Spații culturale nr. 81 (4)

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Alteritățile lui Ivan Stankov. Semnal

În ciuda faptului că nu e un nume necunoscut pentru mediile literare vestice, Ivan Stankov nu figurează pe nicio listă „canonică” de prim interes, chiar dacă maniera sa de a scrie e fără doar și poate o rara avis, ce surprinde prin felul inedit de a reține, fie și în parte, procesul de destructurare a societății în Bulgaria postcomunistă.
Volumul la care am avut acces – „Amintiri despre apă re minor” (Editura „Humanitas”) – e parte a unei trilogii a neputinței, e „cântecul de lebădă” al satului tradițional, urmând ca în viitoarele cărți (un al doilea volum deja apărut cu titlul „Străzi și vapoare sol minor”), autorul să înfățișeze dispariția unui oraș și chiar a întregii țări. Aduse în același punct, cele trei par să ofere imaginea unei simfonii grotești, adevărat discurs socio-cultural despre metehnele istoriei. Pe coperta a patra, Mircea Cărtărescu îl așază cu această carte „de o rară, evanescentă și nostalgică frumusețe” în linia povestirilor spiritualizate ale lui Ștefan Bănulescu ori în lumea prodigioasă a prozelor lui Dan Coman. Deși în mod evident are dreptate, consider totuși că forța de sugestie a lui Ivan Stankov vine dintr-un soi de datum care nu se lasă ușor descoperit, ci alunecă printre evenimente, multiplicând spre infernal neputințele personajelor.
Toposul pe care îl fixează Stankov echivalează cu „realitățile” satelor din proximitatea Dunării, acolo unde el însuși a trăit o bună parte a vieții, un soi de Macondo bulgar impregnat cu elemente de ritual și crezuri străvechi, astfel încât, treptat, mica doza de subiectivitate invadează întreg discursul, reorientându-l. Dar… cu toate acestea, paradoxal, vocea naratorului s-ar putea suprapune peste experiența oricărui alt sătean, pentru că aceleași chingi par să acționeze mai presus de evidențe iar destinele sunt nevoite să dureze la nesfârșit, într-un creuzet al durerii. Dintr-un anume considerent, lumea scriitorului bulgar e o bacoviană punere în scenă a unor forțe stihiale: în primul rând, apa nu este nici pe departe elementul germinativ, simbol al vieții, ci înțelesurile pe care le acoperă se mută spre celălalt pol. Satul – dacă vreți, lumea întreagă! – e învăluit în apă, materia fiind continuu erodată. De-a lungul celor douăsprezece povestiri, acest motiv revine în forță (chiar dacă uneori mascat), transformându-se cumva neverosimil într-un suprapersonaj cu rol de regie; cumplit, apa uniformizează totul, până și viața, până și moartea. Dintre cele douăsprezece, poate cea mai dură este „Ploaia”, de unde rețin următoarele fragmente: „În toți acești patru ani de când ploaia nu se oprise, niciodată picăturile nu cădeau direct jos, ci se furișau în direcții diferite prin aerul dens, se învolburau și își schimbau înclinarea, ca o zbenguială de copii. În alte dăți, zile în șir picăturile cădeau drept, disciplinate, sub același unghi și când mă uitam afară spre fereastra joasă a casei vedeam cum tot satul, lumea întreagă erau înclinate pe-o parte. Acum nu ploua pentru că scoteau din casă cele patru sicrie”, „În pauzele din timpul slujbei de înmormântare se putea auzi cum plouă din haine, apa nu se usca, ci se scurgea transformând podeaua într-o baltă uriașă, iar oamenii stăteau în ea fără să se scufunde”, „Bărbații au lăsat sicriele jos și, după ce preotul a îndeplinit ultimul ritual deasupra morților, i-au învelit cu păturile îmbibate de apă. […] Coșciugul însă nu voia să se afunde, se clătina îngrozit în apă, iar pe capacul argintiu picăturile uriașe cădeau ca fructele stricate, se loveau de suprafața tare și săreau în lateral sau în sus”.
În întregul lor, povestirile rămân atemporale, ele mărturisind grozăvia limitelor încercate de suflete pierdute. Paleta sentimentelor e prezentă schematic, contrapunctând această „grozăvie continuă a vieții”. Iubirea poartă cu sine însemne thanatice, jocurile copilărești – adolescentine din „Numerele” ori „Pâinea” (cu viziuni ce amintesc de incursiunile cărtăresciene) oferind portițe către un adamism răsturnat. La Ivan Stankov, jocul nici nu ordonează, nici nu oferă temei – el se desfășoară când surd, când acaparând prim-planul, într-un efort de măcinare ritualică.
„Satul din ape” e imaginea neverosimilă cu care ajungi… să te obișnuiești, pe care vei fi nevoit să o porți mai departe: „El era de la Dunăre. Născut pe malul apei, ea l-a însoțit toată viața, i-a curs prin trup în sus și în jos, în față și în spate, împărțindu-l în două jumătăți, în orășean și în țăran. Nu el fusese cel care o brăzdase în toți anii săi de marinar, ci ea îl despicase în două, parcă pentru a-l ține minte mai ușor…” Încă și încă o dată, „Seceta” ori „Grindina” sunt părți integrate în același poem care mărturisește zădărnicia tuturor celor vizibile. Ivan Stankov e un autor care interesează „literatura adâncurilor” grație apei atotprezente, motiv recurent pus în slujba unei teme de factură ciudată, mitic-existențialistă. Dincolo de toate, autorul pare că reușește să ne învețe și altceva: temeiurile cele mai intime ale realității trebuie vălurite odată cu propriile noastre reprezentări, a căror validitate nu depinde sub niciun chip de acceptul celorlalți. Aici, apa erodează, adâncul conduce spre uitare.

***
Chemarea apelor

Încă de la început, în ceea ce privește această incursiune subiectivă în „literatura adâncurilor”, mi-am propus să acord atenție sporită mai multor paliere, să încerc să aduc în același loc o „literatură de aventuri” și tonul grav (nu neapărat în toate cazurile!) al volumelor-document ori al dosarelor de existență; altfel, să mediez între seria de cărți destinată copiilor și de ce nu, o alta, interesantă pentru specialiști, să redesenez apoi în marginalii sensurile unui imaginar desprins din jocurile video, de unde să se reverse sonurile specifice unei trupe de rock progresiv. „Literatura adâncurilor” ar fi, astfel, o matrice în care să tresalte viața însăși, un spațiu al dialogului creație – demonstrație peste timp și dincolo de genuri, un soi de labirint multistrat în stare de a-și (auto)susține un demers existențial-estetic.
Am mai spus-o, una dintre figurile care m-au fascinat realmente în copilărie – și mult după aceea – a fost aceea a lui Jacques Yves Cousteau; l-am urmărit în numeroase ipostaze, i-am retrăit o parte din aventuri grație albumelor, jurnalelor, emisiunilor televizate, chiar acelui joc minunat care îți asigură o incursiune cât se poate de veridică în abisurile oceanelor. Grație lui Cousteau am intrat poate ceva mai profund în lumea celor care cunosc cum să răspundă „chemării apelor”. Și da, cumva spre rușinea mea, în ciuda notorietății sale, nu auzisem de Mihai Băcescu, drept pentru care întâlnirea s-a produs cu destulă întârziere. Tot lui Cousteau i-o datorez și pe aceasta!
Cariera lui Mihai Băcescu impresionează chiar și pe un neprofesionist; mai mult, viața-i, în întregul ei, ar putea fi oricând subiect de film: copil fiind, își pierde ambii părinți, urmând să fie crescut fie de bunici, fie de alte rude, printre care un unchi extrem de binevoitor. Va face cei mai importanți ani de școală la Fălticeni (peste timp așa-numitul „Muzeu al apelor” din oraș îi va purta numele), apoi liceul la Chișinău. Anul 1928 este cel al înscrierii la Facultatea de Științe Naturale din Iași, urmând ca după alți doi ani să fie numit în postul de preparator al catedrei de Morfologie animală. Specializarea îl poartă în mijlocul faunei acvatice / marine, demonstrând totuși un viu interes și pentru alte domenii. Va obține o bursă de doctorat la Agigea în cadrul Institutului Bio-oceanografic de la Constanța, bursă pe care o va definitiva în 1938 cu lucrarea „Mysidaceele din apele românești”. Imediat în anul următor, la recomandarea lui Emil Racoviță, obține o nouă bursă de studii, de data aceasta în Franța. Avea să înceapă o carieră strălucitoare, pusă în slujba întregii omeniri. Face o deosebită impresie în toate stațiunile de biologie marină unde lucrează, urmând să revină totuși în țară, șef de secție la Muzeul de Istorie Naturală București și șef de laborator la Institutul de cercetări piscicole, cu gradul de profesor universitar. Treptat, după război și mai ales după o perioadă cenușie de căutări, valoarea-i de necontestat îl impune comuniștilor care îi „îngăduie” statutul de șef de secție al Oceanologiei în cadrul Academiei și director al Muzeului „Grigore Antipa”.
Sigur, mica mea prezentare își dorește să îmbrace mai degrabă forma unui omagiu adus unui om-instituție, unui savant recunoscut la nivel global, de cele mai înalte foruri. Nu avem de această dată spațiul de a face vreo analiză literară, chiar dacă volumele scrise de Mihai Băcescu nu sunt deloc puține și nu pică examenul… estetic. Laolaltă, acestea sunt rodul unor experiențe directe, desfășurate în: Marea Neagră cu navele Institutului Bio-oceanografic de la Constanța, 1933-1938; Marea Mediterană cu navele Stațiunii de Biologie marină de la Banyuls Franța, 1939; Oceanul Pacific pe bordul navei americane „Anton Brunn”, 1965; Marea Caraibelor pe bordul navelor de cercetare cubaneze, 1967; Oceanul Atlantic pe bordul navei franceze „Thalassa”, 1971; Oceanul Indian în cadrul expediției organizată de Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” în Africa, 1973; Marea Neagră la bordul navei franceze Calypso a lui Jacques-Yves Cousteau, și în Oceanul Indian pe bordul navei franceze „Thalassa”, 1977.
Membru al Academiei de Științe din România, semnatar al unor zeci de studii cu statut de pionierat, afiliat și membru al altor cincisprezece instituții de prestigiu, numele celui în discuție e fără doar și poate demult un reper pentru studiile oceanografice / marine. Nu am însă eu probitatea de a vorbi obiectiv despre o asemenea muncă titanică. Gestul de reverență pe care îl pot face este acela de a le recomanda prietenilor acestei rubrici măcar două din titlurile acestei „galerii” impresionante – e vorba de „Chemarea apelor”, apărută la Editura „Științifică”, 1972, un jurnal cât se poate de viu despre expediția cu nava americană „Anton Brunn”, un fel de Cousteau al nostru. Al doilea titlu mi-e poate și mai drag: „Uzina Aqua” e destinată copiilor, cărora le explică detaliat toate procesele care formează minunata poveste a Apei; vag naiv, mă bucur de ea și la vârsta asta, urmărindu-i desenele fascinante și coerența demonstrațiilor! Aflate încă „în activitate”, așezate una lângă alta, chiar așa, destul de bătrânele de acum, sunt convins că cele două volume oferă mai multă informație pertinentă decât toți ecologiștii de serviciu care „sting pentru o oră becul”, convinși că gestul lor simbolic va curăța Pământul de putregai și atitudinile greșite ale rechinilor… de uscat! Haideți să ne întoarcem la ce-i serios și trainic!

Ciprian VESTEMEAN

Vis de nea

Întunericul mi se-mpletește
în ochii triști fără icoana ta
și-aud c-afară ninge, cu fulgi moi,
amintiri inutile
într-o prăpastie flămândă.
Ies în câmpul infinit, alerg și
mă opresc ca la răscruce
și-acolo ard precum o lumânare subțirică
uitată-n zăpadă ca far pentru străini.
Sărut fulgii și risc să mor înecat de alb!
Apune iar zăpada peste lume
și mă-nvelesc cu proaspătă
pânză de păianjen,
căci mi-am pierdut mersul.
Te văd aievea, fulgii aleargă, dau concurs
ajungă pe chipul tău iubit!
Te rog ca în noaptea aceasta
să-mi împrumuți visele tale,
poate-mi este ultima visare!

Emoții

Sângele mi s-a învinețit
Venele mi-s strâmbe
Inima bate a cazan gol
Și ochii mei se pierd
în valuri de nori!
Mă ciupește clipa
Îmi tremură gândurile
Simt cum sunt inundat
de sentimente colorate!
Sunt încordat ca un arc
Pumnii mi se strâng în suflet
Picioarele mi-s incomode
Și vreau să dispar
și s-apar pe Marte
Departe…
Teama mă bate pe spate
Avalanșa de idei mă-mbată!
Slăbesc, mă albesc și mă topesc…
peste noapte…

Tricotând idei

Trăiesc pe viu o eclipsă de inimă
și cerul respiră greu.
În curând mi se vestejește ziua
și simt că a trecut fără să o fi mirosit.
Unele gânduri ne pun pe gânduri
E târziu deja și pe cerul sufletului meu
apar stele, semințe de lumină
Meditez!
Viața e o trambulină
mai lungă sau mai scurtă
care într-o zi
ne va catapulta…

Cum scriu eu?

Noaptea curge pe dealuri ca un râu
Scriu ascultând o muzică celestă,
dar mă simt ca în infern…
cu Dante.
O soprană mă prinde strâns
de gâtul inflamat,
mă ridică până-n stele, la muze.
În vid mă sărută…
simt cum notele cântului ei
îmi dansează pe buze.
Apoi îmi asaltează limba
Am o gură melodioasă, de privighetoare
Dar nu mai pot respira din cauza unui DO
agățat de mărul lui Adam.
Înghit un întreg portativ și mă salvez!
Din nou pot asculta îngerii…
Ce! Am murit?
Iar?

Am întâlnit un titlu

Am două uși la casa în care trândăvesc.
Pe una ies când sunt supărat
iar pe cealaltă când sunt fericit.
Cea a supărării este roșie ca un rac
îmbăiat într-un vulcan.
Iar cea fericită albastră-i precum cerul
când evadezi plecând spre neant.
Sufletul meu are multe clanțe,
dacă intri pe unde nu trebuie,
rănești!
De aceea simt uneori cum viața mea
se pierde printre zdrențe.
Ca și cum aș fi mâncat pateu
de gânduri rele, măcinate, pipărate.
Ei, dar când sunt îndrăgostit
nici nu-mi iau avânt
și zbor pe geam
la ea…

Născând un poem

Versul mi se târăşte-n poală
îl măsor dintr-o privire
și-apoi încep să torc un nou poem.
Croşetez cuvânt după cuvânt,
broderia e-aproape gata.
Oare unde s-o expun?
E pentru tine:
„Vreau să fim împreună
până când bătrâneţea
ne va decoji
şi moartea
ne va închide-nghesuit
într-o coajă de alun!”
Dar tu nu vrei,
Eşti claustrofobă…

Călător de-aș fi…

Ți-am scris niște versuri
și-mi spuneam:
„Ferice de tine poezie!
Tu poți călători,
poți ajunge în mâinile ei…
Să fii atinsă
și strânsă cu gingășie de ea,
poate chiar în brațe
precum o făptură iubită.
Tu o poți vedea
cum ochii îți sorb cuvintele,
îi poți simți mirosul și te bucuri…
poate primești chiar și-o sărutare.
Ce n-aș da ca acum
tu să fii un trist poet
și eu o poezie…
de dragoste!”

Valeria MANTA TĂICUȚU

și moartea stă

stare de alertă de urgență de asediu de război de rău absolut
trecem prin ele cu pasivitatea moluștelor, a acelor vietăți acefale
vechi de când păcatul și ticăloase ca și el,
în vreme ce golanii înstăriți, cu stare, adică, de bine de răsfăț de huzur
mișună forfotesc își dau importanța dobândită prin legi încâlcite, greu
de citit, de înțeles, de acceptat și totuși, ca pietrele, cu liniștea lor marțială
cu misterioasa lor naștere, cu sângele cosmic încuiat în adânc în
adn-ul primordial, stăm sub vremi, sub stări de agregare imitate
mările noastre sunt pline de plastic, munții de adidașii căzuți de la morți,
de la alpiniștii sinucigași care au vrut să învingă moartea, să-și râdă de ea
dar moartea nu știe de glumă, nu stă la vedere, să pună orice prost gura pe ea
moartea e liniștită și veșnică, munții sunt preferații
ei,
și adâncurile de plastic ale mărilor,
și autostrăzile în paragină, cu mătrăgună încolțită
în câte șase benzi de un cenușiu spre verde mocirlos
și piețele cu mascați suferinzi de toate bolile
veacului
ce moarte frumoasă e dincolo de gardurile din sârmă
din beton
din vorbe lătrate, conspirația licuricilor o admiră,
deși o critică sub cercul de întuneric din jurul miilor de candele roșii din plastic
e o moarte frumoasă, universală, o spun și glumeții politici strâns înfășați în jurul partidului lor, toți în
cămăși
mai mult de forță, decât de mire, cu scufii cum zicea
Eminescu,
sub dangăt de clopot în dungă

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Coasta amalfitană: amintiri, biserici și statui (I)

Golful Neapole, al doilea din lume ca trafic de călători după Hong Kong, cum am citit undeva, este despărțit printr-o limbă de pământ, Peninsula Sorrento, de un alt golf atrăgător, Golful Salerno. Și orașele care le poartă sau le-au dat numele, Neapole și Salerno, sunt capitale de provincii, Neapole și a regiunii Campania, căreia îi aparține și provincia Salerno. De la hotelul nostru, Palazzo Salgar, până în Portul Salerno, pentru călătoria pe Costiera Amalfitana, Coasta Amalfitană, care se întinde pe țărmul nordic al acestui golf, am mers aproape o oră cu un autocar mic, apoi vreo zece minute pe jos până la vasul nostru, un traghetto pentru pasageri, mers răsplătit de priveliștea apei albastre cu zeci și sute de ambarcațiuni alb-lucitoare în bătaia soarelui. L-am așteptat în zona travelmar, cum scria pe gărduțul metalic care delimita cheiul propriu-zis și deasupra numelui celui care avea să ne poarte până la Positano, „Acquarius”, făcând fotografii, urmărind alunecarea unei pene de pescăruș prin aerul neclintit ca și cum ar fi avut o direcție precisă, uitându-ne la oferta de pălării de soare și eșarfe a micuțelor magazine și standuri de lângă noi. Stăruind asupra eșarfelor (foulard bamboo) de bumbac ale artizanilor italieni, până la neașteptata închegare a întrebării: Oare pe care ar fi ales-o Elena Negri ca să se apere de arșiță? Și la schițarea unei fulgurante imagini cu ea, Vasile Alecsandri și Nicolae Bălcescu, plecând de aici la Palermo, Bălcescu și ea cu ochii febrili ai suferinței și pasiunii, suferința plămânilor loviți de boală, pasiunea pentru istoria românilor supt Mihai Viteazul el, pasiunea pentru omul iubit ea, și lângă ei – Alecsandri cu melancolia celui care simte, știe, aude pașii de catifea ai inevitabilului ascunși sub un surâs: surâsul credinței în minune sau doar al încurajării alinătoare. Imagine care s-a stins în partea ultimă a clipei sale, în care pana albă s-a așezat pe coperta micuței cărți despre Vasile Alecsandri a lui G. Călinescu, cu povestea dragostei dintre poet și Elena Negri citită atunci, la 16 ani, în cheia romantică a vârstei.
Am urcat pe „acoperișul” lui „Acquaris” și am ocupat, Niadi cu mine, scaunele din dreapta, dornice să vedem cât mai mult. La plecare, înainte de a-mi prinde de nedezlipit privirea de țărmul spectaculos al Coastei Amalfitane, i-am cuprins pe tovarășii noștri de călătorie. Toți, cu măști, ochelari de soare și cu săgețile luminoase iscate de ecranele telefoanelor căzând ca niște sulițe printre noi, aveam un aer ireal. Pe potriva priveliștilor pe care țărmul stâncos le desfășura odată cu înaintarea lui „Acquaris”. Priveliști de deasupra lumii, cu țărmul stâncos lucrat pe porțiuni ca un fagure de albine, în care ouăle colorate, purtătoare de viață ale căsuțelor și bisericilor, trimiteau mesaje ale străduinței și creativității, ale perseverenței și dârzeniei, ale eroismului omenesc într-un nesfârșit post prepascal și într-o nesfârșită sărbătoare a Învierii.

Deodată, soarele atinge zenitul, bolta devine verde-aurie, aproape insuportabil de frumoasă, iar noi trăim un dulce simțământ al înălțării simultan cu primul pas pe chei în Positano – simțământul înălțării nu numai de pe ape pe țărmul satului-bijuterie, al ochilor spre fermecătoarea cupolă a bisericii, ci și al sufletului intrat sub ocrotirea ocrotitoarei sale asemenea întregului tărâm uman de aici. Nu explicat, întărit de faptul că în fața noastră se ridică Chiesa dell´Assunta – Înălțarea Maicii Domnului, Chiesa di Santa Maria Assunta.
Povestea spune, aflăm urcând scara – totul în Positano urcă, străzi, case, flori, lămâi -, spre platoul pe care biserica stă ca o navă pe pământ înainte de lansarea la cer, că icoana bizantină a sfintei cu pruncul, Fecioara Neagră de la bordul unei corăbii venind din Orient, s-a cerut ea însăși în acest loc, „Posa! Posa!”, cu un glas mai presus de înțelegerea noastră, înțepenind valurile, vântul și corabia, până când marinarii au încredințat-o locuitorilor. Aceștia au așezat-o în altarul central al locașului cu splendida sa cupolă de majolică verde-aurie, o sărbătoresc pe 15 august cu un prea frumos alai prin Positano, care își trage numele de la acel celest „Posa!”, cu mirifice focuri de artificii pe plaje și o cinstesc din strămoși în strănepoți câte zile au avut și câte vor mai avea.

Interiorul bisericii este luminos, greu de imaginat altfel cu veșmântul de aur al sfintei înaintea căreia turiștii se închină, se înclină sau se opresc cu ochi mari deasupra măștilor pandemiei, fiecare după credința sa, dar toți, de la vârstnici și copii, într-un tăcut respect, mai puternic decât curiozitatea. Dar mai ales luminos, deoarece, cred că fără excepție, sfânta, fie că este vorba de cea adusă de corabie, fie în vitraliu, statuie sau în basorelief își ține pruncul la piept, în brațe. De aceea mai mult decât de la aur, luminozitatea bisericii vine de la indefinibila condiție a maternității, care dă putere și determinare. În schimb, curiozitatea adună vizitatorii lângă intrare, în dreapta, acolo unde un presepio, o Nașterea Mântuitorului de mari dimensiuni oferă privitorului nu doar adorarea magilor, bucuria îngerilor, a păstorilor, ci chiar esențialul despre Positano, oameni, îndeletniciri, peisaj, un tablou complet al minunii intensificate de minunea vieții lor aici sub arcada grației divine.
În orice parte ne-am uita este ceva de văzut, de la orga mecanică de deasupra ușii centrale la deosebita cristelniță păstrată din vechime, dar, în ce mă privește, mă atrage, în bronzul uneia din ușile laterale ale fațadei, Crist reprezentat ca pescar, cu un năvod larg desfășurat nu numai spre tinerii așezați nonșalant pe trepte, ci spre însăși lumea și vremea noastră. Și apoi, clopotnița din stânga, alcătuită din patru „cuburi” cu ferestre, în descreștere, pe unul în dreptul ochilor cu un dreptunghi misterios în care este sculptată o pistrice, un monstru marin imaginat și de greci, și de romani cu o coadă de șarpe, sub trupul căruia se află o vulpe și un pește. Simbol uneori al fricii de necunoscut, aici, dimpotrivă, imaginea acestei pistrice cu însoțitoarea și însoțitorul ei stă sub omagiul adus de locuitorii din Positano concitadinului lor, Flavio Gioia, biruitor al necunoscutului cu invenția sa – busola.
Ne plimbăm pe stradele cu lămâi și căsuțe de basm, acompaniate de parfumul fructelor galbene care cresc nu numai în arbuști, ci și pe suveniruri, în prăjiturile și lichiorul locurilor, limoncello, pe vasele de ceramică înconjurând pline de petunia violet micuța piațetă în care artizanii pozitanezi își etalează rochiile, sandalele, gențile, din vecinătatea unui restaurant, al cărui nume, „Le Tre Sorelle”, îmi smulge un suspin: era apelativul pe care ni-l adresa sora mijlocie, Dany Madlen, care nu mai este. Apoi ne continuăm drumul spre port urmărite de amintirea unor versuri din Montale despre amărăciunea sufletului „Până-ntr-o zi când pe o poartă /întredeschisă, în mijlocul copacilor /dintr-o grădină, ne apar lămâii. /Se topește înghețul inimii /și-n piept încep să freamăte /cântecele lor, /trompetele de aur ale solarității”.

Ultimul popas îl facem lângă „Pescărița”, statuia unui sculptor și actor de origine maghiară îndrăgostit de Italia, Amerigo Tot. Un dar din dar, darul făcut de artist unui prieten, care a vrut să-l împartă cu Positano și cu oaspeții săi. O lucrare care în mijlocul feeriei verii, al trecătoarei lipse de griji a vacanței, evocă traiul aspru, pâinea cea de toate zilele câștigată greu, cu nesfârșită trudă, de oamenii lipiți de stâncile Coastei Amalfitane ca niște alpiniști fără coardă.