tic-tac-ul ceasornicului a fost dublat de foşnetul cărţilor luate din magazinul trudei româncelor din Oia. Şi nu s-au liniştit până ce nu m-am aplecat asupra lor. Toate îl evocă pe profesorul şi arheologul grec Spiros Marinatos, care cu temeritatea tinereţii a formulat în anii 30 ai secolului trecut o teorie senzaţională: celebra civilizaţie minoică a Cretei ar fi fost distrusă de unda de şoc, de valurile-ţunami provocate de catastrofa vulcanică suferită de Santorini în preistoria sa, preistorie în care unii cercetători o văd încorporată Atlantidei. În căutare de confirmări, în 1967 Spiros Marinatos a venit la Akrotiri şi şi-a început săpăturile care au scos la iveală o aşezare din Epoca Bronzului comparabilă cu Pompei prin calitatea conservării şi a informaţiei. Şi care prin frescele, vasele şi chiar mobilele sale a permis specialiştilor să-i reconstituie viaţa. Din ea au făcut parte imaginile de pe pereţii unora dintre încăperi, de o realizare artistică remarcabilă. De estetica şi funcţia lor religioasă avea să se ocupe mai târziu chiar fiica descoperitorului, Nannó Marinatos. Cele mai cunoscute sunt ale Doamnelor, Papiruşilor, Primăverii cu Crini, Navelor, Peisajul tropical, Pescarul, Preoteasa, Scena de box, Antilopele. Şi, fireşte, Maimuţele Albastre, cu taina lor. De ce această culoare? Pentru că alături de alb este a insulei, o guvernează şi o reprezintă, vine spontan răspunsul. La care aveam să renunţ doar câteva zile mai târziu, când colindând Palatul minoic din Knossos aveam să mă găsesc faţă în faţă cu o altă maimuţă, apucând delicat o floare, fie ca să o apropie şi să o vadă mai bine, fie ca să-i inspire parfumul. Tot o maimuţă albastră.
Albastră este de altfel şi lumina care în acest început de seară năvăleşte neaşteptat pe fereastră. Întorc capul şi pentru că nu e de ajuns, mă ridic şi mă apropii ca să privesc afară. Ninge repede, ninge bogat şi pe liane de zăpadă câteva maimuţe se leagănă şăgalnic-visătoare. Şi din când în când mă privesc cu ochi gravi şi misterioşi ca noaptea.