CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 41 (11)

Ionel POPA

NU CHIAR INOCENT

,,Păturicii şi Scatii[i] emanaţi” – o posibilă metaforă pentru universul socio-moral al romanului lui M. Duţescu, Uranus Park, Ed. Polirom, 2014.

De la început trebuie să spun că scriitorul stăpâneşte bine toate cele necesare construcţiei unui text romanesc. Mai mult, n-a căzut în mrejele lui EGO (ego-grafie), un ,,punct de fugă” parşiv care te poate duce în total prozaism şi relatare de foileton ziaristic sau într-o fundătură prea subiectiv-personală care diluează virtualele semnificaţii ale poveştii.
Romanul începe cu o secvenţă în care naraţia se face la persoana a doua. Secvenţa respectivă, în terminologia naratologiei (atât de stufoasă şi complicată), o putem considera notificare prealabilă. Dar, surpriză. Notificarea nu e folosită atât pentru funcţia de analepsă (prezentă doar într-o propoziţie), cât pentru a introduce autoprezentarea (ego-grafia): Eu sunt Horia Petrescu, eroul poveştii pe care urmează să ţi-o spun. Persoana a doua mai e folosită în paginile care conţin o scrisoare a lui Horia neexpediată niciodată; în final, înţelegem că destinatarul era el însuşi. Romanul se încheie cu o secvenţă scurtă, aparţinând unui narator de persoana a treia, care spune finalul poveştii: întâlnirea arhitectului Horia Petrescu cu bossul unei multinaţionale imobiliare, în urma căreia se deschide finanţarea sucursalei din România, iar el va fi numit ,,senior-arhitect” al acesteia. Înainte de a pleca la banchetul care parafează proiectul ,,Uranus Park”, Horia, ,,domnul Corneliu” şi secretara Alina se retrag în camerele lor din hotelul de cinci stele în care sunt găzduiţi. Transcriu câteva fraze din secvenţă pentru a arăta că ceea ce susţine Mihai Iovănel în escorta de pe coperta patru contravine adevărului din roman (rădăcina de Păturică şi Scatiu a eroului romanului): ,,Odată intrat în cameră, băiatul îşi abandonează rucsacul pe mocheta de la intrare […] şi, fără să se dezbrace sau măcar să-şi scoată pantofii [se tăvăleşte pe covor], îşi potriveşte mâna un pic mai jos, lângă fermuarul de plastic al pantalonilor. Apasă uşor prin stofa de lână […] şi frământă bine acolo. Desface fermuarul în momentul în care senzaţia devine insuportabilă, îşi face treaba lent, cu o meticulozitate, altfel familiară. Se premiază pentru tot ce a îndurat în anii ăştia, pentru cât a răbdat. Se felicită pentru obedienţa cu care a primit totdeauna gândul bun pe care i l-a dat Cel la care se ruga, în ciuda ispitelor.” (Voi reveni asupra acestui final). Între acest “început” şi “sfârşit” se desfăşoară povestea în care protagonist şi narator este arhitectul Horia Petrescu.
Din escorta semnată de Mihai Iovănel e de reţinut doar fraza: ,,Deşi meseria lui (a scriitorului) e să ridice clădiri, în Uranus Park [adică romanul] conduce un buldozer silenţios şi sofisticat, care sparge în cioburi colorate şi reci faţada unei lumi strălucitoare.” În rândurile ce urmează îmi propun să văd în ce constă această ,,faţadă” şi care sunt “cioburile colorate” în care se sparge.
Cronotopul din care romanul îşi extrage tematica socială şi morală este starea societăţii româneşti postcomuniste şi, mai precis, perioada când se instalează în viaţa socio-economică mentalităţile şi acţiunile corporatiste. Pentru a ilustra toate astea, scriitorul decupează o felie: mafia imobiliară.
Romanul lui M. Duţescu relatează drumul de parvenit al unui tânăr arhitect. Spre deosebire de strămoşii săi, noul aspirant nu se mai mulţumeşte cu simpla îmbogăţire (bani, maşină, ,,ţiitoare”), ci vrea acea poziţie din care poate lua decizii, cu alte cuvinte, vrea puterea. Tânărul Horia se mărturiseşte cinic: “[…] până de curând – până de curând – până să-mi dau seama că banii nu sunt decât una din măruntele consecinţe care vin la pachet cu escaladarea unor trepte ierarhice, iar logica jocului exact în asta constă – până mintea mi-a fost setată de bani.” Şi continuă: ,,pe zi ce trece realizez că nu pe acumulare de bani şi metale trebuie să mă concentrez pentru a simţi că avansez, ci pe descoperirea unui sistem perfect funcţional în care să reuşesc să-mi fac loc.”
Romanul devine interesant nu numai prin dimensiunea lui socială (demascarea mafiei imobiliare de la funcţionarul primăriei până la nivelul cel mai înalt), ci şi prin surprinderea evoluţiei psiho-morale a protagonistului de la studentul ,,blond şi firav” la cel care ajunge la putere. În acest drum al parvenirii, protagonistul nu are mustrări de conştiinţă când, cu bună ştiinţă, devine supus în faţa celor care deocamdată îl “călăresc, când trădează prietenia şi iubirea, când îşi neglijează părinţii care au făcut sacrificii pentru el în vremea când a fost licean şi student. Tânărul arhitect se descurcă în arena rechinilor imobiliari nu datorită unei ,,şanse a vieţii”, oferită dezinteresat de binefăcătorul ,,domnul Corneliu (cf. Mihai Iovănel), cât datorită cu totul altor ,,şanse”.
Strict tematic, în ultimii ani au mai apărut romane asemănătoare. Noutatea romanului lui M. Duţescu constă în abaterea de la clişeu. Pentru tinerii paraziţi de azi, succesul concretizat în casă – maşină – iubită, recte bani cu sacoşa, este asigurat de părinţi situaţi în ,,clasa superpusă”. Pentru personajul principal din Uranus Park succes nu mai înseamnă casă – maşină – iubită. El locuieşte într-o ,,garsonieră de cartier”, maşina sa e luată în leasing, de cvasiiubita Ema se desparte. Horia se zbate să iasă din această sărăcie nu pentru casă – maşină – iubită, ci pentru altceva. Paginile de început din care luăm cunoştinţă de sărăcia personajului sunt pline de amănunte care, treptat, în desfăşurarea poveştii, îşi vor descărca semnificaţiile simbolico-metaforice. Secvenţa fiind prea amplă, fragmentarea i-ar afecta înţelesurile şi nu o redau, mă rezum la simpla menţionare a lor: iarnă, mâzgă, fulgi suavi, trafic anarhic, maşină fără cauciucuri de iarnă, pericol de derapaj, aflat în trafic, şi: ,,sunt extrem de atent la tot ce se petrece în jurul meu”. Mizerabilitatea “garsonierei de cartier” în care locuieşte şi austeritatea biroului firmei de curând înfiinţată în care de multe ori doarme pe cartoanele pe care schiţase imobile, nu înseamnă decât austeritatea autoimpusă, răbdare, sacrificiu la care se suprapune întru atingerea idealului propus. Odaia lui Dinu Păturică nu era altfel.
În roman mai sunt şi alte detalii din existenţa zilnică a personajului. O subtilă semnificaţie obţine scriitorul prin contrastul dintre ambiţia carnivoră a personajului şi regimul de trai vegetarian. Sunt chiar savuroase paginile în care se prezintă meniurile eroului.
Tenacitatea cu care vrea să se impună profesional şi să arate “domnului Corneliu” implicarea în rezolvarea problemelor de birocraţie care frânează proiectul Uranus Park sunt sugerate de repetatele încercări de a se întâlni cu ,,Napoleon”, dar şi redarea filelor din carnetul în care îşi notează ce are de făcut în fiecare zi, pas cu pas.
În mare, primul capitol relatează viaţa plină de privaţiuni pe care o duce la început de carieră când lucra pe şantierul italianului Roberto. Din aceste pagini desluşim o parte din motivele care justifică aspiraţia, firească până la un punct, a lui Horia spre o viaţă mai bună. Dar. Există totdeauna un dar. Curând dorinţa lui devine tot mai agresivă, dar bine camuflată. Tânărul arhitect nu se mulţumeşte cu bine, vrea putere. În economia capitolului, prezentarea afacerii imobiliare a italianului pare prea lungă, de umplutură. Lectura mai atentă arată că imaginea bişniţarului italian are în scenariul epic o dublă funcţionalitate: 1. Horia Petrescu nu se mulţumeşte cu statutul oferit de italian şi tocmai de aceea, pe de o parte, desfăşoară şi o activitate personală de proiectare şi renovare de imobile, iar pe de altă parte acceptă cu bucurie oferta ,,domnului Corneliu”; 2. înţelege că viitorul nu este al iniţiativelor individuale pe plan local, ci al multinaţionalelor, prin urmare tânărul arhitect nu vrea să rămână jos, ci vrea să ajungă sus într-o multinaţională. Începând cu al doilea capitol romanul devine pe deplin ego-grafie. Lui Horia visul i se împlineşte. Dar cu ce preţ? După semnarea contractului cu multinaţionala condusă de olandezul Bruno van Dujin pentru proiectul Uranus Park şi de numire a lui ca senior arhitect al proiectului, trăieşte bucuria succesului într-un mod aparte. Întors în camera de hotel se culcă jos pe covor şi se masturbează. În construcţia romanului, scena finală este nu numai de efect, ci şi semnificativă. Scena finală este semn al alienării. Partenera reală de viaţă este înlocuită cu un surogat deopotrivă fiziologic şi socio-moral. Fericirea obţinută astfel nu înseamnă împlinire umană.
Titlul romanului, după opinia mea, are o triplă semnificaţie: 1. Trimite spre un vechi cartier al Bucureştiului. Pornind de aici, arhitectul Horia face câteva observaţii pertinente despre arhitectura urbanistică precară a capitalei; 2. trimite spre visul de urbanism modern întruchipat de proiectul Uranus Park; 3. spre o semnificaţie simbolico-mitologică. Pentru această posibilă semnificaţie a sintagmei “Uranus Park” pot fi consultate articolele “Uranos” şi “Uranus” din Dicţionarul de simboluri, vol. 3, de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Ed. Artemis, 1995.
O reuşită a scriitorului sunt personajele şi în primul rând protagonistul. Autorul nu-şi creează eroul şi nu-l plasează într-un context social şi moral la modul dogmatic, tezist pentru a face din el un model sau antimodel. În orice moment, fiecare însuşire a personajului poate fi percepută şi apreciată şi cu + sau cu -. Judecata e lăsată cititorului. Tânărul arhitect Horia Petrescu nu este o schemă umplută cu câteva date existenţiale, ci un personaj viu, “în carne şi oase”. Prin dăruire şi muncă, Horia ajunge un arhitect de înalt profesionalism. Dovadă a dragostei pentru meseria aleasă şi a profesionalismului sunt opiniile sale despre urbanismul Bucureştiului. Paginile respective (p. 94 – 98) parcă sunt scoase dintr-un tratat de specialitate şi de istorie a urbanismului. Visul de urbanism modern e întruchipat de pachetul de schiţe pentru proiectul Uranus Park. Prima umbră pe chipul personajului e trecerea prea repede în uitare a accidentului de muncă de pe şantierul italianului. Apoi, în tuşe succesive se arată orgoliul. Horia are numai păreri bune despre el. Autocaracterizările pun la vedere calităţile deosebite, dar care, scăpate de cenzura conştiinţei morale, se pot degrada: ,,Sunt o persoană înzestrată cu tenacitate nativă; dacă am o motivaţie puternică, sunt capabil să-mi depăşesc orice limită, să-mi anulez orice zonă de confort. Şi poate cel mai important, ştiu să mă supun întotdeauna celor de la care pot obţine avantaje majore, ştiu să mimez obedienţa, o fac natural; o fac astfel să le dau încredere şi să apeleze în continuare la mine. Odată înşurubat în acel sistem ideal, voi pune la bătaie toate calităţile pe care mi le-a dăruit Dumnezeu şi în mod sigur voi fi răsplătit pe măsură” pentru că: ,,mie mi-a dat Dumnezeu creier, talent şi oareşce adecvare la realitate.” Aflat pe prima treaptă a unei scări căreia nu-i vede capul încă, totuşi în “întuneric” “vedeam ici-colo, spune Horia, plăcuţe fosforescente care îmi indicau sensul de urmat. Şi exista şi o balustradă de care docil mă ţineam.” Programul de existenţă pe care tânărul arhitect şi-l impune este următorul: ,,Răbdare, perseverenţă, tact, multă determinare şi cât mai multă obedienţă […] îmi va fi mult mai uşor să-mi înalţ schela pentru pasul următor, mai sus, mai sus şi aşa mai departe.” Nefolosirea acestor daruri divine ar fi … păcat. Cînd se gândeşte la Paul, colegul de facultate pe care îl consideră un ratat, Horia trăieşte un sentiment de teamă că ar putea ajunge şi el un ratat. În splendida şi stupida lui “ratare”, Paul ajunge … filosof decretând: ,,lumea funcţionează ierarhic într-un sistem organizat în care fiecare călăreşte pe cineva”. Ideea e înţeleasă şi repede Horia o preia coborând-o din sfera metafizicului în filosofia pragmatismului amoral: ,,[…] lumea noastră funcţionează ierarhic. Evident mi-am spus, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să depistez aceste ierarhii şi să intru în joc. Să mă strecor cu abilitate printre jaloane şi să mă caţăr până acolo unde îmi va îngădui Dumnezeu. Atenţie: nu bani, Horia, ci frumuseţea cuceririi unor ierarhii bine clădite; nu strălucirea vremelnică a metalelor, ci eternul suflet al Pietrei, cum ar spune companionii domnului Radu Corneliu. Lespede după lespede, strat după strat, aglutinări apetisante de poziţii sociale – care într-o nişă a lor implică pe cineva într-un sistem organizat şi reglementat echitabil; frumos înşiruiţi unul sub altul, până la cel mai mic. Iar cel mic, când va veni rândul său, va fi şi el călare pe unul mic. Nu, nu suntem egali. Dumnezeu nu ne-a făcut egali. N-am primit acelaşi bagaj genetic şi nici acelaşi context în care să evoluăm. Unii trebuie să rămână muşchi de pământ o viaţă întreagă, altora le-a fost dat să ajungă flori de migdal. Libertate, egalitate, fraternitate: prostii! Cel mai bine spune Sfânta Evanghelie în pilda talanţilor: Domnul judecă drept şi-i dă fiecăruia după puteri; unii primesc mult, alţii primesc mai puţin. Important nu e cât primeşti, ci cum foloseşti puţinul primit. Foloseşte ce ai cu încredere şi vei obţine mai mult, vei fi răsplătit. Nu fi letargic, neîncrezător, ci escaladează răbdător şi metodic, treaptă cu treaptă. Sau dacă poţi, sari câte două trepte deodată; iute, lucid, ca o capră neagră.” De la începutul până la sfârşitul drumului său prin viaţă, din cap până în picioare, protagonistul romanului este un cinic obraznic.
Un personaj cu putere de simbol în plan socio-moral şi pentru istoria punctuală postcomunistă este “domnul Corneliu”. Biografia personajului rezumată în primele pagini din capitolul doi al cărţii ilustrează cum sistemul comunist a năşit pe oamenii de afaceri emanaţi apoi de evenimentele postdecembriste. Radu Corneliu, ,,loaza” unei familii din ,,clasa superpusă” a comunismului, ajunge după “revoluţia” din decembrie ’89 un ,,rege al imobiliarelor”, după ce a trecut prin diferite stagii de iniţiere în afaceri (comerţ cu maşini second-hand aduse din Germania, un autoservice complet). ,,Şcoala vieţii” l-a învăţat să fie calculat şi lipsit de scrupule, să ştie să-şi aleagă colaboratorii, să-i ţină sub ascultare şi să-i manipuleze. Principiul său este input-ul creativ; ,,«vreau ceva, orice, astfel încât să obţin un profit maxim cu cheltuieli minime. Dar să nu se vadă ciobănia din spate, ci dimpotrivă, să pară o soluţie cât mai stilată. Şi vreau repede!»” Printr-un joc lexical, Horia îl caracterizează: ,,Omul ăsta era când aşa, când aşa. Şi când nu era aşa, nici aşa, era … cu totul altfel!”
Reprezentativ este şi Dulea, funcţionarul de la primăria ,,sectorului cinci”. El este prototipul funcţionarului public ,,învârtit”, devenit ,,Napoleon” al birocraţiei şi al corupţiei. În mod inspirat, personajul este construit mai mult prin absenţă [vezi desele încercări ale lui Horia de a se întâlni ce el tête-à-tête pentru a obţine fel şi fel de avize pentru proiectul Uranus Park).
Cu profesionişti precum Horia, dar vegheaţi de conştiinţă şi fără oameni în jurul lor ca ,,domnul Corneliu” sau ,,Napoleon de la 5” se poate elabora arhitectura viitorului cu reale şanse de împlinire. Aceasta ar fi ideea scriitorului şi concluzia cititorului.
Până la apariţia unui ,,rival”, Uranus Park rămâne, în proza de azi, roman de raftul întâi.


Stan BREBENEL

ATROCITĂŢILE FERICIRII

La Editura Editgraph din Buzău a apărut recent un nou volum de poezii semnat de cunoscutul poet buzoian Lucian Mănăilescu, „Atrocităţile fericirii”. Este un volum ce s-a născut în urma unor experienţe existenţiale nefericite, fiind totodată un strigăt al bucuriei, venit ca o eliberare din ghearele ce ne sufocă zi de zi. Omul, de când se naşte, până în ultima clipă a existenţei sale terestre, are de urcat în viaţă o Golgotă cu dureri suportabile sau mai puţin suportabile. Fericirea este o stare, destul de trecătoare, de bine, de extaz, de bucurie. Ca să ajungi la fericire, de multe ori trebuie să treci prin chinuri de neimaginat, adică prin atrocităţi. Nu trebuie să înţelegem titlul şi conţinutul volumului ca şi cum ar fi opusul fericirii. Ştim că opusul fericirii nu e tristeţea, ci obişnuinţa. Mai ştiu că nu suferinţele îl duc pe individ în Nirvana, însă căile de a ajunge acolo sunt de cele mai multe ori dure şi de aceea beatitudinea este completă. Lucian Mănăilescu este obligat să folosească cele mai dureroase căi pentru a ajunge în Nirvana lui. Nicicând nu se potriveşte mai bine zisa conform căreia ca să ajungi în Rai trebuie mai întâi să treci prin Purgatoriu. Poetul, prozatorul şi criticul literar francez din secolul al XIX-lea, Charles Augustin Sainte-Beauve, spunea: Învaţă să scrii durerile pe nisip şi bucuriile pe stâncă. Acest lucru încearcă să-l facă Lucian Mănăilescu cu toate că nu este un fachir ce îndură cu stoicism durerile fizice şi nedreptăţile vieţii, deşi uneori are obiceiul de a se autoflagela. Acest volum poate fi considerat, dintr-o altă perspectivă, un jurnal al fericirii. Un jurnal de altă factură faţă de coordonatele istorice şi temporale ca cel al Părintelui de la Rohia, Nicolae Steinhardt.
Poetul îşi structurează volumul în patru părţi ca şi cum s-ar fi gândit la cele patru cicluri primordiale ale vieţii: naşterea, copilăria şi tinereţea, maturitatea şi moartea. În prima parte, Cîntecul cucuvelei, care are un titlu mai degrabă ce te duce cu gândul la ursitoarele ce prevestesc sfârşitul, decât la bucuria apariţiei pe lume a fructului dragostei, poetul îşi plânge moartea trecută şi viitoare: Ce mai mormânt mi-ai fost, mamă!/ Ce durere de a mă naşte/ decât în vis, decât în lacrimile ploii… (Veşnicia de ieri). În acelaşi timp, poetul este nostalgic după anii copilăriei, ani încărcaţi de multe clipe de fericire. Părinţii şi casa părintească, prietenii de ghiduşii, munţii cu izvoare cristaline, pădurile seculare cu animalele sălbatice din Siriul idilic, ca amintiri se estompează. Rămân singurătatea şi tristeţea, aceasta din urmă evocată în aproape fiecare poem: Desculţ, prin iarba înaltă/ mă jucam de-a tristeţea cu nucul/ amar şi cu cântecul cucului./ Nu ştiam, nici acum nu ştiu, altă singurătate… (Jocul de-a mine).
În partea a patra, Zăpadă spulberată, care este o continuare a primei părţi şi a vieţii, poetul pleacă din copilărie firesc, aşa cum a plecat de multe ori de acasă la şcoală sau la joacă: Mi-am îmbrăcat/ aripile strâmte de duminică,/ apa sfîşiată de păstrăvi/ am vârât-o într-o lacrimă,/ am îndesat munţii prin buzunare/ şi ghiozdanul l-am umplut/ cu urşi şi căprioare, apoi am zis:/ -Săru`mâna, mamă şi tată,/ eu plec să învăţ cititul/ şi socotitul şi muritul… (Plecarea din copilărie). Ca să înţelegem mai bine cum a decurs viaţa poetului şi de ce volumul are acest titlu, trebuie să citim cu atenţie această spovedanie care încifrează în ea milioane de clipe şi trăiri: Nu, Părinte, nu am furat,/ nu am râvnit la suferinţa aproapelui,/ am avut-o pe a mea din belşug, nu am/ ucis decât cu gândul, nu am jurat strâmb,/ nu am uitat să vin în Biserica Ta… (Oglinzile zilei). Mai trebuie să remarcăm faptul că, în pofida solitudinii şi a tristeţii, Lucian Mănăilescu este senin, este împăcat cu ceea ce el a fost, este şi va fi. Faţă de majoritatea semenilor, el este un curajos: Moartea avea ochii blânzi/ şi albaştri, mergea cu mine de mână/ prin târg şi îmi cumpăra/ nimicuri ieftine, bucurii de care/ niciodată nu am avut parte… (Blândeţe).
Partea a II-a (Bulevardul Sartre) şi a III-a (Patria de la capătul lumii) reprezintă cordonul ombilical al devenirii poetice a autorului, puntea de legătură invizibilă dintre celelalte. Reperele sale culturale au fost dintre cele mai ilustre: Eugenio Montale, van Gogh, Melville, Dostoievski, Sartre şi mulţi alţii nenumiţi, dar bănuiţi. Şi, cu toate acestea, este conştient că, în afară de spiritul universal, el aparţine unui spaţiu geografic, cultural, de limbă, de tradiţii şi obiceiuri unice pe care îl iubeşte aproape necondiţionat: Pentru mine patria aceasta, de la capătul lumii,/ crucificată pe toate punctele cardinale,/ este singura Americă posibilă, singura şansă,/ unica iubire, pe care nici măcar speranţa/ nu o mai poate ucide… (Îmi iubesc patria).
Ar mai fi multe de spus despre acest volum deosebit. Cert este că prin el Lucian Mănăilescu se apropie foarte mult de George Bacovia. Poate nu este deloc întâmplător faptul că organizează la Mizil, de opt ani, neîntrerupt, Festivalul Naţional „Agatha Grigorescu Bacovia”. Sub o mască ironică descoperim un suflet sensibil, solitar în care francheţea şi spontaneitatea se găsesc la loc de cinste. În prefaţa volumului, Liviu Ofileanu concluziona: Citind acest nou volum, am rămas impresionat de lejeritatea exprimării unui poet de marcă, generos cu alţii şi crud cu sine, discret şi nobil ca un grec. De acord.


Silvia Ioana SOFINETI

Alfabetul disperării

Nu ştiu cât de mult scrie Dan Movileanu; de publicat, însă, o face cu zgârcenie: „O alergare mai lungă decât moartea” (Ed. Junimea, Iaşi, 1999), „Fals tratat denigrator – aforisme – (Ed. Andrew, Focşani, 2006) şi, recent, „Alfabetul disperării” (Ed. Ateneul scriitorilor, 2015) sunt toate volumele cu care a venit în faţa cititorilor. Din cele câteva rânduri propuse ca argument, dar şi din selecţia opiniilor critice despre volumele anterioare, rezultă un lucru destul de obişnuit la poeţii timizi şi izolaţi: Dan Movileanu nu ştie să-şi facă lobby, nu ştie la ce uşi de critici să bată şi este tributar aceleiaşi „boeme vrâncene” (chit că locuieşte, de-o viaţă, la Tecuci!) ca şi prietenul său, mutat în veşnicie, Dumitru Pricop. Poeţi mult sub valoarea lui Dan Movileanu, dar cu tupeu, insistenţi ca muştele, cu o tehnică a linguşirii bine pusă la punct, sunt membri marcanţi ai USR; poetul născut în comuna Moviliţa se luptă cu întunericul, cu singurătatea şi cu moartea, încercând, nu întotdeauna în mod fericit, să-şi depăşească condiţia; perdant în toate epocile (înainte de evenimentele din decembrie se număra printre cei care „spălau cuvintele cu săpun de casă”, pentru a scoate izul propagandistic din ele şi scriau „poezii şi alte citate/ pe frunzele plantelor” -„Am ieşit fericiţi pe câmp”), ştie că seara nu s-a terminat, nici noaptea, că acasa fiecăruia mai suferă de pe urma ciumei roşii, dar, în loc de verb tăios, preferă constatarea molcomă şi resemnată: „Spre seară am plecat cu toţii către casele noastre/ de culoare roşie şi nu ne-am mai vindecat”.
Atitudinea filosofică în faţa constrângerilor existenţiale implică o doză de defetism: retragerea („acolo e biblioteca de sub pământ”), ascunderea, înecul, obsesia cuvintelor din câmpul semantic al morţii, al deşertului şi al cenuşii sunt preferate ieşirii în Agora şi pornesc dintr-un acut sentiment al zădărniciei: „acolo e un deşert de cenuşă, iar aici stau eu, ne-a mai/ zis Filosoful, pe o groapă comună, scriu această carte/ şi oricum lucrarea voastră e inutilă,/ sunt prea multe fântâni cu apă care miroase/ a praf de puşcă!” („Fântâna”).
Propensiunea transcendentală (remarcată de Marius Manta, care semnează Prefaţa volumului) se manifestă, în discursul poetic, prin repetitivitatea opoziţiei înăuntru-afară, aici-în altă parte, dar şi prin apelarea frecventă la magie şi zbor, mai ales la zbor, ca posibilitate onirică de a trece dincolo de suprafaţa lucrurilor, întru salvarea spirituală a propriei fiinţe (pluralul „noi” este amăgitor, înseamnă, tragicomic, „eu şi cu mine”, nu „eu şi voi, ceilalţi”): „ca un şaman mi-am pus o aripă de vultur pe faţă/ şi l-am rugat să mă salveze,/ fiecare dintre noi are dreptul la o primă salvare./ Era unul din acele momente când o apă roşie voia să mă inunde,/[…] din surâsuri furişate am zburat fără aripi/ prin lumea aceasta de cenuşă,/ prin viaţa aceasta disperată,/ ca printr-o sală de bal a unui han provincial plin/ cu beţivi bovarici cu biografii coafate” („Eram de mult afară”).
Este evidentă, la nivelul imaginarului poetic, lecţia Naum-Dimov-Urmuz: „eu culegeam trifoi, troscot şi ştevie dintr-o clepsidră albă,/ apoi scoteam lut galben dintr-o pâlnie pentru femeia/ cu coc şi cu barbă care modela lumea”(„Retras în cochilia unui melc”); de altfel, poezia „Avatar III” are subtitlul „Dimoviană”, semn că poetul din Tecuci nu-şi ascunde idolii/ maeştrii. Ciclul „Moviliţa, mon amour”, mult mai bine realizat decât „Poeme nocturne”, îl înfăţişează pe poet „foarte adânc închis între lucruri”, dar obsedat de perspectiva suprarealistă: „Am inventat o casă într-o cochilie de melc şi mâinile/ mi s-au tocit până la umeri./ Din rădăcinile încă flexibile mi-au crescut aripi în loc de mâini,/ Cu ce o să-ţi mai câştigi pâinea zinică?” m-au/ întrebat curioşii şi fratele prenatal” („Foarte adânc închis între lucruri”).
În iadul lăuntric, Dan Movileanu experimentează tortura cuvintelor care „ieşeau de sub piele tatuate invers”, a maşinăriei „de confecţionat obiecte ude”, a statului „pe scaun într-un picior”, ca pedeapsă pentru iubirile trecute sub tăcere, pentru gesturile nefăcute şi pentru intenţia de a scrie „un tratat de morală şi unul de eretică” („Ce se-ntâmplă?”). La ieşirea din acest iad, e simplu să te vezi „vânător de fluturi” sau „îmblânzitor de iarbă predicând vrăbiilor” („Acolo…”), vorbind „zoolandeza” („Vino şi vezi!”) şi semnând „un tratat de pace cu îngerul”, atunci când „ea [moartea, nota mea, SIS] venea călare ca o amazoană pe spinarea noduroasă/ a simbolului unei lumi tulburi” („Câteva clipe”).
Plăcut surprinsă de multa poezie de calitate din volum, nu pot trece totuşi cu vederea două aspecte (unul, semnalat, cu eleganţă, şi de Marius Manta): pe de o parte, nu m-au impresionat poemele cu temă religioasă, care sunt superficiale, simple parafrazări/ versificări lipsite de vibraţie; pe de altă parte, uneori, poetul ar trebui să ştie când să se oprească, să sacrifice puii de cuvinte care dau semne de moleşeală şi de boală. Să dau un exemplu: versurile „ca şi cum ar fi inventat o maşinărie de confecţionat/ obiecte ude” („Ce se-ntâmplă?”) scad valoric prin adăugarea inutilă a unor vorbe: „[…]o maşinărie de confecţionat/ obiecte ude pentru consolidarea acelei hardughii/ care se clătina periculos”. Exemplele ar putea continua, dar poetul Dan Movileanu trebuie să afle singur la ce (mai) trebuie să renunţe, până să atingă perfecţiunea acelui „tablou votiv în care/ un cântec şi-a regăsit sub ochii mei privighetoarea” („La uşa lumii”).

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share