CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 40 (10)

Cărţi prezentate de:

Petre ISACHI

Destinul călăreţului
(fragment din vol. în lucru: Improbabila filosofie a scriiturii saviniene)

În literatură, filosofie, arte etc. „pericolul metafizic” este etern imprevizibil şi determină în mod direct condiţia artistului/ poetului. De ce? Pentru că orice „operă” (literară, filosofică, teologică, politică, sociologică etc.) emite, conştient sau inconştient, opinii/ idei (de)favorabile Textului ori Autorului şi implicit Puterii (religioase, politice, economice, financiare etc.). Nu întâmplător, filosoful Platon în „Republica” propunea măsuri tiranice menite să apere Cetatea de asediul permanent al Poeziei. Epurarea operelor şi excluderea poeţilor din Cetate are cu siguranţă, o justificare imperativă, care este aplicată în „secret”, în toată istoria lumii de la origini până în prezent, de către toţi împăraţii. În mod paradoxal, argumentele de ordin moral (poezia – ca stare spirit – perverteşte sufletele, fiindcă satisface partea afectiv-iraţională din om) şi gnoseologic (poezia este o existenţă de ordinul trei, deci o imitaţie a imitaţiei, care nu aduce nici un spor cognitiv receptorului) reiterate ostentativ de urmaşii celebrului filosof, nu pot fi contrazise în esenţa lor şi nu sunt singurele de acest fel, din istoria culturii şi artelor europene. Să nu uităm, tot grecii au potenţat ambiguitatea receptării Artelor, tocmai pentru că ele prin dubla lor natură constituie, în acelaşi timp, şi substanţa educaţiei. Un alt gânditor, un antecesor la fel de ferm şi la fel de celebru ca şi Platon, Heraclit din Efes, care, după Diogene Laertios, ar fi declarat radicalizând conflictul, că „Homer ar merita să fie gonit din concursuri şi bătut cu nuiele”, iar nu un oarecare, ci chiar Aristotel, discipolul lui Platon, era convins că a şi descoperit motivul – desigur, pur metafizic – ce l-a determinat pe „Obscurul din Efes” (citeşte Heraclit) să susţină pedepsirea exemplară a „Marelui Orb” (citeşte Homer). Motivul, un anume vers din Cântul XVIII al Iliadei reiterează ostentativ, susţinând pentru eternitate, un „pericol metafizic”, aparent inofensiv, descoperit de celebrul Stagirit, desigur, inadmisibil pentru un dialectician ca Heraclit. Redau întocmai „pericolul”, deşi pare incredibil pentru omul contemporan: „Piară între oameni şi zei, dihonia şi învrăjbirea!”. Într-o viziune contaminată, probabil, de un Dumnezeu ascuns, ce nu crease încă Iadul, Marele Orb gândea dispariţia oricărui tip de conflict, tip de război, de opoziţie…, o lume utopică, în care condiţia dată se identifică permanent cu condiţia dorită. Această idee era pentru Heraclit, iluzia absolută! Pacea universală visată de autorul Odiseei, fie ea între oameni şi oameni sau între zei şi oameni, implică automata stagnare şi, prin urmare, pieirea lumii! Fără opoziţie, Lumea nu poate fi guvernată, susţine „Obscurul din Efes”! Nu poate exista! Ideea nu a dispărut din moment ce Metafizicul, personajul principal din romanul Ostaticul Umbrariei de Ion Fercu (… şi totuşi există o „şcoală de literatură” la Buhuşi!) propunea o reformă a Raiului, Iadului, Terrei, cam în spiritul lui Homer.
Având în vedere că antitezele fac lumea, mi se pare firesc şi strict necesar ca Heraclit şi Platon să refuze făţiş „cea mai înaltă expresie a absolutului” (citeşte Poezia) şi să vadă în ea un periculos mijloc de persuasiune ce surpă perpetuu temeiurile metafizice, cognitive şi etice ale existenţei. În antiteză, Homer şi Hesiod văd în arte – mă repet – însăşi esenţa educaţiei şi a cunoaşterii. Care ar putea fi mesajul acestui incipit filosofic asupra condiţiei scriitorului? El a fost evitat şi nu a fost explicat direct nici de platonicieni, nici de heraclitieni, nici de filosofii moderni şi postmoderni, pentru că, în realitate, poeţii, artiştii, filosofii sunt primii care se expulzează reciproc dintre zidurile imposibilei cetăţi visate de Platon. Să nu uităm destinul lui Socrate! Homer „a expulzat” din catedrala cetăţii literaturii, pe toţi scriitorii de până la el. La fel au procedat Goethe, Cioran, Eminescu, Dostoievski, Kafka, Mircea Eliade, Blaga etc., deşi ei coexistă pentru cititorul ideal, conectaţi într-o ordine simultană, înscrişi, într-o „carte de nisip” condamnată să rămână de-a pururi neterminată. Într-o asemenea „Carte”, l-am descoperit pe Viorel Savin, care pune, asemenea lui Heraclit, „cel mâncat de câini” (după Diogenes Laertios), războiul contrariilor la temelia ultimă a existenţei şi, desigur, a creaţiei. Aşa-mi explic voluptatea şi perseverenţa sisifică de a-şi reduce la tăcere duşmanii lăuntrici, de „a scrie cu propriul lui sânge” (am folosit expresia lui Nietzsche), de a trebui să cucerească totul prin travaliul propriu, parcă în contrasens cu ceilalţi confraţi mai norocoşi, ajutaţi altfel, de muze, de soartă, de conştiinţa artistică. Modul savinian de a fi ca scriitor îmi sugerează similitudinea cu solitudinea şi destinul călăreţului urmărit de zmei, vrăjitoare, duşmani, spirite malefice etc. din poveştile şi basmele autohtone, europene, sud-americane. Ca să scape de ei, el, călăreţul, lasă în urma sa diferite obiecte, care, rând pe rând, se schimbă în fluvii, mări, păduri sau palate somptuoase etc., citeşte: tot atâtea obstacole, ispite, iluzii etc. care să-i determine pe urmăritori, eternii „duşmani”, să-şi abandoneze „prada”.
Acelaşi lucru îl face şi scriitorul (auto)exilat în Luncanii Bacăului (V. Hugo visa ca Parisul să împrumute în timp, numele său! La fel pare să viseze şi V. S., care cucereşte zilnic spaţiul spiritual al Luncanilor, scoţându-l din anonimat şi conferindu-i identitate. La Bacău s-a lovit de Alecsandri şi Bacovia… Dar oare numai de ei?). Ca să se elibereze de obsesiile sale estetice, filosofice, teologice, politice etc., el ia o atitudine creatoare heraclitiană, activă, (pseudo)negativistă, se situează, asemenea lui Eugen Ionescu din celebrul eseu „Nu”, „în război cu toată lumea”, pentru a-şi putea „naşte” operele. Cele peste patruzeci de volume ale sale sunt în esenţă (ca la orice artist!), tot atâtea sublime (dez)iluzii destinate să-şi anihileze „duşmanii” interiori şi exteriori. Iată un (auto)portret din vol. Exiled in a scream care trădează refuzul poetului, care se ştie cel mai util om al cetăţii, de a hamletiza „la vedere” cu Lumea:
„portretul acesta/ de voi zilnic îngălat
cu noroi
nu este al meu.

dacă nu v-ar înfricoşa altruismul
mi-aţi putea desena chipul
cu degete curate!

ştiţi bine că vă sunt contemporan
util
deşi greu de manipulat.

dacă nu v-ar înfricoşa
altruismul mi-aţi putea desena
chipul/ cu degete curate!

mă taxaţi de ciudat
fiindcă refuz să hamletizez printre voi
cu instrucţiunile de folosire/ la vedere

mi-aţi putea desena chipul
cu degete curate dacă nu v-ar înfricoşa
atât de mult altruismul.

cât de convenabil
am putea supravieţui
împreună…!”
(Portretul)

Desigur, ca şi în basme/ poveşti, autorul tragediei Poarta are soarta călăreţului: oricât de strălucitoare ar fi palatele şi oricât de insurmontabile obstacolele create, duşmanii lăuntrici, dar şi cei de lângă el reapar în progresie geometrică şi-l urmăresc la infinit, încât cărţile scrise (şi de care este (de)scris, rescris) sunt o epifanie a infinitului într-un obiect finit. Paradoxal: obiectul finit este Opera deschisă ce-şi asigură longevitatea nu prin ceea ce vrea să comunice autorul, ci prin ceea ce receptează şi înţelege cititorul. Scriitorul îmbolnăvit de scris, probabil, în frumosul oraş Slănic-Moldova, pare fascinant de strania coincidenţia oppositorum (spiritul atotştiutor şi cel total ignorant coexistă deopotrivă în sine; la fel, cunoaşterea absolută şi absoluta ignoranţă, înţelepciunea şi prostia etc.), încât Eul auctorial îşi asumă ambigua natură de mediator subiectiv între aceste veşnice şi seducătoare extreme. Întotdeauna este situat arghezian „Între două nopţi”, pe care încearcă să le reunească „cu sine însuşi”, încât, cu o sintagmă pascaliană, el, Viorel Savin, devine „un mijloc între nimic şi tot”. Un Eu dostoievskian îi trădează fiinţa daimonică şi convingerea că în literatură numai „drumul” contează. Situarea „între două nopţi” devine o fatalitate pentru scriitorul aflat „în război cu toată lumea”. Arghezi ne oferă, în acest sens, cea mai bună transfigurare a unui asemenea tip de scriitor, în care desluşim portretul interior în palimpsest, pe care şi-l configurează prin scriitură, într-un desen postmodernist, Savin: „Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie./ Afară bătea vântul. Afară era ploaie.// Şi mi-am săpat odaia departe sub pământ./ Afară bătea ploaia. Afară era vânt.// Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră./ Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.// S-a ridicat la geamuri, pământul până sus./ Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.// Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, Iată-l,/ Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.// Si m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,/ Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.// Şi am voit atunci să sui şi-n pisc să fiu./ O stea era pe ceruri. În cer era târziu.” Borgesian vorbind, doar „drumul există”, doar el configurează unic şi inimitabil, urmele şi umbrele operei, deşi în/ pe cer este întotdeauna „târziu”. În vol. „Însemnări din subterană”, Dostoievki sintetizează aceeaşi problematică filosofică în două fraze laconice: „primordial nu-i locul unde duce drumul, ci primordial e ca drumul să ducă”. Altfel spus: certitudinea căutată rămâne de-a pururi incertă, singura certitudine accesibilă spiritului este chiar incertitudinea căutării. Pe orice „drum” ajungi undeva! Cu condiţia să mergi cât trebuie!? Dar oare poţi merge cât trebuie, pe „drumul” ales, dacă şi cugetători de tipul lui Heraclit şi Platon resping din convingere filosofică, efectul benefic al Poeziei, văzând în ea un subtil/ diabolic mijloc de persuasiune ce surpă temeiurile etice, cognitive şi metafizice ale existenţei? Astfel, istoria europeană a Literelor reconfirmă consecvent, expulzarea poeţilor dintre zidurile visatei cetăţi ideale! Înţelept rămâne (auto)exilul. Pe acesta-l alege autorul piesei de debut, scăpată ca prin minune de cenzura comunistă, Ovidiu la Tomis (Bucuria de a fi îndurerat la Tomis)

Riscul clasificării

Specific spiritului procesului creator este că prin el, scriitorul se recreează pe sine însuşi. Cel ce face se face. Prin eforturi sisifice permanente Eul auctorial pune continuu ordine în haosul lăuntric, configurându-şi unicitatea şi devenirea identităţii artistice. Dacă avem în vedere diferenţa de grad al efortului intelectual depus în crearea unui Text, distingem împreună cu esteticianul Liviu Rusu (v. Eseu despre creaţia artistică. Contribuţie la o estetică dinamică. Studiu introductiv: Marian Papahagi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1989) trei tipuri de viziuni asupra lumii. O anumită viziune asupra lumii, variabilă după efortul creator depus, îşi găseşte expresia în orice Operă şi-l caracterizează pe scriitor în integralitate, mai ales în toate aspiraţiile şi eşecurile sale. Neaşteptat, în Opera saviniană am regăsit aproape toate trăsăturile generale identificate de Liviu Rusu, în cele trei tipuri, care, se înţelege, nu sunt formal imuabile şi se contaminează reciproc în permanenţă. Sufletul însuşi al scriituri saviniene şi originalitatea ei sunt conferite de interferenţa celor trei tipuri: 1. Tipul simpatetic ilustrat în istoria artelor, prin Lamartine, Rafael şi Mozart; 2. Tipul demoniac echilibrat (prin Goethe, Leonardo da Vinci şi Bach; 3. Tipul demoniac expansiv (prin Baudelaire, Rodin şi Beethoven). Tipologia propusă de Liviu Rusu ni se pare importantă atât pentru contaminările pe care le asimilează scriitorul V.S., care – se ştie – profesează o independenţă rebelă în gândire şi comportament, o etică şi o estetică de continuitate – discontinuitate, de experiment postmodernist şi transmodernist, în care, în mod fatal, tipul simpatetic coexistă cu tipul demoniac echilibrat şi cu cel demoniac expansiv. Repet, la baza acestor tipuri stă un grad de efort poetic, filosofic, cognitiv etc., greu comensurabil, necesar atitudinii creatoare ce păstrează iluzia cuantificării realului şi dovedeşte că starea de echilibru nu este practic realizabilă.
Războiul autorului romanului Impostorul cu sine şi cu lumea revelă „faţetele” personalităţii în interacţiunea lor, oferind celor interesaţi de procesul de creaţie specific scriitorului secolului XXI, modelul sintetic – integrativ al daimonului. Caracterele simpatetic şi cel demoniac ( echilibrat sau expansiv) sunt topite în personalitatea integrală a creatorului, trădându-i comportamentul manifestat mai ales după gradul de efort estetic, filosofic, gnoseologic etc. necesar unui anumit tip de literatură (farsă, comedie, tragedie, nuvelă, roman, tragi-comedie, eseu, simplu articol, toate, în fond, „acorduri pentru urechi surde”). Relaţia dintre personalitatea reală (aşa cum este ea în „realitate”), personalitatea autoevaluată (imaginea pe care V. S. o are despre sine), personalitatea ideală (cea imaginată, dorită, cea pe care scriitorul aspiră să şi-o formeze), personalitatea percepută (imaginea scriitorului Savin despre alţii), personalitatea proiectată (ce crede Viorel S. că gândesc ceilalţi despre el) şi personalitatea manifestată (cea exteriorizată, obiectivată în comportament) alcătuiesc o configuraţie unică, ce se revelă atât în demersul analitic, cât şi în cel sintetic al scriiturii saviniene.
Tipul simpatetic (Lamartin – Rafael – Mozart) mi se pare cel mai puţin vizibil în personalitatea scriitorului născut în zodia berbecului: este tenace, uneori dur şi lipsit de scrupule – atunci când este trădat – exuberant, curajos, cu mare priză la mase, manifestă perseverenţă sisifică, este bun orator şi organizator, fire autoritară, tiranică, iubeşte şi preferă disciplina riguroasă, condiţie sine qua non a reuşitelor sale, este dinamic, are tărie de caracter de invidiat, este stimulat de obstacole şi „duşmani”, îl găseşti permanent ocupat cu un proiect, este orgolios şi sarcastic, nu acceptă compromisurile de nici un fel, pare plin de sine, chiar îngâmfat câteodată, îi plac femeile frumoase, inteligente şi înţelegătoare (femeile sunt subiectul tuturor sufletelor masculine profunde), îi place rolul de regizor/ de lider, iubeşte cărţile bune, joacă foarte bine rolul de subaltern, când face eforturi vizibile să fie armonios şi conciliant, se poate conta pe el, dacă este convins că ceea ce face merită făcut, în caz contrar îşi depune repede demisia şi ca să vedeţi că am dreptate când susţin că în V.S. fiinţează, totuşi, şi un caracter simpatetic, în aceeaşi zodie (a berbecului) au fost născuţi Zola (nu întâmplător, V. S. îmbrăţişează şi estetica naturalismului/ zolismului), Octavian Goga (ca şi autorul vol. Ne cheamă pământul crede în românism şi într-o „stea de pază”), Descartes (se întâlneşte cu el în dubito ergo cogito…), Rafael (ca şi acesta face simţită în arta compoziţională o anumită mişcare dramatică), Leonardo da Vinci (fiul de învăţător pare să fi asimilat total principiul autorului Giocondei. Îl citez pentru a vă convinge: „Nu poţi avea nici o autoritate, nici mai mică nici mai mare decât cea pe care o exerciţi asupra ta însuţi… Obstacolele nu mă pot încovoia. Orice obstacol cedează efortului. Cel ce îşi fixează drumul după o stea nu se schimbă câtuşi de puţin”. Autorul celebrei piese Bătrâna şi hoţul are psihologia celui care ştie că „se află la capătul perfecţiunii” (Yan – Tzi), dar nu ştie „la care”, încât singura soluţie rămâne „drumul” fixat „după o stea”, ce implică situarea „între două nopţi” şi perseverenţa sisifică.
Caracteristicile tipului simpatetic (dispoziţie pentru armonie şi iubire, optimism, încredere oarbă în fericire/ bine, capacitate de dăruire, tip ce nu vrea să se vadă şi nu se poate concepe învins de dificultăţile ivite, crede, romantic, în Dumnezeu, în destin şi fatalitate, iubeşte intensitatea mării care naşte şi menţine sentimentul infinitului, dar şi dezechilibrează armonia lumii interioare etc.) configurează, în general, o viziune luminoasă, dominată de armonie, simpatie, bunătate, frumuseţe, de aspectele ideale ale existenţei. Idealitate aflată, însă, în antiteză fatală cu tragismul existenţial. Spre deosebire de tipul simpatetic, demoniacul echilibrat îşi cucereşte lumea, luptă permanent cu ea (vezi Goethe, Leonardo da Vinci, Bach). Din această perspectivă, la baza Operei saviniene se află o pluralitate de conflicte ce îşi află rădăcinile în profunde şi insolubile conflicte sufleteşti. Relaţia cu celălalt/ cu lumea este întotdeauna conflictuală. Nici nu ar putea fi altfel! Totuşi iubeşte lumea (desigur şi pe sine!) cu toată ardoarea, fiindcă o cucereşte el însuşi. Cine-i citeşte Răspunsul la chestionarul lui Sasu sau Biobliografia va observa că viaţa „ca o pradă” a scriitorului Viorel Savin este o succesiune de „cuceriri” obţinute pas cu pas: învingându-şi propriile conflicte, se pune de acord cu lumea, simţindu-se, crezându-se stăpân pe ea. Întreg „drumul” său este marcat de eforturi titanice (atât în comunism, cât şi în postcomunism), pe care dramaturgul, romancierul, poetul, eseistul, jurnalistul, criticul de artă le sublimează în opere nonconformiste ca viziune. În fapt, urmează sisific, principiul verificat în istoria umanităţii: cine se învinge pe sine învinge lumea. Desigur, o frumoasă şi constructivă iluzie…
Datorită victoriilor treptate, dar neîncetate asupra conflictelor sale originare, Viorel Savin ajunge să divinizeze acţiunea. Astfel, plăcerea acţiunii în viaţa reală îi modifică benefic comportamentul scriitoricesc şi relaţiile cu ceilalţi. Acest fel de a fi mă determină să cred că tipul demoniac echilibrat domină modelul sintetic – integrativ al personalităţii sale, încât din acest punct de vedere, asemănarea sa cu autorul capodoperei Faust este izbitoare. Ca şi Goethe, la cei 75 de ani pe care-i va împlini în anul de graţie 2016, el poate susţine: „Sunt prea bătrân pentru a blama/ Dar încă destul de tânăr pentru a crea”. Dacă simpateticul din el aşteaptă fericirea/ binele de la o lume ideală, demoniacul îşi concepe viaţa (şi implicit opera) printr-o acţiune susţinută şi printr-o continuă luptă interioară, alimentată din îndoială şi dintr-o revoltă camusiană. Nu mă pot abţine să nu-l citez din nou pe Goethe; „Îşi merită viaţa, libertatea – acela numai/ Ce zilnic şi le cucereşte ne-ncetat”. Din acest punct de vedere, autorul ce încheie romanul Impostorul cu întrebarea şi promisiunea: „Cine urmează?… Vom reveni.” se poate felicita şi „reveni” asupra fenomenului imposturii…, asupra tragi-comediei supunerii. „Busturile” sunt deja gata! De revăzut: Bustul (politică şi mahala). Veţi vedea efectele intuiţionismului husserlian aparent invizibil…
Doar prin acţiune, Viorel Savin se pune de acord cu lumea şi ajunge să se simtă stăpân pe sine. Pare dominat de ştiinţele vieţii conforme doctrinei evoluţioniste. Aşa se explică de ce crede că armonia vieţii este distrusă de revoluţii, războaie, conflicte, deşi fără ele… etc. Ideile sale filosofice şi estetice pot fi concentrate în trei concepte: unitatea, echilibrul şi polaritatea. În opera saviniană, paradoxal, totul tinde spre unitate şi echilibru, adică spre armonie. Armonia spre care tinde scriitorul nu este un dat. Ea se realizează prin efortul sisific depus pentru împăcarea contrariilor/ forţelor polare, predestinat antagoniste. Nu întâmplător, scriitorul băcăuan „vede” lumea aşa „cum este”, cu multitudinea de conflicte ireconciliabile, ce îndemnă la acţiune şi la posibilităţi multiple de conciliere a opoziţiilor. Acţiunea a fost şi este marele scop al vieţii, acţiunea văzută ca o nebunie divină. Totuşi Savin face, în mod paradoxal, elogiul măsurii, o valoare asimilată de la greci care-i confirmă, probabil, ideea din Ciuma lui Camus: „Omul nu sfârşeşte niciodată cu răul, cu violenţa istoriei”, cu sine, adăugăm noi.
Unele din Textele saviniene (v. Evanghelia eretică etc.) trădează demoniacul expansiv din personalitatea manifestată/ reală a autorului. Tipul demoniac expansiv (v. Baudelaire, Rodin, Beethoven) nu reuşeşte să-şi stăpânească demonul interior, fie din cauza intensităţii conflictelor, a revoltei, fie din absenţa măsurii sau expansivitatea voinţei poetice. Aflat într-o revoltă excesivă faţă de tot ce ar putea să-i anihileze dinamismul său interior. Savin, acest „copil al revoltei”, are de această dată viziunea artistului care, deşi afirmă un efort enorm, este mânat în procesul creaţiei şi de fluxul obscur al lumii sale interioare. În asemenea momente, autorul vol. „Pictorul Nicu Enea” (Viaţa alcătuită din Scrisori, articole şi poze), în esenţă o variantă subtilă a mitului lui Pygmalion şi al Galateei, ţinteşte nu doar acordul cu sine însuşi, confirmând ideea că „măsura nu este contrariul revoltei”, dimpotrivă este cea care o apără şi o recreează de-a lungul istoriei.
Nu e greu de observat că voinţa filosofico-poetică de a nu admite nici în viaţa socială, nici în activitatea scriitoricească, altă autoritate decât pe sine însuşi, potenţează pluralitatea conflictelor şi a revoltelor saviniene, ce renasc în scriitură cu puteri reînnoite. Opera sa este/ pare a fi o Hydră borgesiană ce se reconfigurează permanent. Poate de aceea nici teroarea destinului implacabil şi nici viitoarea judecată a istoriei (ne)drepte nu-l sperie. El se eliberează de revoltele interioare, de pluralitatea conflictelor, nu cucerind şi stăpânind la propriu lumea reală, ci substituindu-i propria sa lume ficţională. Fluctuaţiile estetice şi filosofice ale Operei confirmă implicit că faţetele personalităţii artistice nu sunt izolate, separate unele de altele, ci, că, dimpotrivă, se întrepătrund, se presupun reciproc, se intersectează şi se convertesc unele în altele. Datorită relaţiilor de cooperare sau conflictuale dintre ele, de prelungire a unora în altele sau de compensare a lor, ca şi a celor de asociere sau de discrepanţă şi disjuncţie valorică, portretul interior al scriitorului V.S. capătă o „înfăţişare” aparte în care coexistă (Opera o confirmă) principalele tipuri de personalităţi ale artistului: tipul unitar şi armonios dezvoltat, tipul instabil, tipul dedublat şi tipul accentuat.
Conceperea unitară, integrală a personalităţii presupune unitatea în diversitate, concretizată în coexistenţa faţetelor acesteia, a relaţiilor şi interdependenţelor dintre ele. Aceasta înseamnă că faţetele personalităţii (reală, autoevaluată, ideală, percepută, proiectată, manifestată) nu pot fi concepute independent unele de altele sau desprinse de întreaga configuraţie psihică a scriitorului Savin, dar nici nu pot fi „topite” într-o masă omogenă, amorfă, fără nici o diferenţiere. Tocmai diferenţierea acordă portretului savinian un „spor” de unicitate şi un mister generat de convingerea nietzscheiană că Răul garantează existenţa forţei. Şi în acest caz, Savin pare să nu-l fi înţeles pe autorul celebrului Dincolo de bine şi de rău. Susţin aceasta, pentru că autorul piesei Ştefan după-amiaza pare că uită de urmarea şi efectele evaluărilor moştenite. Se ştie de la Nietzsche: „Cel ce a înţeles natura umană şi cum s-au produs valorile ei cele mai înalte se îngrozeşte de oameni şi fuge de orice fel de acţiune”. V. S., dimpotrivă, cultivă mitul acţiunii, propunându-şi înainte de toate realizarea idealului personal conjugat cu cel al neamului/ lumii.
Tipul unitar şi armonios dezvoltat se întâlneşte foarte rar (dar se întâlneşte!) în personalitatea manifestată a scriitorului. Dacă s-ar fi manifestat constant, i-ar fi permis să trăiască în armonie cu sine şi cu ceilalţi (cu lumea). Această absenţă este un „noroc” pentru scriitorul de tip demoniac (când echilibrat, când expansiv) care-şi construieşte Textul stimulat de intensitatea conflictelor, mai curând interioare decât exterioare. În curtea personalităţii reale locuieşte tipul instabil despre care în limbajul curent se spune: „nu ştiu ce să cred despre el, o dată se comportă într-un fel, altă dată în cu totul alt fel”. În operă, eul auctorial revelă la modul ideal măştile scriitorului, proteismul aparent inexplicabil. Viorel Savin este un scriitor prin excelenţă proteic, ce se (re)inventează cu fiecare nou volum. Vă rog să observaţi! Încercaţi să-l identificaţi în oglinda celor peste 300 de personaje ale sale. Îl veţi găsi în toate şi în nici unul! Cameleonismul artistic al autorului concurează cu realitatea procustiană a Eului.
Şi totuşi, pe V. S. nu-l poţi regăsi în autenticitatea sa, nici în tipul unitar, nici în cel stabil, ci mai curând în tipul dedublat. Dramaturgul şi romancierul mizează tocmai pe eterna duplicitate, mascare şi trucare în care se complac oamenii, pe simulacru generalizat. Orice om este cel puţin un Ianus bifrons. Cu o artă de invidiat, scriitorul revelă autentic discrepanţele între interior şi exterior, latent şi manifest, real şi imaginar, esenţă şi aparenţă. Astfel, una poate să fie imaginea de sine a scriitorului pe care acesta şi-o atribuie în mod efectiv, cu care se identifică, în care crede şi este de acord şi cu totul alta imaginea de sine pe care, dintr-un motiv sau altul, el o afişează în afară, inclusiv prin personajele sale; una poate fi imaginea intimă despre cineva şi cu totul alta cea făcută cunoscută acestuia sau celor din anturajul său. În opinia noastră, dedublările şi contaminările dintre faţetele personalităţii dramaturgului V. S.: între personalitatea reală şi cea manifestată, între grupul de imagini ale individului (imaginea de sine, de altul, de sine atribuită lumii) şi personalitatea manifestată sunt revelate caragialian în Teatru, unde permanenta duplicitate, mascare şi trucare în care se complac personajele saviniene, revelă ionescian complexitatea conflictelor, absurdul şi ipocrizia unei Lumii în care trăim coexistenţa hurmuziană a comicului şi a tragicului etc.
Ce se mai poate spune despre personalitatea unui scriitor care te „obligă” să-l reciteşti, adică să te situezi într-un început continuu, „între două nopţi”, între real şi imaginar, între trecut şi viitor? Se mai poate comenta multe despre efectele benefice ale tipului „accentuat”, caracterizat prin excrescenţa, din când în când, a uneia sau alteia dintre faţetele personalităţii artistice. Adică există un Savin care-şi subordonează celelalte faţete personalităţii reale, mai precis, crezului filosofico-estetic de a fi el însuşi, departe de patul procustian al „duşmanilor”, al propriului Eu, şi al doctrinelor ce au învins secolele. În alte cazuri, imaginea de sine hipertrofiată hugolian absoarbe şi subordonează toate celelalte faţete ale personalităţii. Autorul „Funiei” nu este o excepţie atunci când îşi atribuie însuşiri şi calităţi pe care nici alţii nu i le recunosc. Asta nu înseamnă că nu există momente când se neglijează pe sine şi se comportă, estetic vorbind, aşa cum crede el că aşteaptă ceilalţi să se comporte. În altfel de cazuri, orice scriitor intră într-o serie de scheme estetice rigide, stereotipe care-i accentuează şi-i falsifică personalitatea. Se înţelege că în asemenea contexte te crezi (devii) neînţeles, ignorat, persecutat, lezat, uitat etc. Aşa se explică de ce, pentru a-şi apăra personalitatea ultragiată şi a trăi cel puţin în armonie cu sine, revoltatul camusian şi proteicul V. S. îşi proiectează comportamente estetice, filosofice, moderniste şi postmoderniste, agresive, mitomane, transmoderniste etc.

(Continuare în nr. viitor)


Victor CILINCĂ

UN TECUCEAN LA PARIS

Scriitorul V. Ghica, tipărit de francezi

Scriitorul şi profesorul tecucean Vasile Ghica a fost tipărit în franceză, în traducerea gălăţeanului C. Frosin, chiar la o editură din Franţa, Le Brontosaure: ,,Entre les griffes du rire” (În ghearele râsului”) – o carte de aforisme, cu o prefaţă semnată de Jean-Paul Gavard-Perret şi referinţe critice de Paul van Melle, din Bruxelles, care spune că aforismele tecuceanului sunt „demne de un La Bruyère sau un La Rochefoucauld”, Nicholas Catanoy, din Germania, care mărturiseşte că „pilulele de înţelepciune” în doze homeopatice ale lui Ghica „mi-au făcut deliciul”, soprana Angela Gheorghiu, care găseşte aici „o sinteză de luciditate, gravitate şi umor” sau Basarab Nicolescu, membru de onoare al Academiei Române, care scrie că aforismele conjudeţeanului nostru ne oferă „înţelepciunea cea de toate zilele.”
Tecuceanul este, de ceva vreme, pe cai mari: a smuls anul trecut premiul unui festival internaţional literar din Italia – Menţiunea specială a juriului, la secţiunea Concurenţi străini, la cea de-a IV-a ediţie a Concursului Internaţional Premio Internazionale per l Aforisma „Torino in Sintesi”, acordat de Asociaţia italiană pentru Aforism din Torino. Anul trecut, a fost publicat şi în „Antologia dell aforisma”; dar a primit şi Premiul de Onoare la Festivalul Internaţional al Aforismului, între 1362 de poeţi şi autori de aforisme din 21 de ţări, premiu acordat anul trecut tocmai în Liban.
Absolvent de filologie la Iaşi, Ghica a fost remarcat cândva, la debut, chiar de criticul Şerban Cioculescu, în „România literară”, ca acum să păşească mereu peste graniţe: talentul îi dă pe-afară. Înainte de Revoluţie, primul său volum apărea la „Junimea” ieşeană, în nu mai puţin de 100.000 de exemplare, iar acum bântuie lumea prin internet. Iată şi o mostră de aforism: ”Plăteşte un critic să te înjure. Şi vei avea mulţi cititori”. Cât despre glumele din colecţia sa, iată una: ”-Deci dv., doamnă, la cei 99 de ani nu mai aveţi duşmani!” -Nu mai am, părinte!” -„I-aţi iertat pe toţi?” -„Nu, au murit, nenorociţii dracului!”.


Stan BREBENEL

VANITAS VANITATUM, ET OMNIA VANITAS!

La începutul acestui an, la Societatea Scriitorilor Militari din Bucureşti a apărut un nou volum de versuri, Vanitas levantina, sub semnătura lui Emil Niculescu. Autorul, un foarte apreciat şi cunoscut eseist, poet, istoric şi critic literar, i se revelă poetului Gheorghe Istrate astfel: Emil Niculescu face parte din stirpea celor rari, din tagma poeţilor „nocturni”, din evantaiul amurgic mathein. De o artificialitate savantă şi cu o seducătoare arhitectură barocă, poezia lui Emil Niculescu cultivă un livresc rafinat, prin draperiile căruia transpare ironia lucid-amară dimoviană.
Am ridicat faldurile draperiilor pentru a vedea ceea ce poetul a produs în creuzetele din laboratorul creaţiei. Înainte de orice, aş dori să remarc faptul că, faţă de volumele anterioare, poetul are clar conturată propensiunea spre citadin. Emil Niculescu este un avizat cunoscător al operei lui Charles Baudelaire şi un discipol. Se ştie că principalul volum de versuri, inspirat din viaţa citadină a Parisului, este Les fleurs du mal (Florile răului). Baudelaire era convins că arta trebuie să vadă frumuseţi chiar şi în cele mai rele şi josnice situaţii. Din acest punct de vedere, Emil Niculescu este un continuator al operei lui Baudelaire. Arhitectura pe care o construieşte nu este numai barocă şi livrescă, este şi de un rafinament stilistic seducător, autorul fiind un escrimeur dibaci ce aşterne cuvintele pe hârtie cu o floretă fermecată. Ironia, autoironia şi o lejeritate de a lua în tăbarcă anumite realităţi de o comicitate cum numai unul dintre cei mai buni „prieteni” ai săi şi pe care l-a studiat în amănunt, Ion Luca Caragiale, a putut nu numai să le observe, dar şi să le lase în pagini nemuritoare posterităţii. Sfârşit de mai, când urcă-n barometre/ Mercurul. Scandal fonic din clacsoane -/ Oraşu-i bântuit de taximetre,/ La geam de portiere cu baloane.//…// O, tineretul studios, recruţii,/ Şampanizaţi, sau, tocmai de aceea,/ Par iar să declanşeze revoluţii/ Care sfidează grav vârsta a treia. (Promoţie). Imaginea oraşului terorizat câteva zile de legiunile de tineri absolvenţi de colegiu sau de liceu care urlă, claxonează într-o frenezie şi o fericire greu de înţeles, ca şi cum ar fi obţinut o măreaţă victorie (ce fel de? împotriva cui? cu ce foloase materiale şi spirituale?) când sărmanii, cei mai mulţi dintre ei nu vor lua bacalaureatul şi vor pleca pe drumul greu şi lung al vieţii cu multe handicapuri. Un alt prilej de ironie o reprezintă poemul Ţ.Ţ.M. Acesta este unul dintre cele mai noi cartiere ale oraşului ridicat pe vetrele agricole ale legumicultorilor sârbi şi denumit aşa după populaţia pestriţă majoritară: ţărani, ţigani şi militari.
Lucrând de o viaţă într-o instituţie de cultură a armatei nu avea cum să nu se „contamineze” de virusul cazon rebelul şi mai greu adaptabilul civil Emil Niculescu. Poeme precum Manevrele de toamnă, Iarnă cazonă, Bugetar, Râmnic nu fac altceva decât să ducă spiritul ludic şi ironic al poetului acolo unde, pentru mulţi, porţile li se închid. Iată ce amintiri, văzute acum cu alţi ochi îl bântuie pe poet: O, ceaiuri cu bromură şi visuri de alcov,/ Pe-aici a murit beat un general, Suvorov//…// Brav comandant de gardă, dam posturilor roată/ Pe cărări viscolite, prin noapte şi prin zloată.” (Iarnă cazonă). Pentru un om cu o educaţie aproape militară nu este greu să abordeze anumite teme din istoria naţională ce îşi dau mâna cu prezentul în poeme precum: Vanitas levantina, Prăznuirea, Descendenţă etc. Iată câteva versuri care ilustrează pe deplin afirmaţia anterioară: A doua zi, cu ochi de iepuri, roşii,/ Pac!, un extemporal: cine-s strămoşii?// Cu neuronii alarmaţi sub freză,/ Foram din greu către etnogeneză (Descendenţă). Poetului nu putea să-i scape tumultoasa şi plină de ilarităţi scenă politico-electorală. O singură strofă cred că vorbeşte mai mult decât oricare dintre politicienii care cutreieră posturile TV seară de seară, amintindu-ne că Tipătescu, Caţavencu şi nemuritorul Agamiţă Dandanache nu au murit şi nu vor muri prea curând, încercând să ne lămurească, până la greaţă, ce mult bine ne fac ei şi noi, îndărătnicii, îl refuzăm: Promisiuni, postere, zahăr, ulei, găleţi n-or/ Precupeţi, când timpu-i sileşte să emane,/ Spre cel ce, pentru-o zi, e brav, conştient elector -/ Un utilaj din parcul de resurse umane. (Aparatcici).
Găsim printre poemele din acest volum al lui Emil Niculescu şi unul înduioşător, nostalgic. Este o Cronică de familie în care poetul creionează cu duioşie portretul tatălui său, participant activ pe frontul celui de-al doilea război mondial distins, pentru fapte de vitejie, cu distincţii militare, dar şi cu răni căpătate pe frontul din est, dar şi pe cel din vest: Cam asta fu. Peste doi ani în vest,/ Bonus: o rană-n braţul stâng. În rest,// Acum, e foarte sigur, nu-l mai doare/ Pe al comunei cetăţean de-onoare.// 2007, – aprilie, de-ntâi,/ El şi-a aflat obştescul căpătâi..
O supărare mare şi o revoltă argumentată are omul de cultură Emil Niculescu în ceea ce priveşte destinul cărţii. Sunt zile, săptămâni, poate luni când uşile bibliotecilor nu sunt deschise şi am putea să ne întrebăm, desigur, retoric: unde sunt cititorii de altădată. Lipsa de cultură face ravagii într-o societate normală. Noile mijloace tehnice: calculatorul şi internetul, telefoanele inteligente şi puzderia de posturi TV aproape că au ucis cartea şi, mai ales, pe cititori. Eforturile autorilor şi editurilor par sortite eşecului. Dar poate că şi această modă, acest moft nu va dăinui. Vorba poetului Nepereche: Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-deamnă şi socoate; (Glossă).
Aşa cum spunea înţeleptul Solomon, dar şi Ecleziastul, se pare că viaţa din societatea noastră stă sub semnul lui Vanitas vanitatum, et omnia vanitas! (Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşărtăciune!). Poetul este primul care-l simte şi transmite tuturor semnalul de pericol. Important este să-l receptăm cum trebuie şi să luăm măsuri, căci altfel expresia latină Vox clamantis in deserto rămâne o simplă expresie.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share