Spații culturale nr. 38 (10)

Petrache PLOPEANU

MIOARA

– Ascultă la mine, să știi, îmi spune tata, cârlana asta nu-i ca altele…
Eu îl ascult și-i iert căderile acestea într-un misticism zoomorf. Până mai deunăzi, avea o cățelușă de care se îndrăgostise foc! Numai de ea îmi vorbea, atunci când mai reușeam să vin pe la el, pe fugă, în vreo sâmbătă sau duminică, de altfel foarte rar. Îi înțelegeam nevoia de a vorbi cu cineva în singurătatea care îl înconjura, dar îl mustram ușor. „De ce nu ieși și tu în sat, te duci până la bufet, îți iei o bere sau o țuică, mai stai de vorbă cu unul, cu altul”. „Eh, îmi răspundea scărpinând-o pe Tereza, așa se numea cățeaua în amintirea unei alte Tereze din timpuri nu prea îndepărtate când eu eram cel responsabil cu botezul animalelor, ce să vorbesc cu proștii ăia! Mă mai duc la Lalica, sora lui mai mică, mai stau de vorbă cu ea…”. Acum la fel, nu voiam să-l bruschez, o făcusem destul când eram și el și eu, mai tineri. După moartea mamei, pe care i-o reproșasem permanent, îl iertasem atunci când la rândul lui era gata, gata să se ducă la întâlnirea cu ea, dincolo.
– …Și de ce spui tu, tată, că este diferită? Sau deosebită ai vrut să zici? În mintea tatei, ideea de diferențiere în sensul alterității și, în al doilea rând printr-o valorizare calitativă, erau același lucru, iar eu simțeam nevoia să-mi lămuresc problema. Am văzut că întrebarea l-a pus în încurcătură, după mâna dusă în părul încă des și scărpinatul absent și după încrețirea adâncă a ridurilor de pe frunte.
– Mă, io nu știu ce spui tu, asta…, cu…
– Deosebită, i-am sărit eu în ajutor. Adică ceva superior, simțeam că în loc să-l lămuresc pe bătrân mai rău îl încurcam, ceva mai bun decât există, decât cunosc oamenii…
– Așa, așa, mi-a luat el vorba din gură înainte să sfârșesc, așa tată, cârlana asta este altfel decât oile pe care le-am avut noi altădată. În timp ce vorbim, cârlana cu pricina, o oaie de vreun an-doi, deci o oaie tânără, stătea chiar lângă piciorul drept al tatălui meu, el mângâindu-i ușor cornițele, acolo unde acestea se ițeau din lâna scurtă a capului. Bineînțeles că nu am luat seamă în mod serios la ceea ce spunea tata, dar nu doream să-l contrazic în nici un fel. Hotărâsem asta după cumpăna din care scăpase. Nu-i mai reproșam multe lucruri și-i acceptam tabieturile și excentricitățile de om bătrân de la țară, care nu mai are ceva de făcut decât să aștepte ca ghemul vieții să-și termine firul.
– Am înțeles. Este diferită, deosebită, mai bună ca oile noastre de altădată… Dar de ce? La asta tata a holbat fără nici un cuvânt ochii la mine, m-a privit secunde în șir și apoi coborându-i spre cârlană a început să plângă încetișor. M-am ridicat de pe scaunul simplu de lemn, el stătea rezemat cu spatele de peretele polății, așezat în stânga ușii, pe un taburet scâlciat și din doi pași am fost lângă el.
– Măi tată, mă tataie, mă tătăițule, ce-i de plângi, măi? Glasul mi se înmuiase mult și lacrimile lui dăduseră cep și alor mele. Aplecat deasupra lui, o făptură gârbovită, o mână de ciolane și piele care le acoperea, l-am mângâiat ușor pe cap, așa cum nu o mai făcusem vreodată. Mă tătăițule, mă tătăițule, repetam neștiind ce să spun. Ochii mi-au fugit spre mioară, care în timpul saltului meu se speriase, credeam eu și se îndepărtase cu tot atâția pași cu cât mă apropiasem eu. Tata s-a îndreptat brusc și m-a fulgerat cu privirea în sus, încruntându-se.
– Ai speriat-o! Vezi, ai speriat-o! Să nu te pui cu ea, auzi? Să nu te pui… Nu mai avea urmă de lacrimă pe obraz, din mănunchiul acela de oase irupând parcă un foc, ce uscase totul pe fața sa. Și apă și milă față de sine și blândețe și iubire pentru alții. Hai la tata, hai la tata… mă! Mă oiță, oița, oița hai la taata, s-a adresat celeilalte făpturi din fața sa, ca și cum mi-ar fi vorbit mie. Dar mie nu-mi vorbise niciodată așa! La un pas de el, m-am uitat invidios, nu știam de unde venea sentimentul acesta și dacă își avea rostul acolo…, dar m-am uitat invidios la bietul animal. Cu ea să nu te pui, auzi? a repetat tata, neschimbând nimic din tonalitate și mimică. Animalul, m-a privit parcă amuzat și s-a îndreptat cu pași mici către cel ce o chemase. Fără să gândesc dinainte vreun gest sau cuvânt, am făcut un pas brusc spre cârlană și am prins-o cu mâinile de grumaz, acolo unde picioarele din față se prindeau de piept și am ridicat-o la nivelul ochilor mei, la vreo două palme depărtare.
– Oi fi o mioară năzdrăvană ca în baladă, am rostit în derâdere, în planul secund cineva amuzându-se strașnic, dar în același timp, percepeam ca un bâzâit nesuferit, un glas la limita rațiunii care mă avertiza să nu-mi bat joc de lucrurile pe care nu le cunosc! O clipă un fior înghețat îmi cutreieră trupul . Am apropiat încet-încet chipul animalului de ochii mei: oare ceea ce au animalele se poate numi chip? Îmi aduceam aminte că mă preocupa așa ceva altădată. L-am oprit la două-trei degete de fața mea și am încercat să pătrund dincolo de albastrul acela deschis al ochilor, să realizez o unire a imaginilor disparate din frânturi și linii, din culori și texturi haotice, ca într-un exercițiu stereogramic. Expresia acelor ochi era una amuzată și tandră. Tandrețe? am exclamat în mine, dar nu am avut vreme să-mi duc mai departe nedumeririle… Ochii aceia se adânceau și se lărgeau, albastrul lor devenea tot mai viu și mai ondulat, căpătau contururi noi și se legau de un trup care-și întemeia o existență tot mai reală. O făptură cu chip de femeie sau o femeie cu chip de făptură a altor tărâmuri, mi se înfățișa din vârtejul albastrului. Am auzit glasul tatei, venind înfundat de undeva, dintr-un loc unde cuvintele și gesturile sunt altceva decât ar trebui să fie.
– Ți-am spus să nu te pui cu ea! Io-te că acum ai pățit-o! „Am pățit-o?” am gândit instantaneu, „Cum? Cum am pățit-o?” dar nu a venit nici un răspuns. „Poate că am pățit-o”, mi-am spus atunci, poate că făcusem un atac cerebral, sau poate imaginația mea o luase razna, sau altceva cu aceleași conotații patologice.
La limita rațiunii acel cineva de acolo tremura și se pierdea când și când, ca și cum ar fi suferit un atac de epilepsie. Cunoscusem mai demult un om din sat, Fănel, mai mare ca mine cu câțiva ani, care avea crize dese, iar eu mă nimerisem odată acolo. Am deschis palmele aruncându-mi mâinile în față. Mioara pe care eu o luasem pe sus nu mai era, gestul fiind inutil. Ființa aceea albastră, la nici doi pași de mine mă privea, așteptând să fac ceva, să spun ceva. Totul era albastru, mii de nuanțe de albastru, de la ultramarinul cel mai profund la nuanțele de cer translucid, aproape alb. Dar nici o altă culoare.
– Vrei să te pui cu mine, se auzi glasul melodios al acelei femei/zâne/vrăjitoare/sucub/demon, chiar vrei să te pui cu mine?! Nu puteam să vorbesc, nu puteam să fac un gest; vedeam lumea, pe care o cunoșteam de când mă născusem, cum se schimba în forme tot mai îndepărtate de amintirea mea. Nici tata nu mai era la fel, nici eu, nici casa bătrânească în care-l părăsisem, nici curtea înăbușită de buruieni. Orizontul albastru se deschisese în infinite nuanțe, alte făpturi ca aceea din fața mea se prelingeau în depărtare, într-o armonie și o estetică a inefabilului niciodată înțeles de oameni. Taburetul peticit cu tot felul de scândurele era altceva, o materie irizând ca un diamant, crăpăturile care roseseră până la carnea roșie pereții, dispăruseră în netezimi și ondulații de culoarea valurilor, curtea respira în lumina cerului, materia înseși părea să-și schimbe structura. Toate undele acelea care izvorau din ochii ei și reintrau acolo ca într-o mare ce-și adună fiicele și fii rătăcitori, mă îmbătau, mă încântau și mă îngrozeau cum nu se mai întâmplase nicicând. Luciditatea mea, pusă la îndoială, mă arunca chiar pe mine în aceeași mlaștină a incertitudinii realității. Atunci l-am auzit din nou pe tata, vorbind ușor de data asta:
– Vezi, mă Andrei? E Raiul, iar ea e Fecioara în care io n-am crezut niciodată! Că tu, nu te-ai gândit niciodată să te însori! Să te fi văzut că vii și tu cu o femeie la mine… că ăilalți…! Gestul lui nu mai semăna cu acel scărpinat reflex în chica sură, ci cu altceva, un gest repetat la nesfârșit, dar totodată primordial. Mă-ta spunea că locul cel mai adânc din Iad o să fie ținut pentru mine, de câte i-am făcut și io-te că a venit Raiul cu îngerii lui la mine!…
– Da, tătăiță, am venit să am grijă de tine. Glasul Ei vibra de dragoste și părere de rău. Ai fost cioban la atâtea oi de-ale satului și la alea ale C.A.P.-ului, ai avut grijă de atâtea suflete; le-ai dus pe cele mai bogate pășuni, cu iarbă verde plină de dulceață și la izvoare cu apă limpede și rece; le-ai muls pentru a le lua alba povară a ugerelor și le-ai învățat din când în când și ce înseamnă sclipirea rece a tăișului sub bărbie. Fără ură, ci mereu numai cu dragoste! De aceea sunt eu aici, acea Mioară năzdrăvană, care ți-a fost hărăzită să aibă grijă de tine. Știm, și așa este mersul vremii și al oamenilor pe aceste locuri pământene: cei tineri să-i lase pe cei bătrâni, să-i uite tot mai mult, iar la moartea stăpânilor, casele astea să se dărapene de prea multă părăsire și povară de singurătate. Andrei și Pavel și Petru nu au făcut altceva decât ceea ce fac toți pe aici. Au plecat să-și caute rostul prin străini, fiecare în cele trei zări și, la fel ca alții, au uitat în vârtejul vremii de tine…
Cuvintele mă ardeau cu fierul roșu al fugii și solitudinii, mă înghețau cu frigul gerurilor de dor, mă topeau în lacrimi dulci ca picurii țurțurilor de la streașină pe care nu-i mai luasem în seamă de multă vreme…
– Cine ești tu, scânceam, deși aș fi vrut să-mi strig durerea de a nu fi fost alături de aceia care avuseseră nevoie de mine, de noi, cine ești tu, repetam în neștire, lacrimi albastre, arse, scurgându-se pe obrajii mei vineți până în griul bărbii. Durerea nu mă împiedica să o iubesc, chiar dacă nu știam ce era, unde eram și de ce eram acolo. Raiul? Chiar dacă îmi strigam credința, ea nu era una care să identifice spațiile extramundane cu ceva asemănător lumii albastre. Și știam că iubirea mea este inutilă, că ei nu-i este de nici un folos. Am strigat: ori sunt nebun, ori visez, ori…
– Al treilea oori, rien va plus! râse ea cu același glas melodios care nu-și pierduse nimic din ceea ce mă făcea să mă gândesc la toate esteticile pe care oamenii le creaseră vreodată pe pământ. Nu ești nici nebun, nici nu visezi… Ea cânta: „Al Treilea Ori, al Treilea Ori, al Treilea Ori” și-mi luă mâna dreaptă cu mâna ei stângă, apucă stânga tatălui meu, cu dreapta ei și am zburat împreună într-o plutire de abur abia atins de începutul albastrului, peste toate orizonturile care ni se ridicau în față, nu ca stavile, ci ca începuturi de drum, îmbiindu-ne fiecare. „Altădată, altădată” se adresa ea cuiva pe care nu-l vedeam, „avem tot timpul din lumi” mai spunea, surâzând într-un fel complice, cu fața întoarsă spre mine.
– Aici e Raiul, auzeam din dreapta mea, geamătul fericit al tatei. Ți-am spus io, Andrei, da’ tu n-ai vrut să mă crezi! Bătrânul nu și-a pus nici o clipă întrebarea: ce căutam EU în Raiul LUI! De fapt, nici eu nu ajunsesem să-mi imaginez cum ar fi sunat o astfel de întrebare. Era cert că nici întrebările nu-și mai păstrau vechea lor formă în acest spațiu.
Zborul…
Cum aș putea să descriu acum, după ce timpul a trecut, după ce tatăl meu a plecat dincolo, acel zbor? Cum aș putea să descriu acele imagini, care nu erau imagini ci altceva mai presus de ideea noastră despre aparență? Cum aș putea să redau acele cuvinte care de la o vreme nu ne mai erau adresate, ci existau în noi, rând pe rând? Zburam, dar eram, simultan, în tot ceea ce era nemișcat, vedeam totul, dar eram în același timp întunericul absolut, vorbeam, dar eram înmormântați în tăcere.
Și atunci am auzit o Voce, care putea fi vocea Ei, sau a altcuiva din acea lume, care cânta cu jale:
„Pe-un Picior de Plai,
Pe-o Gură de Rai…”
și știam că este acea baladă la care cu ușurătatea ființei mele efemere, făcusem aluzie mai devreme… Oare cât de devreme?! Ascultam, dar aveam timpanele sparte. Vorbeam, dar aveam limba tăiată. Vedeam, dar aveam ochii scoși. Fiecare cuvânt începea cu o majusculă, care dădea semnificații nebănuite până atunci de mintea mea și de inima mea. Și fiecare cuvânt prindea contur, așa cum se întrupase Ea din trupul mioarei iubite de tatăl meu. O iubeam pe ea, iubeam toate cuvintele, toate izvoarele luminii și toate țimbalele armoniilor acestora albastre. „Aceasta este Ortomania, spunea Vocea, lumea albastră, a azurului și inocenței, a nemărginirii iubirii și sacrificiului pentru celălalt. Moirele noastre plutesc asupra voastră, dar numai unii veți fi cu ele încă în timpul vieții. Cei mai mulți le veți avea la naștere, martore ale viitorului vostru, alții le veți avea după ce veți îndeplini tributul vieții și veți da seamă de iubirea și mila voastră.” Ea se întoarse spre mine.
– Dacă vrei să mă ai, trebuie să revii acolo de unde ai plecat odată. Trebuie să legi firele ce se vor rupe după ce tătăițul nu va mai fi. Eu sunt a lui, acum, când are nevoie de mine pentru pregătirea plecării . N-o să mai stea mult în lumea pământului său… Dacă tu nu vrei sau nu poți să iei asupra ta greutatea asta, poate… Petru sau Pavel să o facă… sau altcineva în locul tău. Trebuie să-i întrebi și pe ei… Povestește-le totul și dacă va fi să fie într-un fel, așa va fi!… Dar eu te aștept pe Tine! Ai înțeles Vocea… Fiecare dintre voi poate fi Vocea! Fiecare are un Plai unde stă de pază între lumi, fiecare dintre voi este un Rai pe care trebuie să-l descopere și să-l înverzească și să semene semințele tuturor florilor din lume în el.

***
Nimeni dintre săteni nu a înțeles, mare mirare pentru ei, de ce pământul așezat peste mormântul tatălui meu era albastru! Nu un albastru de vopsea, ca aceea cu care ei își vopsesc gardurile din fier din cimitir, ca să nu ruginească, ci un albastru care aparține chiar pământului. Un albastru de lumină cerească, cernută și amestecată cu lutul. Orice pumn de țărână scos în afara mormântului, redevine negru așa cum a fost de milioane și milioane de ani. Eu sunt singurul care știe de ce!
… Sunt aici unde trebuia să fiu de la început. Casa mea, curtea mea și grădina, pământul meu și-au recăpătat viața. Alături de mine este Ea, femeia din lumea albastră, Mioara mea. Sau… Moira! Iar în lumea aceea suntem tot mai mulți, tot mai mulți veghem și ne sporim forța pentru ca acea baladă să-și înceteze, în sfârșit, într-un posibil timp omenesc, puterea de rupere a acestui neam!

Leconte de Lisle
(1818-1894)

Pantunuri malaieze în lanţ

V

Buză lividă! Ochi sticlos!
În suflet – o tristeţe mare.
În pânză – vânt vijelios.
Şi spume de-argint pe mare.

În suflet – o tristeţe mare.
Iată-i frumoasa faţă moartă.
Și spume de argint pe mare.
O barcă sprintenă mă poartă.

Iată-i frumoasa faţă moartă;
Pe paloş – sânge închegat.
O barcă sprintenă mă poartă
Luptând cu valu-nvolburat.

Pe paloş – sânge închegat;
De catarg capu-i atârnat e.
Luptând cu valu-nvolburat
Din cale barca nu se-abate.

De catarg capu-i atârnat e;
Mi-e sfâşierea tot mai grea.
Din cale barca nu se-abate;
Se-nvineţeşte marea rea.

Mi-e sfâşierea tot mai grea;
Cel care te-a ucis sunt eu?
Se-nvineţeşte marea rea.
Curg fulgere din empireu.

Cel care te-a ucis sunt eu?
A fost destinul, te-am iubit.
Curg fulgere din empireu;
Voi fi pe veci nefericit

A fost destinul, te-am iubit!
Eu – criminalul odios –
Voi fi pe veci nefericit.
Buză lividă! Ochi sticlos!

Traducere de Ion Roşioru

Laurenţiu BELIZAN

Urechea lui van Gogh
Roman [fragment]

Noaptea devenise o apă ce intra pe sub uşi, iar mesele se legănau ca nişte gondole. Se apropia ora închiderii. Petru propuse să mergem la „Café latin”, un bar non-stop. A trebuit, conform ritualului, să insiste, ca maiorul să ne însoţească. Ionel ripostă fără prea multă convingere:
— E târziu, profesore şi sunt cam obosit…
— Lasă, o să am grijă să pleci suficient de treaz dimineaţă, încât să nu-ţi asupreşti subalternii.
— Ce vorbeşti, dom’le?! Sunt un tătuc pentru ei.
— Precum tătuca Stalin!? chicoti Mitică, apucându-l de braţ.
După îmbâcseala din cârciumă, aerul de toamnă ne primenea hainele. Drumul era scurt: câteva străzi traversate pieziş, o duzină de reclame care năuceau un ochi prea atent, şi iată-ne instalaţi într-un colţ întunecat al barului. Maiorul îmi făcu semn apoi, îndreptându-şi privirea spre o cântăreaţă cu aer lasciv de la televizor:
— Frumos mai cântă! Arată şi bine, pe deasupra. Îl aprobai cu o mişcare uşoară a capului, atenţia fiindu-mi îndreptată spre conversaţia care începuse între Petru şi colegul lui de catedră:
— Crede-mă, băiatul ăsta al meu are talent, îl lăuda Mitică cu ochii strălucind. A început să scrie pe la cincisprezece ani. Avea un caiet mic cu coperţi negre, pe care îl ascundea în bibliotecă.
— Şi ai atentat la intimitatea lui! îl apostrofă Petru.
— Eeee, am fost discret. Ştii, de fapt, poeziile lui aduceau mai mult a proză lirică, dar ici-colo răsărea o metaforă cu prospeţimi secrete. Mitică rostea de-a valma, cu pathos, cuvinte precum „sensibilitate”, „transcendenţă”, „gingăşie”, şi ar fi continuat dacă nu l-ar fi întrerupt brutal:
— De ce nu vrei să-l aduci la mine dacă şi acum, student fiind, continuă să scrie? observaţie ce îl descumpăni o secundă.
— Pentru că nu vreau să-l perverteşti! scrâşni deodată, în disonanţă cu veselia de până atunci.
Petru începu să râdă pe înfundate:
— Ahaaa, acum înţeleg! De câte ori vin la tine, în ultimul timp tot mai rar, ce-i drept, îl alungi pe Răducu. Întotdeauna găseşti un pretext ca să-l trimiţi la plimbare. Ţi-e teamă că fiul tău, căruia îi refuzi maturizarea, o să descopere că există oameni cel puţin la fel de inteligenţi şi cultivaţi ca tine. Ah, ce modest sunt… Ştii ce face, Andrei, acest părinte nemernic? mi se adresă pe un ton teatral, c-un zâmbet histrionic. Încearcă să-şi ferească odrasla de frumuseţea, dar şi de mizeriile vieţii, de mirosurile ei fetide. Când va scoate capul în lume, o să fie atât de şocat, încât se va adecva foarte greu acestui univers care musteşte de răutate, minciună, meschinărie, şi nu va avea puterea să recunoască măcar o floare de mucigai… Vocea marcată de inflexiuni retorice şi zâmbetul lui de mască antică încercau să atenueze din gravitatea acuzaţiilor ce îl pleoştiseră rău pe Mitică:
— Eh, bătrâne, îngăimă cu ochii-n jos, e uşor să dai sfaturi când nu ai copii!
Până şi pe impasibilul Ionel, discuţia reuşise să-l sustragă apetisantei fete de la televizor. Stătea acum în poziţia „Gânditorului de la Hamangia”, privindu-l cu un amestec de blazare şi compătimire.
— Să admitem că ai dreptate, nu ştiu ce înseamnă să creşti un copil, sunt însă un bun pedagog şi psiholog, sau aşa îmi inchipui. Dar în primul rând sunt prietenul tău şi zău, mă doare paternalismul cu care-l sufoci pe Radu. Crede-mă, simt că nu procedezi bine. L-ai putea trimite la mine cu un manuscris, să vorbim despre poemele lui, să-i sugerez anumite lecturi. Te rog, la naiba! Ce te-ai crispat aşa? Ştiu că tu faci asta, pentru că ai căpătat şi o autoritate culturală asupra lui. E foarte bine, are un mentor în tine, dar lasă-l să vadă şi alte orizonturi.
— Andrei, ce crezi, mă bântuie iar grandomania? Zâmbii…
— Eu cred că merită să vă asumaţi riscul, domnul profesor, îi zisei lui Mitică.
Acesta mă privi brusc cu indignare. Faţa i se congestionă şi izbucni:
— Cum îţi permiţi, tinere, să-ţi dai cu părerea? El nu are nevoie de avocaţi. Tu, care nu ai habar de metafizică! Ce faci aici, dai târcoale ideilor, le amuşinezi? După ce că te tolerăm, eşti şi obraznic?
Admonestarea dură, jignitoare, mă uimi peste măsură. Nu ştiu ce văzuse Petru în ochii mei, dar îmi atinse un picior pe sub masă. Era inutil, ce auzisem întrecea orice închipuire.
— Domnule, cum vă permiteţi dumneavoastră să-mi vorbiţi astfel?
— Măi băiete!
— Niciun “măi băiete”, vă rog să nu mă întrerupeţi! şi cu greu mă stăpânii să nu ţip şi eu.
Cei de la mesele din jur ne priveau nedumeriţi.
— În primul rând, eu nu sunt un tolerat aici şi asta poate confirma Petru, în al doilea rând mi-am permis să-mi dau cu părerea într-o problemă care nu are legătură cu metafizica, ci a felului în care vă purtaţi cu fiul dumneavoastră. Dar cine ştie, poate relaţia cu fiul este de natură metafizică şi noi nu ştim.
În clipa aceea, zărit doar de mine, un porumbel izbi fereastra, reluându-şi zborul într-o clipă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Uite, bătrâne, se văicări Mitică cu glas stins, cum amorsezi conspiraţii împotriva mea! Uite ce-mi fac discipolii tăi!…
— Andrei nu-mi este discipol, ci prieten. Zău, Andrei, de ce te amesteci tu în treburi care nu te privesc? Uite, asta-mi place mie mult la Ionel!
La auzul numelui său, maiorul, care din cauza cantităţii apreciabile de băutură îngurgitate, căzuse în letargie, tresări, şi de data aceasta îşi aşeză mâinile pe genunchi, ca un luptător de sumo, lăsându-şi la vedere burta proeminentă.
— Îmi place că nu se amestecă în probleme care ies din sfera competenţei lui. E mare lucru să întâlneşti astfel de oameni.
Faţa lui Ionel se lumină.
— Nici nu-mi permit la rându-mi să-i spun cum să ancheteze un hoţ sau un criminal. Carevasăzică – adăugă, schimbând accentul grav – să bem pentru competenţă, domnilor! Şi, pentru că nu în ultimul rând o calitate a poliţiştilor este rapiditatea, maiorul fu primul care ridică paharul.
Deşi disputa fusese elegant tranşată în favoarea lui, Mitică, a cărui roşeaţă mai scăzuse ca a unui vin îndoit cu apă, era tot supărat. Se ridică brusc şi plecă la toaletă. Incidentul îi tăiase cheful lui Petru:
— Băieţi, eu zic să gătăm.
În ajun avusese loc o tentativă de asasinat asupra ambasadorului Indiei la Bucureşti. Maiorul ne dădu câteva detalii, recunoscând că nici el nu ştia totuşi prea mult, ancheta fiind preluată de serviciile secrete. Minutele treceau şi Mitică nu mai apărea. Petru, îngrijorat, se duse după el, întorcându-se zâmbind destul de repede:
— Ce credeţi că face la toaletă?
— Ce?
— Stă cu pantalonii în vine şi îşi numără banii cu voce tare!… Izbucnirăm în râs.
— Păi, cum ai putut să-l vezi?
— Ştiţi că w.c.-ul e la demisol. Am ciocănit la uşă, l-am strigat, dar nu mi-a răspuns. Ştiu că este cardiac şi, îngrijorat, am ieşit afară să bat în fereastra aceea mică de la nivelul solului. Fereastra era deschisă, aşa am văzut grozăvia.
Nici nu termină bine ultimul cuvânt că Mitică apăru clătinându-se uşor.
— E totul în regulă? Noi ne-am hotărât să plecăm. Andrei, o să te rog să plăteşti tu partea mea. Nu ştiu cum, mi s-au dus aproape toţi banii şi mai sunt trei zile până la salariu.
Mitică şi Ionel, locuind în acelaşi cartier, plecară cu un taxi.
— Ferice de tine că stai ultracentral! îi zisei în drum spre apartamentul lui aflat într-un bloc construit în perioada interbelică. Paşii noştri sunau în noapte precum ai trecătorilor întârziaţi prin piaţa San Marco.
— Ştiu ce vrei să-mi spui…
— Ce să mai vorbim, un imbecil şi jumătate!
— Mai ştiu că vrei să mă cerţi!
— Să te cert? Nici gând. Am realizat că ai vrut să-i curmi umilinţa.
— Hai la mine să încheiem cu un pahar de palincă. Am găsit ,,Homo Ludens” a lui Huizinga. Parcă erai interesat de cartea asta, nu?
— Aş fi vrut, crede-mă, dar sunt frânt şi mâine e musai să ajung la redacţie. Întotdeauna am vrut să te întreb ceva: cât e întâmplare şi cât destin în faptul că locuieşti pe strada Mântuleasa?
— Într-o zi vei afla, dar nu de la mine, zise atingându-mi umerii.
Aşteptând în staţia de troleibuz, îmi veni în minte faţa schimonosită de furie a lui Mitică, apoi mi-l imaginai numărând banii. Nu ştiu cum, îmi apăru în faţă complet schimbat, parcă era o hologramă mărindu-se lent, de parcă ar fi vrut să înghită noaptea. Din patetismul lui rămăsese doar melancolia, şi din bancnote firimituri de hârtie învârtindu-se pe asfalt. Purta un fel de parpalac precum al lui Humphrey Bogart în Casablanca, şi porumbelul acela zbura în jurul lui înfometat. Se învârtea atât de repede, încât a trebuit să mă sprijin de un stâlp.

Distribuie: