Spații culturale nr. 81 (10)

Gela ENEA

Cuvinte încătușate & pledoaria pentru libertate

La editura Aius din Craiova, colecția Poesii, de care se ocupă Maria Dinu, avându-l ca redactor de carte pe scriitorul Petrișor Militaru, a apărut în anul 2019 placheta Ultimul tren spre infinit, semnată de Tiana Badea, cu un Cuvânt înainte de Dan Ionescu.
Călătoria cu trenul Tianei Badea nu știu dacă are ca destinație infinitul, după cum se confesează tânăra poetă, încă din titlul acestei plachete, dar cu siguranță o destinație există și ea nu poate fi, la vârsta autoarei, decât dragostea; dragostea multiplicată, dragostea cu atâtea fațete, câte poate induce lectorului surpriza ingeniozității imaginii și a unui talent ce promite.
Deschidem cartea și ne racordăm la ecoul pantofilor stileto, ascultând cum ploaia capătă culori, freamăt, viață, prin urmare, „capătă un orgoliu umezit de poezie”.(Ploaia)
În textele următoare fiorul poetic este alimentat de antiteze într-un discurs tușat înspre apolinic, din care nu lipsesc ochii verzi, canavaua amintirii și relativizarea spațiului, mai degrabă interior: Departe, Aproape.
Dar lumina se estompează destul de repede, așa că amărăciunea, povara eșecului asimilate unei așteptări pe o bancă sau confuziei dintr-un club sunt temele din poezia Omul, ce se încheie cu o concluzie dură: am ajuns să iubesc un om, care este sau nu mai este om.
Pentru a se face auzită, Tiana Badea recurge și la oximoronul declarativ, gen tăcere asurzitoare sau la personificări hiperbolizante, „Urlă noaptea alergând după mine” (Unde ești?, dar efectul poetic nu în astfel de construcții trebuie căutat, ci în confesiuni precum eu sunt cea mai frumoasă dintre ele, dintre toate tăcerile. (Cuvinte rătăcite)
Când iubești, așa cum iubește Tiana Badea, poezia devine tributară sentimentului, un EL provoacă metafora sau o alungă: ești haina ce-mi îmbracă gândul, ochii și inima,/ într-o inspirație vagă.(Tu ești)
Suntem în preajma unui suflet clocotitor, de aceea trecem prin stufărișul oximoronic și de paradoxuri, având înțelepciunea să recunoaștem că fiecare dintre noi a trăit astfel de momente, pendulând între extazul clipei și agonia timpului dilatat de așteptări: Dar, deși inexistentă, simt că te iubesc dintotdeauna,/dinainte ca tu să cunoști inexistența mea…/Așadar ascultă, te rog, glasul meu ce nu există, mut.(Subsol)
Când versul tinde să se transforme într-o controversă, într-un reproș din sfera cotidianului banal, Tiana găsește în recuzita sa mărturisiri revelatorii, care plonjează textul în poeticitate: nu mai pot să îți aud cuvintele/Așezate în zid. (Cum să te urăsc?)
Vrând să-și construiască o casă în pădure, din lemn și vise, Tiana își asumă condiția singurătății, știe că este posibil ca ființa să-i fie acompaniată de corul ciorilor. (Dacă ai ști)
Incertitudinea se extinde și autoarea dorește să se autocunoască, să înceapă periplul existențial cu sine însăși. (Pe mine (nu) mă iubesc)
A fost cândva, ne spune tânăra autoare și trebuie s-o credem pe cuvânt, Tabloul perfect în care amândoi ne-am întâlnit la capătul lumii, dar cum lumea are un capăt, și tabloul se dovedește mereu perfectibil.
La colțul inimii pare a fi refugiul sentimentului care traversează această plachetă și e foarte bine, pentru că unde, dacă nu în inimă, ascundem ceea ce iubim?!
Citim în poezia Iubirea e ceea ce numesc eu ură că soarta e o factură trimisă lunar de…iubire, considerații ce nu atenuează copilărirea autoarei, ci dimpotrivă, o plasează într-o cochetărie cu versul pe care , suntem convinși, îl va cuceri cu bună știință, până la urmă, mai ales că simte primejdia: Îmi curg prin vene cuvinte încătușate de culoarea nopții de duminică.( Cuvinte încătușate)
Prin asumarea unui curaj al rostirii, prin nonșalanța tinereții, vârstă a aventurilor, între care și cele lirice, în cazul de față, Tiana Badea reușește să se impună, convingând juriul unor concursuri literare că merită a fi premiată, concursuri printre care se numără Giovani e Poesia, de la Triuggio, Italia ( organizat de IPA Regiunea 1 București, în colaborare cu IPA, regiunea Lombardia, cu Centrul lingvistic Cultural QUI, Bulgaria), concursul Oana Diana Renea ori Festivalul-Concurs Titel Constantinescu, ca să amintesc doar câteva dintre cele la care s-a bucurat de considerație.
Îi dorim Tianei Badea să elibereze cuvintele din cătușe, să se bucure de libertatea acestora, sub cerul înalt și primitor al Poeziei!

Marius MANTA

Destine, luciul apelor

Nu zic o noutate, fiecare are o sumă de volume de care nu se va despărți toată viața; de obicei, strânsa legătură cu asemenea cărți se înfiripă încă din copilărie / început de adolescență, atunci când tainele lumii par mai accesibile și când condiția de erou pare să îmbrace credibil dimensiunile propriului viitor. Țin minte că printre titlurile la care reveneam mereu se întâmpla să fie un „Pistruiatu”, „Fram, ursul polar”, „Cireșarii”, dar mai ales „Toate pânzele sus” și „Winnetou”. Aventurile imaginate de Radu Tudoran urmau să acompanieze multe generații, deschizând drumurile imaginare ale libertății dar și posibilitatea de a ieși din anonimat; e aproape unica posibilitate de a evada din spațiul extrem de previzibil al cotidianului și de a te acomoda cu locuri exotice, implicit cu noi provocări. Mi-a plăcut cum, cu simplitate, Florin Bican arăta: „Citind, devii membru al fantasticului echipaj de pe Speranța. Dacă ești mic, te vei simți mare și puternic, iar dacă ești deja mare și puternic, te vei simți din nou copil, vrăjit de farmecul acestei cărți picurându-ți în suflet elixirul tinereții fără bătrânețe”. Cu deosebit interes am privit, peste ani, „Cartea sorților”, un text superb semnat de Niadi Cernica, care suportă mai multe chei de lectură, antrenând disponibilități neoromantice, cât și tușe fine ce analizează / discută asupra condiției personajului în raport cu diegeza și celelalte instanțe narative.
Schimbând registrul, îmi aduc aminte cum undeva departe, cu prilejul lansării „Indiilor greșite” – sper să nu mă înșele memoria! -, am avut șansa să vorbesc pentru prima dată în fața unui public numeros și de calitate despre o carte care, cum altfel, mă surprinsese peste măsură, care dezertase din spațiul tuturor grilelor de lectură în care am vrut-o închisă. Chiar dacă am apropiat-o atunci fie de realismul magic, fie de fantasticul eliadesc, aducând-o vag în preajma unor decupaje de ordin psihanalitic, de altfel la modă, intuiam că peste toate, scriitura generează un soi de intertext ciudat, în stare de a stabili puncte de legătură ultra-rapid, cum se întâmplă în rațiunile progresiei geometrice. Anunța ceva dintr-o altă literatură a viitorului, care aducea în același loc și ideea și taina, și mașinăria și vibrația. Era o literatură a noii moderne, a unui dialog până atunci imposibil de imaginat, o rostire polifonică în care se găseau cufundate energii nebănuite. Constatări asemănătoare aveam să formulez și ulterior.
Totuși, dintre scrierile Niadei Cernica, întru totul subiectiv, „Cartea sorților” mi-e cea mai apropiată inimii. Motivul a devenit evident: atras de același imaginar al romanului „Toate pânzele sus”, am fost deosebit de entuziasmat de „rezolvările” găsite de autoare. Dacă „L’Esperance” va străbate marea-n lung și-n lat, sentimentele de prietenie totală, prețuire reciprocă, iubire vor străbate o literatură a adâncurilor sufletești, așezând armonic, pe același portativ, asemenea valori eterne. Evadând din statutul de ființă de hârtie, însuflețit de voința unei copile, Pierre Vaillant se trezește locuind o iubire la care nici nu spera, într-un joc al îndepărtărilor și al apropierilor cărora le găsește mai mereu însemnătatea. Aflat într-o solitudine impusă pe insula Musarah, tânărul comandant trăiește luxul de a-și fi putut înșela creatorul, rămânând în afara „desfășurării evenimentelor” preț de ceva timp, aproape 18 ani, pentru a se bucura de prezența copilei, mai apoi a adolescentei și nu în ultimul rând a tinerei ce avea să se pregătească pentru viața matură și care, iată, acum putea fi privită prin mrejele unui rar erotism: „Nu voi uita curbele corpului tău, ca de corabie, și nici cuvintele tale înaripate ca velele fluturând în vânt, nici înălțimea ideilor…” Conștienți deopotrivă că „rămâne necesar să ne respectăm singurătățile”, cei doi poartă discuții despre toate minunile lumii, inventariindu-le și capacitându-le în numele sentimentului cel mai înalt. Sinceritatea e totală, amintind fie și în parte de posibilitățile introspecției și ale memoriei involuntare: „Să nu-ți închipui că începuseși să mă plictisești. Dar în fiecare marinar (iar eu poate că eram mai mult marinar decât constructor de corăbii) apare, când stă prea mult pe țărm, o melancolie aparte, pe care i-o aduc foșnetul valurilor, vibrația velelor bătute de vânt, ancora care se ridică cu scrâșnete de fier. Cât fusesem în lumea ta, nu simțeam acest dor nedeslușit, dar acum, când universul nostru se restrânsese la Musarah, ajunsesem să simt neliniștea surdă a matelotului rămas la țărm”. „Cartea sorților” e ultima redută a speranței, e încrederea în om și Dumnezeu, în rosturile literaturii și ale filozofiei: „După mine rostul literaturii era acela de a atrage atenția asupra valorilor vieții, pe care noi, în rutina cotidiană, le uităm”.
E poate cea mai tonică pagină de literatură a Niadei Cernica, o luptă la sfârșitul căreia imaginația iese învingătoare. Spre deosebire de textul lui Radu Tudoran, care a fost ecranizat cu succes fabulos pentru perioada cenușiu-comunistă și chiar așezat ulterior în formă grafică de Puiu Manu, textul Niadei Cernica nu se pretează la un alt mijloc de exprimare artistică: el se naște din literatură și este sortit să genereze surprinzătoare legături literare. Fără a osteni să privească luciul apelor, Niadi Cernica deschide inimi și speranțe.

Ottilia Ardeleanu

Iubirea urcă pe scara lui Iacob

Gabriel Nicolae Mihăilă este un tânăr poet gălățean care câștigă în 2013 premiul editurii Charmides la secțiunea debut a Concursului Național de Poezie „Porni luceafărul…”, ediția a XXXII-a, în urma căruia se naște acest volum cu un titlu nichitian, aș spune, dacă iau în seamă versurile marelui poet din poezia Dezîmblânzirea așezate drept motto înaintea poeziilor autorului, și anume: În mine e ALB, NEGRU și TU la mijloc.
După cuvântul înainte al domnului Dionisie Duma, poetul găsește de cuviință să facă o intrare limpede în poezia sa și anume cu un autoportret pe scurt, aducându-ne la cunoștință, în „biografie selectivă”, cronologic, câteva date importante din perindările sale de la naștere și până în prezentul apariției cărții.
Își calculează ruta optimă prin poezie și își alege două căi: Geneza și drumul poetului și Muza.
Desigur că există un parcurs gradual, o introspecție prin care poetul caută să-și cunoască propriile forțe prin toate mijloacele de analiză și cercetare a sinelui, nelipsindu-se de o serie de întrebări la care se străduiește să găsească rezolvări personale.
De la bun început, poetul denumește felul poeziei sale, îi face o descriere succintă, dar relevantă: „numesc poezia pragul ultimului țărm/ pragul dincolo de care oamenii/ nu mimează viața”.
Cum își găsește Gabriel Nicolae Mihăilă calea poeziei? Simplu, prin metamorfozarea sângelui în cuvinte; de altfel, mărturisește că prin venele sale curge numai poezie. Chiar invocă starea de poezie: „să ningă poezie, să se depună strat gros/ să țină cald pământului dinlăuntru, oamenilor îngropați”
Poetul își alege repere bine poziționate în poezie, puncte de revoltă, de pasiune, de viață, de atitudine și astfel, într-un caz aparent judiciar, de catharsis – cum singur îl numește, Gabriel Nicolae Mihăilă aduce în loja martorilor lașitatea, moartea, întunericul, mâna, inima, femeile, iubirea, omul și chiar pe Dumnezeu, ca niște personaje din teme literare universale care au ceva important de spus cititorului de oriunde, venindu-și cumva în apărare.
Dacă în omul obișnuit acesta vede un inadaptabil, un exploziv, un element de năruire, fără ca rădăcinile sale existențiale să mai poată fi bine înfipte în realitate, în spațiu și timp, concluzionând că „omul a ajuns să fie cea mai ieftină monedă de schimb”, în Dumnezeu vede totul: „Dumnezeu e în tot// Doamne încăpățânarea asta lupta asta cu tine sper să mi te facă/ un prieten adevărat// între mine și Tine e o închisoare/ un lagăr de concentrare// Doamne/ hai să îl dărâmăm împreună”.
Cât despre iubire, poetul afirmă nonșalant: „iubirea e ca o haină nouă pe care trebuie să o păstrezi curată și să o îmbraci tot timpul cu mândrie”.
Poemele sale masive au particularitatea că definesc anumite stări temperamentale, etape, legături, cu iz sarcastic uneori, ilar alteori, și subliniate prin scriere cu italic, inserate în masa de versuri, așa cum în cazul acestora: caz de catharsis, 245111, bărbatul de pe strada 7 și altele.
În volumul prezentat, sunt multe poezii dedicate poetului pe care când îl idolatrizează, când dă cu el de pământ, știindu-se dintotdeauna că frumusețea care curge din mintea, inima și mâinile sale în poezie nu face concurență traiului său ori fericirii sale pământești. Poeții sunt alimentați cu spirit! Jucându-se cu emoțiile, Gabriel Nicolae Mihăilă tratează poetul „din punct de vedere legal”, considerând toate manifestările acestuia, aspirațiile, dorințele, ambițiile, vanitățile care pot lovi în poetul tânăr, în formare, dornic să fie recunoscut. Astfel, el aspiră la a fi geniu, însă pentru asta se vede nevoit să treacă niște obstacole, să nu ajungă să se prostitueze moral, emoțional, intelectual, să nu cadă de partea poetului manelist, poetului de duzină, poetului de whatsapp sau messenger etc. Desigur, autorul consideră creația la nivel de generație, ca pe un curent care vine să aducă ceva modern în poezie, ceva de-a dreptul istoric: „poetul spunea că poezia este tatuajul unei cărți, cartea este emblema unei generații și generația este steagul pe care istoria îl înfige în timp”. Totodată, poetul este perceput ca un sportiv de forță printre cuvinte, un pugilist de exemplu care lovește și lovește. Cumva trist, el vede decesul cărții de poezie într-un anticariat unde este înmormântat pentru totdeauna: „bărbatul de pe strada 7/ își găsise adăpostul într-un anticariat de lux/ nu avea preț și putea fi citit doar o singură dată// nu putea fi al nimănui și totuși era al tuturor”.
Lipsa de comunicare dintre oameni, viitorul rigid și dezumanizat îl determină pe autor să scrie despre o lume robotizată în care chiar și poeții vor ajunge să reacționeze și să creeze automat, fără pic de trăire: „în câțiva ani nu se va mai numi moartea unui om ci defecțiunea/ iremediabilă a unui robot/ cimitirele vor fi doar de fiare vechi iar oameni vei putea găsi/ doar în rafturile/ din biblioteci care la rândul lor vor deveni muzee”.
Gabriel Nicolae Mihăilă folosește adesea expresii, metafore, sintagme de rece, ca și cum lumea în care își scrie poezia este una fără sentimente pentru care el, poetul, luptă să o trezească la emoție, la o viață în care căldura sufletească este principalul braț de lemne care încălzește inimi. Deși foarte tânăr, realitățile pe care le descoperă și le mărturisește în poezie sunt tragicomice, dramatice chiar, un șir de supradoze, singurătăți, disperări, de sinucideri, de sfârșituri. Simte nevoia să scrie titluri în toate limbile pe care le cunoaște ca să-și demonstreze că poezia nu are hotare, dar are aceleași universuri triste, devoratoare de viață! În le jardin noir, par exemple, întâlnește nu pentru prima oară singurătatea, dar îi acordă puteri animalice: „privesc jumătatea goală de pat ca pe o capcană de urs”.
O poezie reușită este și cea pentru Ana. Pentru Ana are mere, Ana copilăriei din abecedar care nu se mai întoarce și care pare zidită acolo undeva ca Ana lui Manole. Autentică punere față în față a două ane remarcabile ca importanță în viața celui care urmează calea scrisului.
Privind muza, referința creației sale, Gabriel Nicolae Mihăilă afirmă că este o „femeie pe care mulți nu au cunoscut-o încă”. În fond, femeia este idolatrizată. Ea este cristalul de Bohemia, femeia cerului și a pământului, femeia stea, femeia soldat, femeia imortalizată în romane ori pe pânză, cantabilă, bună de pus la rană, ispititoare într-ale iubirii și poeziei. Partea a doua din volum îi este, cu alte cuvinte, dedicată femeii. Și totuși, în povestea iubirii arzătoare, femeia ideală pare să lipsească: „ce șansă ar fi fost/ să întind din nou mâna către inima ta/ ca înspre un stup de albine/ pentru a-i gusta mierea//… noi ne-am vorbit/ absențelor noastre până/ ne-au dat iar viață”.
Iubirea este descrisă emoțional, este scoasă din trăiri și așezată într-o lirică prețioasă, transmisibilă tocmai fiindcă are ceva transcendentar, de pildă, iubirea are „tensiune de aviator”, se află în propulsie spre a înălța poezia; sau, iubirea este interpretată ca o dumnezeire coborâtă în inimi odată cu anotimpul în care se face simțită: „un anotimp/ în care inimile se desfac ca niște nuferi/ pe care îngerii îi culeg şi îi oferă Domnului”; mai este iubirea și „o mușcătură de gutuie”, aroma aceea ieșită de sub puful galben-auriu; iubirea este astrală, stelară, poetul făcând uz de imaginația sa cosmică: „îmi imaginam că și stelele îndrăgostite privesc către pământ/ neputând să perceapă distanțe/ poate că și ele își aleg un om norocos pe care să-l urmărească/ pentru tot restul vieții”; iubirea este percepută în tot ce există viu și care ar putea intra sub incidența ei fără rezerve: „iubirea e cea mai firavă viețuitoare de pe/ pământ un animal pe cale de dispariție/ sunt momente când iubirea e ca un scorpion care te înțeapă/ doar de curiozitate un leu cu coama deasă și cu răgetul/ ca un fulger care lovește de mai multe ori în același loc/inimă”.
S-ar crede că iubirea poetului se cheamă Anastasia, după cum îi este confidentă: „mie mi-a spus că o cheamă Anastasia/ şi că m-a ascuns în singurul loc de pe Pământ unde nu mă poate/ găsi nimeni/ în inima ei// apoi s-a pierdut printre oameni”.
Dar, până la urmă, iubire este atunci când „noi vom uita întotdeauna un nasture deschis/ în dreptul pieptului pe unde/ să ne strecurăm”.
Între poemul de intrare, intro, și poemul de ieșire, outro, Gabriel Nicolae Mihăilă străbate la rece hârtia velină cu o poezie care pare să urce scara lui Iacob, cerând și rugând iubire, negând efectul de seră în condițiile în care, rămas cu singurătatea sa, încearcă doar senzații de îngheț: „privesc cum termometrul îngheață în toate locurile/ din care lipsești îmi mor cuvintele hârtia asta a devenit atât de/ rece/ e doar un mormânt pe care nu-l mai vizitezi”.
Însă, poetul simte că nu se poate opri, și atunci, grație sentimentului de continuare, de înaintare printre lumi-obstacole, el lasă o filă albă în viața sa, care să poată fi motiv de completare a oricărui gol: „pagină albă// aici sunt toate lucrurile/ pe care nu ţi le-am putut spune/ nu ţi le pot spune şi nu ţi le voi putea spune”.
Este, de altfel, și o invitație la lectură și exprimare a unei păreri personale din partea oricărui cititor. Un volum atractiv!
Paradoxal, Emil Cioran afirma că „în iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înșine, ne încântăm cu voluptățile tremurului nostru erotic, din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă și mai profundă cu cât distanța de persoana iubită e mai mare.”

*Gabriel Nicolae Mihăilă, În mine e ALB, NEGRU și TU la mijloc

Tudor CICU

Cheia unor lecții de viață

Cititorului îi este dat să parcurgă (cu ochii, mintea și inima) o carte de eseuri (19 la număr), într-o carte de suflet: Depinde de noi (de Elena Căpățînă/ ed. Alchimia cuvântului, 2021), în care autoarea acestei cărți despre „niște” lecții de viață, își propune, în fiecare din articole, o „decodificare a informațiilor primite de-a lungul vieții” – după cum ne mărturisește în Jurnalul imaginar ce ține loc de „cuvântul înainte” semnat de către autoare. „Numai rostit, cuvântul își poate împlini rostul adânc, acela de a fi vehicul al revelației”, spunea Matei Călinescu. Și ca un bun „observator cu ochii sufletului”, autoarea cărții de eseu se pune și în fotoliul comod al povestitorului de basm, și care, ca la o șezătoare apare în fiecare dintre noi nevoia imperioasă de a spune adevărul nostru. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit: „Așa mi-am descoperit biserica din inima mea, templul Duhului Sfânt. Și toate acestea, să le descoperi, să te descoperi, depinde doar de tine”. Cartea se adresează celor aflați pe băncile școlii, tinerilor care pășesc cu neîncredere în viață (și nu numai lor) „spre a-i ajuta să-și descopere propria inteligență, pentru a-și cultiva darurile, talanții din propriul suflet”. Descoperiți-vă singuri, adevărata valoare! – e mesajul autoarei. Fiindcă (și o spune în stil socratian): „Așa cum Creația începe cu noi înșine, tot așa și schimbarea pe care și-o dorește fiecare dintre noi, să înceapă cu noi înșine: cunoscându-ne, (scoțând întâi bârna din propriul ochi și apoi paiul dintr-al celuilalt), descoperindu-ne tainele și talanții…”. Ca în pilda biblică. Tot astfel, cu ajutorul pildelor, al proverbelor și zicătorilor populare autoarea se face plăcută și urmărită cu mult interes pe tot parcursul lecturii. Fiindcă povestea-parabolă e un îngrășământ al spiritului, iar autoarea o face și ea, călătorind „cu gândul” și privind viața „cu ochii sufletului”, dar lăsându-și imaginația să zburde nestingherită. Despre tainele din cărțile citite de-a lungul vieții, și descoperite „…ca pe miriadele din Cuvântul de la început”, nu tăgăduiește să ne transmită, cam ceea ce stă scris și în cartea sfântă: „Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea” (Psalmi cap. 1/v.2). Mesajul care se desprinde din aceste eseuri, e ca tinerii să ia din când în când BIBLIA și să citească câte ceva din ea, pentru că frica de Dumnezeu (cum spune un proverb) este începutul înțelepciunii. Și să nu creadă cineva că numai dacă cerem ajutorul lui Dumnezeu și-l chemăm prin rugile noastre, el vine să ne acorde ajutorul. Chemat sau nechemat, Dumnezeu va fi de față în toate momentele vieții noastre. Într-un prim eseu „Proverbe și ziceri românești”, Elena Căpățînă face o pledoarie pentru limba vorbită, cotrobăind, ici-colo, pe tărâmul din lumea basmelor, acolo unde fiecare copil pătrunde în lumea frumuseților create de popor în limba graiului său: „M-am regăsit între cei care confecționau buzdugane din cuvinte pure, românești, iar acestea loveau, cu putere, atunci când trebuia să ne atenționeze că ne depărtăm de Cale.” Fiindcă proverbele, zicătorile, pildele noastre populare au acea frumusețe care „a fost pusă de Dumnezeu la vedere” și sunt „adevărate reguli de conduită”, care au o morală desprinsă din viață. Un oarecare filosof, Kretschmer, afirma că pentru oamenii normali morala e prețuită ca sarea în bucate. E necesară, dar să nu abuzăm de ea. În analiza factorilor care intervin în construcția psihismului superior al oamenilor, Kretschmer a ales numai unul: „dinamismul vieții instinctive”. Instinctiv își începe autoarea căutările despre iubire și mulțumire sufletească în următorul eseu „La pomul lăudat”, pornind de la ideea că și un pom, ca să crească frumos, în armonie, trebuie stropit „cu atenția mea, cu iubire, cu mulțumire, ar fi fost la fel de frumos ca pe vremea copilăriei mele”. Și asta, dacă „vrem să învățăm ceva sau să schimbăm o stare cu una mai armonioasă”. În „Cinstește-i pe bătrâni, căci și tu vei fi bătrân”, lecția de viață a bătrânilor noștri sună ca în acel motto la eseu: „Cine n-are bătrâni, să-și cumpere!” Bătrânii, acești necunoscuți care suferă în tăcere, închiși între patru pereți fără posibilitatea de a ieși pentru a cere ajutorul cuiva, sunt oameni singuri, suflete căzute în depresie. Loviți de drame în fața cărora cei mai mulți dintre noi ar claca fără drept de apel. Ce putem reține din acest interviu interesant cu un bătrân?… 1) „Lasă-ți intuiția să zburde și să-ți decodifice informații cu care intră în rezonanță sufletul”. 2) Un bătrân este iubit de copii „prin poveștile pline de tâlc din care poți învăța istorie adevărată”. 3) Un dar de preț: „iubirea (lor) necondiționată” 4) „Mulți citesc, dar puțini înțeleg și deslușesc misterul din spatele cuvintelor” – scrie autoarea. Totuși, mă îndoiesc că mulți citesc, întrucât statisticile recente spun că peste 90 la sută dintre români nu cumpără nicio carte într-un an. Iar scriitorul român, fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. Dacă ne gândim că oamenii citeau, în loc de altceva, într-un timp în care toate lipseau? Alte statistici arătau că 38% din cei care totuși, au citit o carte, nu înțeleg nimic din ce citesc, iar 31% din români n-au citit vreodată o carte. Iar dacă e să ne raportăm la țările în care cititorii au citit măcar o carte pe an, suntem pe locul 27 din 28 de țări din Europa, continentul în care s-a făcut statistica. Că doar 16% din tinerii noștri spun că au citit lunar câte-o carte, să înțeleg că e mulțumitor?… În fine: 5) Despre cele „șapte științe fundamentale (muzica, matematica, chimia, fizica, astronomia, biologia și filosofia), aflăm din acel interviu cu un bătrân, că nu întâmplător au fost ele gândite, ci sunt desprinse din lucrarea „Facerea Lumii” în cele șapte zie de creație ale lui Dumnezeu. Așadar, să-i cinstim „pe cei bătrâni și de sfat să le mulțumești”. Dintr-un alt eseu intitulat „Matematica” înțelegem că această știință este limba cu care Dumnezeu a scris Universul, și după Platon „cea mai înaltă formă a gândirii pure”. Autoarea face o pledoarie pentru puterea unui punct care are curajul să se miște și din mișcarea lui „să ia naștere o nouă REALITATE”. Ca învățătură (scrie autoarea), „depinde de noi dacă suntem curioși, manifestându-ne intenția de a ne lărgi Calea” spre cunoaștere. Ușor, ușor, eseurile încep să se construiască armonios din registre diferite și complementare. Cum e și următorul eseu: „Cel fricos îi înfricoșează și pe alții”, scris ca povestea unui ținut cu „oameni-copaci”. Pornind în căutarea unei păduri vrăjite, autoarea găsește o lume în care, privindu-ne ca într-o oglindă, putem descoperi în fiecare adevărul după care alergăm de-o viață.
Kafka ne atrăsese atenţia, că „nu putem vedea adevărul, dar putem fi adevăr”, în lupta noastră cu acel raţionament care râvneşte să aducă lumină într-o ceaţă de mistere. După ce-ai gustat din înșelăciunile vieții, aceste sfaturi ale înțelepților ți se par că au venit prea târziu. Sau poate că are dreptate Socrate: „Dacă nu acum, atunci când?”. (Se spune că Socrate, care a ales să moară bând cucută, după ce alții dăduseră infama judecată ce-i hotărâră soarta, a chemat un profesor de muzică să-l învețe să cânte la harpă. Când unul dintre jurați s-a mirat că un om care mai avea doar câteva ore de trăit are o astfel de dorință, Socrate ar fi spus ceva de genul „Dacă nu acum, atunci când?”. Are o logică dorința filozofului? ne întrebăm noi. Are. Pentru că filosoful își credea sufletul nemuritor). Lecții de viață găsim și în eseul „O mână spală pe alta și-amândouă obrazul”, unde suntem purtați prin copilărie, punctând pe însemnătatea cuvintelor din popor: „cei șapte ani de-acasă” și învățămintele care se desprind de aici. În „Ascultă cu urechile, vezi cu ochii, dar tacă-ți gura!”, avem de reținut fraza: „Am pierdut măsura, vorbind verzi și uscate, luându-ne gura pe dinainte, lungind vorba, având, de multe ori, piper pe limbă.” De unde și zicala: „Cine seamănă vânt, culege furtună!” Cu o trimitere la pilda semănătorului din Biblie, eseul „Cultura este ceea ce rămâne când ai uitat tot ce ai învățat”, are bucuria frumosului mesaj literar, că doar prin cultură „sămânța căzută în teren bun, rodește înmiit”.
Întrebarea e: cât îi reușește autoarei să descopere gândurile cititorului aflat dincolo de fereastra la care stă la pândă cel care scrie? Așa cum viața celui care scrie este chiar lumea firească și nu tânguirea sa într-o icoană, uneori paginile scrise devin un soi de jurnal al clipei; trăire, extaz, meditație, revelație… într-un prezent etern al trăirii în poveste (vezi și „Cu furca-n brâu, cu gândul dus…”). Cunoașterea de sine ( frumos spus!) „este un prim pas spre însănătoșire”, iar „valul vremii ne coboară dacă uităm de valul vieții care ne ridică”. Confucius ilustra această idee prin pilda țăranului neliniștit de faptul că holdele sale de grâu nu creșteau de la o zi la alta, văzând cu ochii: el s-a dus să le smulgă pe jumătate, să le tragă în sus, ca să le facă să crească mai repede.
Atunci, unde să găsească un copil aflat pe băncile școlii, ori un tânăr căruia i se adresează autoarea, cheia înțelegerii fericirii? Îndemnul acestor lecții de viață este: citind cât mai mult, descoperind în hățișul acestor întâmplări ale vieții toate aceste taine ale ei, fiindcă „a venit timpul să ne maturizăm! Să fim conștienți de mediul înconjurător și de faptul că noi influențăm totul”. Cu toate acestea iluzia realității dorite e atât de puternică, încât senzația de teamă a existat permanent în viața copiilor lipsiți de busola unor cunoștințe temeinice. Și da! Viața planetei depinde de noi. Primul gând în scrierea acestor articole au trimis-o către acel copil care nu știe cum să treacă peste un eșec, cum să-l „administreze” (ar spune psihologii), cum să învețe din aceste experiențe de unul singur. Articolele din această carte îi oferă un răspuns, acela unde să caute el răspunsuri. Nu căuta să înțelegi totul (decodificăm noi efortul autoarei), dar măcar ține minte unde trebuie să cauți când vei avea nevoie de un sfat, de o pildă ajutătoare, cândva. Iar cea mai bună educație este să îi amintești mereu și mereu copilului tău despre învățăturile BIBLIEI. Să cauți Biblia, și când se ivește ocazia deschide cartea cărților și citește-i din învățăturile lui Iisus. Fiindcă, în viață, ca simbol al credinței, trebuie să crezi în ceva. Unii cred în Dumnezeu, alții în știință, fiecare crede ce crede, dar esențial este să crezi în ceva, să poți iubi curat și să ierți întotdeauna. Dacă ne vom lăsa pradă unui drob de sare creat de fricile care anulează rațiunea (ca-n povestea lui Creangă), copiii vor ajunge să nu mai găsească, niciodată, „talanții din propriul suflet”. Aceasta e cheia pentru taina lumii; pășind peste ființă în adâncul tuturor lucrurilor. Adică, o nesfârșită căutare a singurului lucru care există în lume, mai bine zis, chiar LUMEA ascunsă într-un cuvânt magic, povestea scrisă.

Tudor CICU

țârâiau din ierburi greierii-n ceairuri…

țârâiau din ierburi greierii-n ceairuri
când sosi cu pânza să o spele-n lac
eu căzut pe gânduri, în uimiri de-a șiruri…
pulpele ei goale m-au lăsat buimac!
cred că luna-n mreje stăpânise iazul
când intrase-n undă cu al ei picior
și prins în fereastră mi-am ciupit obrazul
toate-am pus în seama, doar a viselor.
numai că și bluza îi căzuse-n trestii
părul strâns codițe se zbătea la vânt
când păși spre sălcii, nuferi și-alte chestii,
până ce în apă își făcu avânt.
aș fi vrut ca luna să ia-n seceri norii
sau în furci hidoase să-i alunge hăt…
ca prins în painguri mă găsiră zorii;
numai ea din cețuri nu veni-‘ndărăt.

Distribuie: