Spații culturale nr. 41 (10)

Diana TRANDAFIR

Orașul suspendat

epistolă

prietenul meu cel vechi
nu-mi mai scrie
(locuia într-un bloc turn
cu bulină mare
la trei)
e nouă septembrie și încă nu-i toamnă
doar o altă zi
în care totul se clatină
pe spinarea unor bivoli negri și grei
cutia de scrisori pare total inutilă
eu pescuiesc de la o vreme
doar cheaguri

ziua de luni

orașul nu se poate ascunde
cum se ascund oamenii
înapoia inimii
sau prin cimitire
în gropi pline cu praf
câteva sunt vise de mărire
câteva de cădere
și timpul
care nu mai spune nimic
e mult mai bine dacă ai puterea
să alegi să fii fericit
cumpără-ți un tapet nou
și acoperă-ți fereastra cu imagini
care se văd
numai o dată în viață

ambiguități

după ce carnea se dezleagă
plutește
văd o mulțime de frânghii și doar
o singură prăbușire
iadul vine de sus
avalanșă de fluturi nocturni
confundându-se cu glasul acela
din castani se desprinde
purpura deasă a absenței
apoi alte
și alte-ntrebări

CĂRŢI PREZENTATE DE:

Petre ISACHI

Destinul călăreţului (2)
(fragment din vol. în lucru: (Im)probabila filosofie a scriiturii saviniene)

O gândire estetică a acţiunii

Pentru un scriitor bântuit de întrebările radicale ale Lumii, multiplele crize ale sfârşitului de secolul XX şi începutului de secol XXI sunt un dar divin, care-i asigură argumente pentru refuzul oricărui sistem (estetic, filosofic, politic, religios etc.), îi desenează toate delimitările posibile de acel a priori din structurile percepţiei şi ale cunoaşterii şi, mai ales, îi asigură libertatea unui demiurg ubicuu, omniscient şi omnipotent. Aplecarea criticii către problematica transfigurată în Operă (vezi Instantanee critice şi/ sau Viorel Savin interpretat de ….) îşi află rădăcinile nu doar în metafizica unui real în sine, ci şi în Scrierile filosofice ale diverselor personalităţi marcante ale secolului al XX-lea: Husserl, Heidegger, H. Arendt, Sartre, Merleau – Ponty etc. ce au contaminat intelectualitatea europeană de virusul contestării gândirii occidentale anterioare, dar şi de o revoltă constructivă. Longevitatea Operei lui Viorel Savin (ca şi în cazul Scrierilor lui Eminescu, Blaga, Camil Petrescu, Breban, Mircea Eliade, Cioran etc.) va fi asigurată de asimilarea şi de sublimarea unor idei atemporale din doctrinele filosofice, politice, religioase, mitice, ştiinţifice etc., în scriitură. Nu întâmplător, limbajul scrierilor sale trebuie mereu (re)interpretat, cititorul trebuie să analizeze/ autoanalizeze, să deducă, să compare, să tragă concluzii, să se întrebe, să se mire, să conteste, să sintetizeze. Deşi s-a aflat de la debut pe baricadele unui postmodernism moderat (v. Bucuria de a fi îndurerat la Tomis), Viorel Savin nu s-a lepădat niciodată de imaginea incoruptibilă a filosofiei şi nici de o gândire a acţiunii. Succint, voi trece în revistă ce cred eu că topeşte scriitorul (auto)exilat în Luncani, din Scrierile majore ale filosofilor sec. al XX-lea în Opera sa. Voi începe, nu întâmplător, cu Husserl (Cercetări logice, 1900; Idei pentru o fenomenologie pură şi o filosofie fenomenologică, 1913; Criza ştiinţelor europene şi fenomenologia transcendentală, 1936 etc.), cel pentru care fiinţa realităţii nu este realitatea obiectivă şi independentă de conştiinţă, ci sensul pe care îl primeşte de la conştiinţă. Autorul romanului Impostorul pleacă de la ideea că intuiţia este atitudinea naturală care guvernează trăirea. Fenomenele nu există decât în măsura în care îi apar scriitorului, care le descrie/ povesteşte, transfigurează nu aşa cum sunt în sine, ci cum le intuieşte, simte, visează. Obiectele, ideile apar în funcţie de multiplele feluri de a fi considerate: percepute, imaginate, judecate, dorite, rememorate, uitate, induse, mitizate, refuzate etc. Aşadar, orice „lucru este obiect al unei conştiinţe”. Pentru V.S. conştiinţa este singurul mod de a accede la ceea ce există. El nu pretinde o accedere a lucrului în sine, ci urmăreşte să descrie actele de conştiinţă provocate de acesta. De cele mai multe ori, pendulează între pozitivism (postulează anterioritatea faptului faţă de conştiinţă şi pura lui obiectivitate) şi fenomenologia husserliană (nu disociază faptul, de sensul pe care îl are pentru conştiinţă), tinzând să ajungă la înţelegerea „lucrului însuşi”, aşa cum este dat prin intuiţia originară, prin fatalitatea divină, prin perceperea obiectivă.
Întoarcerea reflexivă către sine însuşi îi permite dramaturgului, dar mai ales prozatorului, să analizeze structurile a priori care organizează trăirea. El caută „locul” şi „timpul” unde ia naştere sensul, unde prinde contur raportul conştiinţei cu lumea în care oamenii participă împreună la evenimente, tradiţie, la semnificaţii şi la valori, la istorie. Aceasta îi permite dramaturgului să extindă fenomenologia husserliană la experienţa istorică, deci la timp, dar şi la experienţa individuală, colectivă, deci la celălalt/ ceilalţi. Fără egal în acest sens este Funia sau Comédia supunerii – un alt rezumat al secolului XX – unde autorul ajunge la experienţa decisivă a istoriei şi a timpului, care nu este un mediu preexistent conştiinţei, timp ce se desfăşoară plecând de la acel „prezent viu”, care este conştiinţa „simultan actuală”, dar şi receptacul al trecutului şi anticipare apocaliptică/ tragică.
Conştiinţa saviniană nu coincide niciodată cu ea însăşi şi nici nu se confundă cu ceea ce este scopul ei, ea este în esenţă „proiectare” (noţiune sartreiană), focalizare asupra unei lumi deja constituită, orientată, depozitară a sensurilor furnizate de tradiţie şi asediate de sensibilitatea postmodernă care înăbuşă criticismul de tip kantian şi se leapădă de imaginea incoruptibilă a filosofiei ca un omniprezent „gardian al raţiunii” (Adrian Dinu Rachieru). Criza modernităţii şi avatarurile postmodernismului îl ajută pe autorul tragediei – parabolă Lucruri şi fiinţe – Pierdut, cel ce nu poate urî – să-şi reconfigureze logosul în „lumea vie a acţiunii”, să nu agreeze nici nihilismul, dar nici scleroza raţionalităţii. Aşa se explică preocupările heideggeriene, pentru problema Fiinţei (vezi Evanghelia eretică şi Cinesunta etc.). Esenţa fiinţei omeneşti rezidă în existenţa ei (ek-zistenţa). După asistentul lui Husserl la Freiburg, Martin Heidegger, Fiinţa ce era prin tradiţie atemporală se întrupează în timp, este timp. Savin intuieşte că nu se confundă cu ceea ce este dincolo de aparenţe şi nici cu o realitate oarecare. Ea (Fiinţa) se manifestă prin intermediul unei realităţi particulare (fiinţarea), care interoghează propria fiinţă: omul (v. M.H., Fiinţă şi timp). Acesta este „Da-sein”, iar ceea ce interoghează este sensul („Sinn”) „sein”-ului său.
Dasein-ul este acea fiinţare care se depăşeşte către dincolo de sine, excedând tot ceea ce este, pentru a se avânta către ceea ce nu este sau ceea ce nu este încă. Se desprinde astfel transcendenţa Dasein-lui, prin care acesta depăşeşte simpla lume a fiinţărilor. Personajul savinian este acea fiinţă dincolo de ea însăşi, proiectată spre cea ce va veni. Heideggerian vorbind, realitatea omenească din „Comédia schimbărilor” (Casa Scriitorilor, 2004) este în mod originar raportarea la alteritate, o alteritate spre care se îndreaptă şi pe care o transcende. Aşa se explică de ce omul savinian are o lume a sa şi-şi înţelege viaţa ca pe un univers de semnificaţii date, încât realitatea omenească nu este o monadă/ morală care ar (pre)exista în mod izolat în exterioritate – ea nu poate fi înţeleasă independent de acel „fapt-de–a–fi-în-lume”, care guvernează existenţa noastră cea mai concretă şi cea mai cotidiană. Existenţă guvernată de pâine, de circ şi de sex: „Un popor care se preocupă numai de pâine, de circ şi de sex, poate fi ţinut mai bine în libertate. Pe deasupra, îi poţi asigura foarte uşor şi … liniştea!” (Funia).
Universul nu are sens decât pentru că există limbajul care smulge lucrurile din muţenia lor. Sens care nu este desemnarea proprietăţii lucrurilor, ci provine din înţelesul pe care îl îmbracă ele pentru om. Contează ceea ce înţelege receptorul din replica: „Dreptate înseamnă să împarţi „corect” pâinea şi frica”. Dramaturgul sugerează în ceea ce scrie că Lumea nu este ceva care conţine, nici suma tuturor lucrurilor, ci orizontul imaterial din care ni se dezvăluie Fiinţa fiinţărilor, permanent ameninţată cu decadenţa. Din această decadenţă inevitabilă, omul iese în mod brutal experimentând teama (frica, întotdeauna provocată de un obiect identificabil). În Comédia supunerii – un alt rezumat al secolului XX, autorul argumentează heideggerian, că numai prin teamă, realitatea umană accede la un alt mod de viaţă autentic, ne salvează din „uitarea fiinţei”, adică re(a)ducerea acesteia la un elan identificabil, a cărui formă şi conţinut sunt variabile de-a lungul istoriei: esenţa sau „ideile”, la Platon, Dumnezeu, în teologie, subiectivitatea, la Decartes (pentru care Fiinţa fiinţării se confundă cu ideea clară şi distinctă, pe care şi-o face Eul gânditor), voinţa de putere, la Nietzsche.
Nu întâmplător, scriitorul reduce în Opera sa, realul la obiectivitatea manipulabilă (v. Bustul – politică şi mahala). Corolarul acestui reducţionism este subiectivitatea, definită rând pe rând, drept substanţă gânditoare – la Decartes, drept raţiune – la Kant, drept cunoaştere absolută – la Hegel şi, în sfârşit, închizând metafizica, drept voinţă de putere – la Nietzsche. Desigur, în scriitura lui Savin se regăsesc topite în fiecare Text, direcţii majore de gândire pluralistă, fiecare cu altă configurare a Adevărului şi un alt moment al acestei fatale uitări a fiinţei, care constă „în uitarea diferenţei dintre Fiinţă şi fiinţare”. Cauza: fiinţa nu se identifică nici unei fiinţări. Este „ceva” fără de care nu există fiinţare şi care se manifestă ca o nesfârşită însuşire care conduce fenomenele la existenţă, fără a se confunda cu prezenţe a ceva din ceea ce există. Prezenţă şi absenţă, acesta este şi paradoxul scriiturii saviniene, ce provoacă lectorul să devină coautor al Textului. Scriitorul convins că „doar morţii sunt oameni de treabă” (vezi Greşeala) se vrea un căutător de adevăr care – ştim de la Descartes – se deplasează dinspre obiectivitate către subiectivitate, prin certitudinea lui cogito. Savin ştie de la Heidegger, că fiinţa „nu se lasă subjugată de stăpânirea unui adevăr unic şi totalitar”. Adevărul fiind dare la iveală (= în greacă: aletheia) presupune un proces care se desfăşoară în timp, „o istoricitate a adevărului”. Configuraţia pluralistă a gândirii filosofiilor sec. XX, din opera saviniană revelă această istoricitate a adevărului, potenţată şi de mentalitatea postmodernă ce trimite la un respect al diferenţelor şi al dezacordului. Permanent, scriitorul din Luncanii Bacăului menţine „deschisă” (termen esenţial la Heidegger) o altă înţelegere a existenţei, „făcând din om temeiul lucrurilor şi valorilor, centrul de referinţă al fiinţării ca stare de-fapt” şi considerând nietzscheian, că Adevărul este o „multitudine mişcătoare de metafore, metonimii, antropomorfisme… iluzii despre care am uitat că sunt iluzii”.
Neantizarea necontenită a lumii prin acţiune, interogare, visare, anticipare, amintire etc. îl determină pe V.S. să configureze, asemenea lui Sartre (cel din volumele Imaginaţia, 1938; Imaginarul, 1940; Fiinţa şi Neantul, 1943), omul ca o fiinţă care face să se ivească Neantul în lume. În mod paradoxal, tocmai capacitatea de neantizare a omului dezvăluie libertatea conştiinţei. Reuşita indiscutabilă a scriitorului constă în arta de a revela modul cum conştiinţa îşi pierde punctul de sprijin faţă de sine. Cauza: conştiinţa este temporalitate. În limbajul lui Sartre din Fiinţa şi Neantul, Omul stă „faţă în faţă cu trecutul şi cu viitorul său, ca şi cum ar fi în acelaşi timp acel trecut şi acel viitor şi ca şi cum nu ar fi nici unul, nici celălalt”. Astfel pentru autorul Evangheliei eretice, libertatea este un fapt (facticitatea) care precede înţelegerea acestuia. Ea decurge din simplu fapt al existenţei, dar şi din intervalul care-l face pe om să nu coincidă niciodată cu el însuşi. Altfel spus, nu mai sunt ceea ce am fost şi nu sunt încă ceea ce voi fi. Astfel libertatea este transcendenţă ieşită din orice determinism exterior sau interior (deşi efectul determinismului există), este o mişcare de diferenţiere faţă de ea însăşi. Transcendenţa sartreiană nu are accepţia religioasă, ci acea deschidere către lume care-l caracterizează pe om. Pură negativitate biblică. Negativismul lui Viorel Savin pleacă din sintagma sartreiană: suntem „condamnaţi la libertate” şi, implicit, din fatalitatea verbului „a face”.
Suntem ceea ce facem şi nimic altceva, clamează explicit şi implicit personajele saviniene, care fac ceea ce fac românii de milenii. Adică aşteaptă! (v. Poarta; de observat, piesa nu are subtitlu). Omul-proiect: „Sunt ceva care este de făcut”, smulgându-mă necontenit din ceea ce sunt, aceasta este intuiţia-cheie a ex-preşedintelui Filialei Bacău a U. S. R.. Existând în afara mea, cum ar spune, probabil, Sartre, personajul savinian este „aruncat în afară” de el însuşi, într-o „mirifică mlaştină!” (vezi poemul Invazia tăcută din „Exilat în strigăt”), fiind întotdeauna ceva care nu este încă. A fi în viziunea luncanianului înseamnă nu doar a face, ci şi a alege. „Sunt ceea ce am ales să fiu”, crede sartreian, personajul savinian şi, desigur, autorul său. Afirmaţia ar atrage după sine totala responsabilitate a fiinţei omeneşti. Dar scriitorul bacăuan ştie că nu suntem singurii stăpâni şi arbitri ai valorilor asimilate şi nu hotărâm singuri totul, dincolo de bine şi de rău. (Vezi Drumul întoarcerii – în loc de prefaţă, din vol. Exilat în strigăt). Drama opţiunii se adânceşte pentru că orice alegere este o instanţă ontologică, ce angajează însăşi fiinţa omului. Interogaţia hamletiană a fi sau a nu fi îşi pierde sensul în „sunt ceea ce am ales să fiu”, asemenea acelui picolo din Fiinţa şi Neantul, care în fiecare dimineaţă îşi reformulează alegerea a ceea ce face. Nu fiecare dintre noi procedăm la fel? Alegere ce poate fi revocată şi invocată în orice moment, datorită libertăţii. Pluteşte ideea că în orice moment totul este posibil, dacă există şi un drum al întoarcerii: „a trecut vremea/ să ne împăcăm/ cu poeme nescrise/ (aş vrea timpul să-l întorc) dar vorbele mele/ au săpat/ mult prea adânc între noi/ unica şansă de conciliere/ este să golesc lumea de mine”.
Este posibilă această „conciliere” cu Lumea? Da, dacă înţelegem că alegerea originară, care este proiect de a fi ce angajează inconştient individul, este anterioară oricărei cauzalităţi – familiale, sexuale, sociale, politice etc. , încât scriitorul V. S. (reţineţi doar scriitorul!) nu este produsul nici unei situaţii familiale anume (v. Bibliografia) şi nici al unui anume sistem social. Scriitorul pare a fi o ilustrare a noţiunii sartreiene de proiect existenţial, prin care omul V. Savin îşi interiorizează destinul („drumul”) şi-l apropie şi-şi alege sensul pe care-l va căpăta pentru el „străinul” din „desişurile istoriei”, ce va ajunge să împace libertatea cu inconştientul şi să simtă insinuarea tragicului, precum Sartre în Diavolul şi bunul Dumnezeu: „Tăcerea este Dumnezeu. Absenţa este Dumnezeu. Dumnezeu înseamnă singurătatea oamenilor. Dacă Dumnezeu există, omul este neant, dacă omul există . . .” Aproape explicită şi previzibilă mi se pare insinuarea tragicului în romanul Impostorul, pentru ca în Evanghelia eretică, neantizarea să devină o fatalitate, iar libertatea o iluzie. Să „golesc lumea de mine”? Lăsăm deschisă întrebarea. Nu întâmplător!
În vol. Acorduri pentru urechi surde (capodopera jurnalistului Savin), autorul îşi cere sieşi şi celorlalţi responsabilitate integrală/ totală ce ar presupune, sartreian vorbind, „angajarea altuia dincolo de mine însumi”. Paradoxal, alegerea şi responsabilitatea nu sunt strict individuale, aşa cum ar părea la o privire superficială. Nu întâmplător, Opera saviniană confirmă teza că a te alege să rezişti sau să colaborezi, să fii pacifist ori laş înseamnă să alegi pentru altul. Nu alegem niciodată pentru noi! Ar fi şi imposibil în actuala ecuaţie a lumii. Astfel, nici o necesitate nu poate limita jocurile libertăţii sau muzica tragică şi imprevizibilă a existenţei. Aşa se explică angoasa existenţială din Scrierile „metafizicului” din Luncanii Bacăului (cum îi spune romancierul Ion Fercu), sinonimă cu cea din Greaţa („sunt plin de spaimă, cel mai mic gest mă angajează”), frică ce-i provoacă voinţa de a se reinventa în fiecare zi, optând şi militând să schimbe situaţia istorică în „care a fost aruncat” , altfel spus, să se schimbe pe sine în raport cu necesitatea! Nu e greu de constatat, libertatea este pentru dramaturgul V. S., acţiune prin care transformă faptul în valoare şi existenţa în necesitate a existenţei. Aşa s-ar explica impostura ca soluţie de salvare de la „teroarea istoriei” şi de la presiunea prezentului.
Locurile „închise de frică” rămân inexplicabile, misterioase (v. Drumul întoarcerii) şi potenţează „reaua-credinţă” (concept sartreian), adică jocul necontenit al alibiurilor în care fiecare dintre personajele saviniene aruncă motivaţia şi vinovăţia actelor sale, asupra trecutului, familiei, obligaţiilor social-politice, hazardului, istoriei, doctrinelor, duşmanilor, terorismului de orice tip etc. „Reaua –credinţă” (raport dintre sine şi lume) ne guvernează fără voia noastră existenţa. „Buna-credinţă” şi sensul vieţii – crede autorul piesei Tu nu eşti trupul tău – nu pot fi restabilite/ reabilitate decât prin libertate şi responsabilitate. Parafrazând: câtă libertate atâta responsabilitate, atâta sens şi coerenţă a lumii. Momentul postcomunist din istoria României potenţează neaşteptat, experienţa spaimei, dezvăluie absurdul existenţial şi pune omul savinian (v. Doamne, fă ca Schauzer să câştige!) faţă în faţă cu propria-i libertate. Este acelaşi tip de experienţă pe care o revelă Camus în Străinul sau în Mitul lui Sisif, Sartre în Neantul şi Fiinţa (acel picolo care jucând comedia socială, identifică fiinţa cu funcţia). „Reaua-credinţă” omniprezentă în Scrierile lui Savin din Periodice, Teatru, Poezie, Proză subliniază, paradoxal, dorinţa individului de a se elibera de libertatea care-i este proprie şi-l obligă la responsabilitate. Pare incredibil pentru un cititor „recent”, dar toate personajele saviniene găsesc un subterfugiu/ o scuză pentru a fugi de responsabilitate (v. Impostorul). Libertatea este resimţită ca o primejdie fatală (vezi prezentul!). Astfel „reaua-credinţă” devine universul teatral al lui „ca şi cum”, parodia faptului autentic, care transformă malefic lumea. Trăim din voinţă proprie, în împărăţia simulacrului generalizat. Simulăm cu precădere libertatea. „Era ticăloşilor” continuă să supravieţuiască. Încă interpretăm lumea, prin ochii celuilalt!?

(continuare în nr. viitor)

Teo CABEL

Maturitatea senectuții – Jurnalul unui Singuratic

Reperul, macaz pe drumul vieții sau jalon? Un punct de unde pleci sau unde trebuie să ajungi? Certitudinea, dătătoare de putere, adrenalină, se transformă în semn de întrebare. Ceea ce îți părea sigur, devine înspăimântător de alunecos. Furtuna pornită, greu îți stabilești punctele de referință prin care păstrezi o iluzorie linie dreaptă. Așa aș sintetiza romanul scriitorului Culiță Ioan Ușurelu, Jurnalul unui singuratic, Editura „Salonul literar”, 2014.
Debutul cărții se consumă într-un registru asemănător cu începutul lui Marin Preda din Viața ca o pradă. Motivul secundei de șoc, care le înghite pe celelalte, cu senzația înghețului, cuprinde spațiul în care te afli și pe cei din jurul tău, deși în interior ai revelația concluziei: cum de nu mi-am dat seama până acum, cum de am fost orb? La Marin Preda este vorba de acel moment când taie pâine, (ales întâmplător, pâinea și cuțitul?). La Singuraticul, încă nebănuitor de niciun nor pe cerul existenței, nu este doar o constatare, ci un cutremur existențial, atât la nivel social, cât și personal. Apogeul succesului se amână. Cineva trage sfori, în culisele nebănuite, inginerului pregătit să devină senator, care rămâne, de fapt, un călător în gară privind nelămurit, stupefiat, cum se îndepărtează trenul pentru care avea loc rezervat la clasa întâi.
Intriga romanului are efecte de șoc în mintea celui care se cufundă în lectură cu dorința de a trăi pe viu acțiunea. Autorul își atinge scopul. Ține lectorul în priză. Îl duce ca într-un muzeu al paradoxului prin situații picante, jenante, dar reale. Omul uneori nu vrea să vadă decât anumite aspecte ale trecerii sale prin viață. În realitate, de multe ori, nici nu bănuiește pe ce butoi de pulbere stă și prin ce conjuncturi sau minuni scapă, fără să realizeze pe lângă ce a trecut sau ce l-ar fi putut aștepta.
Ce răzbunare mai cruntă a sorții poate avea loc în ceașca de cafea neghicită și nefăcută, a lui Ion Georgescu? Urmând să fie declarat eligibil pentru cursa senatorială, primește vestea că și-a pierdut credibilitatea în urma apariției unui articol scandalos din adolescența sa. Fără ocolișuri, este acuzat că a avut orientări sexuale de… gay. Cine știe că este doar o făcătură politică, folosită pentru defăimare în campaniile electorale? Până se va dovedi… va fi prea târziu. Lovitura a fost dată. De fapt, fostul adolescent a plătit pentru inițierea sa amoroasă la o vârstă… crudă. Invidia semănată atunci unor colegi nu s-a uscat și a rodit… cu mult amar pentru obrazul său și pentru viața lui. Familia nu îi acordă sprijinul moral, ba chiar soția și fata, demult doar persoane de decor în casa sa, găsesc prilejul potrivit să-i spună că este depășit de situație și că nu merită atenție. Defectul omului prea sigur pe corectitudinea sa, pentru că îi crede pe toți ca pe sine. Din vedeta publica de pe talerul pozitiv al balanței este aruncat pe celălalt, negativ. Șocul loviturii l-a și anesteziat pe inginerul și scriitorul Georgescu. Anestezie la nivel sufletesc, dându-i posibilitatea să nu clacheze, să nu facă gesturi disperate.
Presiunea care se face asupra sa pe linie de partid: … și se va organiza concurs pentru funcția de director. Iar dacă n-ai în spate partidul, oricât de pregătit ai fi, nu reușești, meteahnă periculoasă pentru tânăra democrație, păstrată de foștii activiști ca metodă sigură de succes, îl determină să facă un pas înapoi și să rămână doar cu scrisul său, ca și cum ar avea șansa să-și corecteze viața, să o ia de la capăt, exact ca un autor care rescrie mereu textul până iese cum trebuie. Cum trebuie, nu cum îi place, pentru că, prin ceea ce a trecut nu a fost o întrebare, ci o sancțiune existențială.
Începe relația cu Maria, doctorul veterinar, care își crește singură copilul, văduvă tânără. Își vizitează rudele, își aduce aminte că, într-un colț de suflet, a fost cândva semănată sămânța credinței, din familie.
Scenele din viața literară sunt bine surprinse de aparatul de fotografiat al autorului. Nu lipsesc cei care strică evenimentele literare prin critica fără obiect, de cele mai multe ori la adresa persoanei, nu a textului, nici cei care știu că întâlnirile literare sunt un bun prilej de a bârfi și strecura propriul venin, printre bunătățile culinare și licorile de butuc, din belșug în zona Vrancei, cei care vorbesc dintr-o inerție a vorbelor rostogolite pentru că le e teamă că se schimbă lumea dacă nu își aud vocea.
Dezvăluirile și din viața sexuală a unora dintre cunoscuți sau prieteni sunt triste constatări că lumea nu s-a schimbat cu nimic de când este și că evoluția materială a umanului nu ascunde apucăturile instinctelor sălbatice ce-l străbat pe om. Izolate? Da, dar, deși izolate, sunt năucitoare. Acolo unde se așteaptă bun simț, decență, respect, realitatea taie nodul gordian dur, mulți indivizi demonstrând că niciodată nu vor ajunge la stadiul de persoane. Scena soției nimfomane a directorului Predoiu este greu de digerat, dar în roman se încadrează fără artificii, ca o problemă reală.
Jurnalul unui singuratic nu este meditativ, filosofic. Este realist. Viața nu te întreabă când și de ce nu ți-ai făcut temele, deseori și rolul pe care îl alegi ca potrivindu-ţi-se ți-l schimbă, din mers, cerând parcă mai mult de la tine, ca și cum erai capabil de mai mult, dar te-ai ferit, sau poți duce o cruce mai mare și s-a produs o eroare care este modificată din mers.
În afaceri eșuează Ion Georgescu. Întrebările mari nu și le-a pus, încă, pentru că urmează cernerea trăirilor, așezarea unor sentimente a căror certitudine a fost mai mult o adiere, o cutumă preluată, nu convingeri asumate. Tam-nisam apare o propunere inedită și pleacă la muntele Athos. În acest ultim capitol, introspecția este principalul instrument de reglare a diferendelor. Revenind la început, la comparația cu Viața ca o pradă, a lui Marin Preda, omul nostru, în raport cu ceilalți, prin exemplul celorlalți, prin meditațiile proprii își face un up-date spiritual. Credința nu ți-o predă nimeni, doar reperele îți sunt la îndemână, doar lucrarea personală îți dă răspunsurile de care ai nevoie. Omul față în față cu Creatorul își reglează distanțele reale între cunoaștere și necunoaștere, între credință și necredință, între devenire sau rătăcire. Fatalism? Nu, alegere. Omul alege, este într-o permanentă alegere. De aceea responsabilitatea revine celui care alege, cum alege. Nimic nu se compară cu Muntele, care degajă de oriunde sfințenie și numai sfințenie. Chiar această credință a mea nu pot, câteodată, să mi-o explic! Vine din mine sau din Munte? Nu este trecut cu vederea Grigore de Palama, teoreticianul Isihasmului.
Plânsul de bucurie sau de mândrie patriotică la auzul celor zece preoți români este un moment de sensibilitate. Plânsul este semnul începutului curățeniei interioare la Ion Georgescu.
Metanoia intelectualului: Poate este o trezire din necunoașterea mea, din credința mea că tot ce mi-am dorit am avut, că în lumea asta contam numai eu și familia mea… Unde este astăzi familia mea? Aici, în Munte?(…) De ce mi-a dat Dumnezeu această palmă? Cea mai grea lovitură dată în punctul cel mai sensibil al vieții mele de trăitor pe acest pământ. Mai rău nu puteam fi lovit, e sigur. Voi mai fi eu om în aceste condiții? Ce mai însemnăm eu și singurătatea mea?
În cercetarea sa interioară, gândul îi fuge la Maria, abia așteaptă să o revadă, dar, ajuns acasă, mătușa îi spune că s-a măritat. Tristă veste. De fapt, această lovitură este coaja de pe rană. Se usucă și cade.
Singuraticul trebuie să continue să aleagă. În viață alegi până în ultima clipă.
Complexă această textură a scrisului la Culiță Ioan Ușurelu. Vocabularul este simplu, patetic uneori, expresie a unui anumit tip de om, care, oricât de învățat ar fi, unde ar ajunge pe scara socială, păstrează o simplitate sufletească, care, de fapt, îl salvează din încercările sorții. Ansamblul însă este ranforsat cu plurivalență, conotațiile curg natural, ca un semn de maturitate literară pe care autorul o demonstrează. Planurile personal, social, spiritual, profesional se întrepătrund cu naturalețe și spontaneitate. Asemănarea cu Marin Preda este doar comparativă, nu pentru a întemeia un mimetism, din contră, pentru a sublinia originalitatea. Marile idei în literatură se pot continua sau pot coexista în diferite nuanțe, cu valori la fel de solide.

Distribuie: