Spații culturale nr. 41 (9)

Mihaela Roxana BOBOC

sunt copilul care are nevoie de o poveste

e drept
uneori în mine gângurește un prunc
sărutat în talpa poeziei
gândul devine vrabia care se scaldă în nisip
mă întreb ce aș putea adăuga cuvântului
să țipe în mine…
din forfota cu chip de muză
ies pe rând corăbii anonime
un vis dincolo de malul acesta apasă tâmplele
m-a durut să te strâng între genunchii toamnei
acum respiră sub pământ lumina
în galeriile inimii
șoptești un alint
iar eu te cred
sunt copilul care are nevoie de o poveste

în anotimpul opac soldații își aliniază viețile
tu pui în ranița mea o solniță
din când în când presar sare și rănile se închid
atunci înțeleg luciditatea anei
în spatele zidurilor lumea devine un pântec.

virgula sau ploaia punctului

tu pui punctul acolo unde
alții preferă o virgulă de care să-și agațe nopțile
nu-i nimic
dimineața vine pentru amândoi
cafeaua cu miros de anestezic încălzește traheea
cuvinte se poticnesc în gura ceștii/ da
tu pui punctul acolo unde eu aș așeza o fereastră
să respir bezna și să-i spun poezie
uneori evadarea e o temniță în plus
o păpușă rusească în care încap toate viețile cu care te-ai hrănit
și le-ai numit dragoste
vezi cum punctul tău e doar un cerc claustrofob
lumea din evantai se preface în corset
odată cu strada băltind a sentimente proustiene
copilul din mine strigă după uterul mamei
din când în când
sufletul tremură din copcă
tulburând apa.

Șchiopi de iubire

Vioara cântă doar în timpul furtunii
câmpuri asimetrice își brăzdează dorul
unde suntem noi
inima e doar o linie întreruptă din când în când de timp
I-am cerut să își așeze bornele în afara poeziei
să umble desculț printre noi
cei șchiopi de iubire
îi pun înainte orfanul din mine
strig din visul dezertat
te strig ca și când pământul s-ar scrie cu palmele împreunate
ziua își zidește arcadele neștiind nimic
nimic despre noi
nimic despre cine suntem
o femeie își aruncă geanta în mașină zâmbind cochet
cu toate grijile furate
și fardul zilei se întinde ca o gelatină
peste pleoapa cuvântului
din inerție așteptăm orice
semaforul rămâne galben
galben ca singura culoare trăită
cu soarele în buzunar
visul meu era roșu ca o gură flămândă
nu te întoarce din drum
spre stâlpul de sare Lot își adună îndoiala.

Fugă printre can(i)oane

Cu tine
mă despletesc în cuvinte
ca un rob secerând pe întuneric;
ochii, doar ochii au rămas ai mei –
până la urmă fuga printre can(i)oane
aidoma gloanțelor în piepturile tinere
nu poate avea decât un singur final…
și totuși cineva întinde pe felia de viață
capcane timpului –
nebuni, ce nebuni să ne iubim
în anotimpuri cuantice,
o singură viziune despre abandon
a fost îndeajuns pentru căderea în infern
uite,
acum sub noi e o liniște pe care n-o vom numi
nicicum.

Cel mai frumos cântec vine pe furiș

poate lumea asta e doar glasul pustiei
deșertându-se de zbateri
nu știu în care an
să fi fost încă copilă
te-am așteptat într-o noapte de Sânziene
sunt clipe în care ți se pare
că viața atârnă de busuiocul de sub pernă
și neastâmpărul din voce
e doar coperta cărții nescrise
uneori e absurd
să trăiești la infinit o zi
doar s-o îngropi târziu fără răspuns
singurătatea nu vine niciodată ca un musafir poftit
să-i așezi dinainte inima și să-i spui
locuiește-mă
te împinge în căușul nopții
printre bolte de suspine
cel mai frumos cântec
vine pe furiș
din nodul pieptului
înghițind emoția
în poemul din tine
crește o lună
copilul dinlăuntru prinde ocheanul
și privește dincolo
un timp uitat își deschide larg ferestrele.

Ghimpe în singurătate

Ea,
femeia care închide paginile cărții
cu gesturi fine
ea,
care îți atinge mâna
într-un gest
aparent neînsemnat
ea,
care a învățat că iubirile se pierd
doar în pasul inimii,
Eva ultimei nopți de rătăcire,
nu-i spune nu
când decupează timpul
ca pe o coală de hârtie
și-aprinde fâșii de trup

nu-i spune nimic

poate fericirea nu e cota 1400
traseul nemarcat și-ascunde ceasul
nu ai nevoie de cronometru
când urci cu durerea în sân

odată destrămat
visul devine bulgărele de zăpadă
aruncat în obrazul copilăriei

atunci ea vine
îți simte răsuflarea ca pe un ghimpe în singurătate
ți-aduce cuvânt,
pruncul din brațele poeziei
gângurește fericit.

Dobroslaw MARCINEK

Cântecul nopții

ascultă somnul de sare cum scânteiază somnambulic
în sâmburele închis al serii
deschide sângele înstănit cu sfidarea sărutului
unui suflet uns în sidef

apropiindu-mă de visul stins al iasomiei
nisipul din lumină
ucide umbra de piatră din gândul apei,
iar timpul tresare ca un izvor susurând
topind munții abrupți de sare
dintre pleoapele evei

Iona

am vrut să scriu ceva despre un om singur,
nemaipomenit de singur,
dar am scrijelit în noptiera plină cu praf
zvârcolirea broaștei exilate
în muntele de sare –

am vrut să scriu ceva despre un timp,
un timp nemaipomenit de singur,
dar lumina dintre mine și umbra lui
s-a împietrit în gândul ce-mi zbura
cu aripi surde de liliac
printre tristețile macrocosmice,
încât nu am putut să mai scriu niciun cuvânt

până la urmă am tăcut, am tăcut de tot,
încătușat în propria-mi lumină
și deodată m-am întunecat
auzind pașii de furnică
cum pregătesc în bucătărie
celelalte războaie

scot totul din priză și zic aceasta a fost
Lumea

Mucegai

în colțurile obscure ale camerei
înflorește mucegaiul mov
etalându-și moartea
visam cum cobor în golurile șoaptei
fără să mai port pe piele
istoria dezbrăcată
de veșmintele de hemoglobină

în lumina putredă
cuvintele șerpuiesc maladive
aproape ca-ntr-un ecou căptușit la mijloc
și-s gata să moară neliniștite
într-un poem muced
și sur

Eva

o apă seacă fără lucire
precum ochiul ce n-a văzut lumina niciodată
neagră ca baticul de doliu
se plimbă sângerând
în prelungirea înserării
de abia mai pot să-mi deschid gândul
să văd cum uitarea sfârtecă umbrele de ghimpi

tu ești Eva care te tânguiești
orfană de Dumnezeu și de dorul însetat al muririi
tu stai și veghezi apele Styxului
pline de cianuri trupești
tu porți între coaste toate blestemele omenirii
tu mănânci și nu te saturi de întuneric
și poame grele de plumb

Tristețe

tristețea știe multe versuri din cartea vieții
compune poeme surde
la lumina de sare
și topește în flăcări
fericirea stropilor de ploaie
de pe obraz

conturul umbrei mele rămâne ca un vis eterat
adormit în eternitate
e-așa de lungă moartea
încât nici timpul ce-a trecut pe-aici
nu-ți ajunge să o măsori
până la capăt

poate noi suntem niște vise
în gol vânătorii străpunși de gloanțele vremii
își numără răsuflările precum copiii
când își numără monedele din pușculiță
dezamăgire – respirația te doare până la ultimul atom
monedele sunt doar nasturi vechi ancorați în rugină

Timp

ar trebui să fim de sare sau de piatră
ca să răzbatem prin vremea aceasta obscură
pe muchia de cuțit rănile
se desfac îngălbenite de istorie
cine te întreabă de ce sângele îți plânge?
cine te alină când degetele se frâng
pe clapele timpului?
cine îți ascută tânguirea șchiopătând
între gândurile inimii?

zborul se închide în cârpe
văzduhul spânzură ca o aripă ghimpată,
spânzură poate în mintea mea,
tu, în golul tău,
îți diluezi amintirile cu lacrimile
ce-au mai rămas
după ultima secetă

ruginește-mă, lasă-mă să fiu
umbra sfinxului purtată de vânt
prin toate deșerturile
și fă-mă într-un sfârșit
lacrimă de sare

Călătorie

oriunde am mers
am purtat universul în mine
că am mers cu autobuzul, că am mers pe jos
l-am ținut înfășurat în umbră
să nu se topească la soare

cele patru puncte cardinale
le-am pus într-o lacrimă crudă
și n-au simțit durerea când le-am smuls
din hotarele lor nesfârșite

am adunat totul în praful din suflet
și acum de abia mă mai târăsc
printre gropi și schelete de stele
ce au murit deodată cu Eva

mi-am câștigat libertatea
prin simplul fapt că exist,
port universul în mine
și mor

Camelia Manuela SAVA

Străinul

Orașul fierbea. În cel mult două zile aveau să înceapă Festivitățile Anuale de vară. Erau implicați cu toții, mici sau mari, personalități, oficialități, oameni simpli. Vulgul trebuia să se distreze, de aceea era necesar să fie tratat ca atare: lumini, culori, mese întinse, peluze cu diferite activități, corturi, aglomerație, carusele amețitoare, grătare pentru mâncarea tradițională, cântări, discursuri. Totul era pregătit până în cele mai mici detalii. Baloanele strânse în buchete, afișele electronice sau reclamele furnizau ochilor o încântare și o buimăceală festivistă. Așa era în fiecare an. Caleidoscopic, se puneau în mișcare procesiuni religioase, întreceri sportive, turniruri medievale, festivaluri, concerte, festivități culturale și artistice. Vacarmul era pe punctul de a începe.
Artiști de rang superior, pictori, sculptori, poeți, compozitori se întâlneau într-o breaslă a lor, ce îi ținea cumva departe de ochii curioșilor, dar și de zăpușeala orașului. Muzeele erau deschise peste program, librăriile se aprovizionaseră cu noile cărți, bisericile își așteptau credincioșii. Chiar și la cimitir era zarvă, rudele răposaților făceau curățenie la morminte, în caz că vizitatorii veniți din alte zări ar voi să aprindă o lumină, o candelă, ceva acolo, în amintirea celor trecuți în neființă.
Esserul trăia în această perioadă un amalgam de senzații, emoții. Era un amestec de civilizație și cultură, de ordine și dezordine. De-a valma, veneau turiști și localnici în piațetele orașului să asculte muzică, să vadă picturi, sculpturi, să mănânce, să bea bere în cantități uriașe, golind peturi după peturi.
Așadar, în două zile se dădea startul haosului. Urma o perioadă de nebunii, un week-end de hăhăială, chiu și vuiet, de îndrăzneală, agitație și mișcare anarhică de lume. Lume nouă. Lume veche.
Lisa primise o invitație pentru Podiumul Poeților. Ca în fiecare an. Repetau acest lucru. Și trebuia să meargă. Nu știa nici ea prea bine care era motivul. Ei o considerau poetă. Una de-a lor. Era și nu prea era.
Numele ei apărea din când în când pe o plachetă de versuri, în stilul poeteselor britanice sau americane ale secolului XX, Sylvia Plath îi era model, dar Lisa simțea că, față de aceea pe care o considera mentor în domeniul liricii, ea se simțea de o inferioritate sinistră, ce o trăgea în permanență într-un hău. Nu avea cum să-și egaleze idolul. Da, cochetase cu poezia din adolescență, frecventând cenaclurile, întâlnirile, concursurile și seratele literare. Scria poezie. Iubea poezia. Dar nu se credea în stare să fie vreodată o mare poetă. Mai ales de când toți veleitarii își spuneau poeți: poetul cutare din urbea X a scris una bucată sonet… Poetul cutărică din urbea Y a câștigat concursul din satul învecinat… scriitoreasa Z a dat tiparului un roman prost, dar ceea ce conta era că fusese scris într-un timp record… hai sictir! își spunea Lisa în sinea ei… Cum pot fi atât de naivi, atât de neghiobi, atât de parșivi, încât să se creadă mari poeți, să se simtă adulați, să se simtă atât de bine în minciuna lor… nu sunt decât niște câini leșinați, care umblă în haită, lepădați de cățele gestante, în fiecare anotimp, pentru că în fiecare an mai apăreau două – trei fețe roșcovane, cu nasul umflat de băutură, ce își ziceau fie debutanți, fie scriitori, epatând cu părul lor vâlvoi, cu hainele ponosite, certați cu apa pe vecie și gura puțindu-le a … eter… sau chiar a coșciug.
Dar firul acestui solilocviu al Lisei se întrerupse când ochii îi căzură peste invitația anuală… la prosteala anuală… își zise Lisa în sinea ei… dar de data aceasta se întrecuseră cu gluma! Auzi, de acolo! Să îi cheme ca să se adune sub „pălăria imensă a sensibilității și a augustului lor talent”! Ha! Ha! Ce-o mai fi și asta, măiculiță?!
Da, o să meargă și ea, ca să se amuze, ca să se destindă… o să-și întâlnească și cei câțiva prieteni buni, pe care îi putea număra pe degetele unei singure mâini: Dan Foll, eseistul, Marga Pincheon, poeta, și soțul ei Marc Pincheon, prozatorul și criticul literar, ca și pe Chris de Buron, fotograful celebru sau pe Mathew Crowe, celebrul editor de la Daily Publishing House. Erau oameni de valoare. Recunoscuți la nivel național. Cu ei se putea înțelege, aveau același spirit înalt, idealurile lor puteau fi convergente. Restul nu erau decât o șleahtă de papucari, niște babe oțărâte și niște moși libidinoși care își recitau tiradele lor de genii nerecunoscute încă… dar poate că posteritatea fi-va mai dreaptă… cel puțin așa sperau ei… oare așa o să ajungă și ea, ca o babă pomădată și întinsă, cu aere superioare de pension?… gândea Lisa.
Categoric, nu… decât așa, mai bine un pumn de pastile și … somnul… tăcerea.
Pe de altă parte, soțul ei, John, o apostrofa de fiecare dată: ce-ți trebuie? La ce îți folosește? Cu ce te alegi? Doar cu privirile lor libidinoase și fastidioase! Cu laudele lor găunoase?! Sunt toți niște decrepiți… îți cheltuiești energia în van, fato! Îți pierzi timpul de pomană cu ei!… Ce, te crezi și tu mare și tare ca ei? Sunt niște golani, refugiați în scrisul lor de doi bani… Avea și John acesta al ei un umor… ca toți englezii, de fapt! Despre englezi se știa deja celebra expresie: numai fish and chips! Cum ar fi nicio masă fără pește… că peștele doar de la cap se împute…
Ei și! Puțin îi păsa Lisei de ce crede bărbatul ei, ce cred ceilalți despre ea… ea își trăia tinerețea, își trăia poezia… fără copii, fără obligații… chiar și lângă John fiind, nu se simțea legată. El era cu zece ani mai mare ca ea… se cunoscuseră la un raliu de motociclete. Tipul atletic, cu bărbuță și plete, cu bandană pe cap, cu ochii albaștri ca de copil de țâță o fermecase… simțise atunci pentru prima dată o atracție calină, puternică, sexuală, cum niciodată nu o mai trăise pentru altcineva… formau un cuplu drăguț de peste cinci ani și fiind soț și soție treceau drept model… Lisa era fericită și nu prea… era lăsată în pace… ea cu ale ei… cu desenul, arta, scrisul, fotografia… el cu jobul la companie… se întâlneau zâmbitori seara, își făceau rapoarte lungi, detaliate cu ceea ce făcuseră peste zi, la cină, apoi seara se termina fie cu vreo partidă de sex, fie cu vreun film… trăiau în armonie, fără să se supere, fără furtuni… nu aveau copii… și nici John nu insistase prea tare să facă vreun urmaș… suferea de o boală de inimă, pe care o descoperise de timpuriu și o ținea în frâu… trăindu-și viața periculos, intens… Lisa tânjea uneori după un copil… însă, ce ar fi fost cu libertatea ei?

Petrecerea Anuală a orașului Esser era o ocazie să mai iasă în lume… să-și părăsească rutina, cuibul, obsedantele obiceiuri cu ore fixe de ceai, cafea, întâlnirile amicale cu vecinele sau cumpărăturile ori raidurile prin oraș după treburi minore. Era sau nu a woman writer, nu știa nici ea prea bine, nu conta asta… Ceea ce era important era faptul că se simțea bine cu ea însăși, era fericită în lumea ei, pe care o construise cu sudoarea scrisului… era o lume mirifică, i se potrivea ca o mănușă… Deci, va evada din castel și va merge la Întâlnirea Anuală a Poeților Locali. Poate și la vreun concert sau vreo sindrofie pretențioasă, unde și Prime Major, The Deputy Major și The Local Council vor fi prezenți, cu aceeași morgă plictisită toți, cu aceleași zâmbete largi, să se vadă dinții mari, puternici, pregătiți pentru orice ocazie, cum erau în general toți dinții englezilor… Plus că aveau la purtător și fețele lor ca de ceară, de parcă ar fi părăsit de curând celebrul muzeu…
Stinse lumina de pe noptieră, închise cu un gest reflex cartea și privi în gol… întunericul se întindea pretutindeni… și parcă încet, încet punea stăpânire și pe sufletul său… John adormise demult lângă brațul ei parfumat, încât respirația lui neregulată se transformase într-un horcăit ce chema umbrele de pe un alt tărâm…

O nouă zi. Se trezise cu noaptea în cap… ca niciodată. Nu-i stătea în fire să fie trează la ora aceea. Ceasul arăta cinci și cinci, a.m. Poate vreun vis ciudat o smulse din căldura somnului. Poate un imbold necunoscut. Intră sub duș. În baie se studiase îndelung în oglinda mare și frumos arcuită. Își dădea seama că era încă tânără. Fără riduri, fără pete, ochii mari, migdalați, negri-scânteietori, ceea ce e rar pentru o englezoaică. Sprâncenele conturate, arcate, cu gene lungi ce fluturau jdemii de ori pe secundă în timp ce vorbea.
Un zâmbet sterpezit o smulse din apatia zorilor…apa ce curgea în abundență o atenționa să fie prezentă aici și nu aiurea. Își pipăi fața, sânii, coapsele, ca și cum ar fi vrut să se convingă că e acolo, că e reală…deși cu mintea fusese într-o altă dimensiune, a depărtării de sine însăși…
Ieși din baie, ca un om nou… Cu pași mici se îndreptă spre bucătărie. Pregăti două ceșcuțe de cafea. Turnă lichidul brun și două cubulețe de zahăr sticliră în mâna ei slabă. Cafeaua era fierbinte! Ce naiba!… Aproape că se fripse când un braț tatuat, păros o strânse cu putere de mijlocul fragil. Se întoarse spre John care îi mirosea părul, încerca să îi sărute gâtul, cuprinzând-o într-o menghină.
– Mmm…Ce bine miroși! Ca de obicei!
– Ce e cu tine? De ce vii așa ca un hoțoman? M-ai speriat! îngăimă ea… eram concentrată să torn cafeaua în cești… să fie mică, neagră și fierbinte? îl tachină Lisa.
– O beau cum s-o găsi, mormăi John, nu sunt pretențios la ora asta.
Micul dejun frugal i-a despărțit. Ca de fiecare dată. Ca în fiecare dimineață. O cravată, o cămașă, banalul costum de muncă, și John plecă în grabă, târșiind roțile mașinii pe aleea din fața casei… Locuiau departe de centru, pe un deal străjuit de copaci multiseculari. Un râu șerpuia în depărtări și atrăgea din când în când ploaia… vreme umedă englezească…
După scena matinală, Lisa ieșea din casă, conducând propria mașină, relaxată, fără vreun gând anume, fără vreo grijă. Făcea doar ce voia, făcea doar ce îi plăcea… era liberă și asta îi dădea un sentiment de putere ce o amețea uneori…
Ajunsese la timp! Tocmai se adunase lumea în holul mare al Corpului Central din Council Town, toți aveau de spus discursuri, glume, cancanuri. Toți seniorii erau grupați într-o castă a lor; deoparte erau cei tineri, parfumați, eleganți, pudrați, cu o atitudine sigură. Câteva cațe cârcoteau pe margine cu pahare de șampanie în mână. Vreo două aveau ostentativ și evantaie în mână ca să își ascundă mutrele acre când își dădeau ochii peste cap.
Era momentul să fie invitați în sala de ședințe de către Maestrul de ceremonii. Fiecare avea locul indicat pe invitația sa, așa că nu fu prea greu pentru Lisa să se așeze imediat ce pătrunse în sala imensă, fastuoasă. Lângă ea erau vreo două locuri libere. Marga și Marc Pincheon nu se zăreau, Chris întârzia ca de obicei, iar pe Dan nu îl vedea decât foarte rar, fiindcă el cânta și într-o trupă. Doar Mathew era la datorie, omniprezent.
Președintele Asociației Poeților din oraș anunță ordinea discursurilor, prezentă invitații din alte orașe și lucrurile intrară pe făgașul lor firesc. Golul de lângă ea părea cam ciudat, dar nu-și făcu probleme. Află din prezentarea inițială că vicepreședintele Asociației Poeților lipsea motivat, iar celălalt loc nu știa cui putea fi destinat.
Îi veni rândul să apară la tribună să vorbească. Păși radioasă, dar emoționată. Mulțumi pentru invitație, în câteva cuvinte aprecie faptul că tradiția de a se întâlni se respecta cu sfințenie în fiecare an și, după banalitățile de rigoare, prin care felicita organizatorii pentru minunata lor inițiativă, în final, deschise o cărticică, din care citi vreo trei poeme scurte, cu o tonalitate gravă. Abia atunci observă că locul de lângă ea se umpluse, doi ochi jucăuși, de sub o pălărie șmecheroasă, o fixau cu ardoare. Cei din sală o aplaudau, ea se intimidă și porni spre scaunul ei cu capul în jos, neștiind cum să reacționeze. Bărbatul din apropiata vecinătate a cotului ei nu îi era cunoscut, privirea lui continua să o ucidă, iar în următorul scaun era chiar Dan Foll, eseistul-cantautor.
Atitudinea vecinului său, tinerească, zeflemitoare, ochii verzi, mari, apoși, dublați de genele lungi, coborau parcă din trecutul ei, Lisa nu știa de ce figura tânărului îi este familiară. Nu-și dădea seama prea bine cine ar putea fi, unde l-a mai văzut sau dacă l-a mai văzut cândva. Hainele tinerești, ochelarii înfipți ostentativ în buzunarul cămășii, mâinile lungi și fine, cu degete de pianist, pantalonii și pantofii scumpi, la modă, îl făceau să pară străin de tot ceea ce se întâmpla în Esser. Și așa și era: un străin…
Lisa se gândea să se ridice și să plece… dacă totul era vis și ea încă nu se trezise?!… parcă auzea soneria ceasului la cinci și cinci, derula filmul cu John și cafeaua de dimineață… dar asta se întâmpla zi de zi… poate ceilalți nu-l vedeau pe acel străin intrat în timp ce ea vorbea de la tribună… poate era o iluzie optică de care ea se apropia cu oasele ei fine… Văzu însă zâmbetul lui Dan și atunci realiză că e adevărat…au venit ca doi intruși… s-au așezat hoțește pe locurile libere… ca să îi răstoarne ei toate sentimentele legate de viața ei, de programul ei zilnic ce nu prevede neprevăzutul.
Brațul bărbatului se atinse de ea, Lisa fu străbătută atunci de ceva indefinit, ca un curent electric, umărul lui îl atingea pe al ei, sprijinind-o să nu se destrame, să nu se spargă în mii de fărâme…
– Cum poți să reziști? Eu nu aș putea… șopti vocea caldă, prietenoasă a străinului… și în același timp îi invadase degetele, luându-i mâna mică și rece într-a lui, ascunzând-o pe sub mânerul fotoliului elegant…
Era cea mai mare îndrăzneală… Așa în public?! Fără să se cunoască, fără să fie prezentați… familiaritatea aceasta îi plăcea, dar o înfricoșa totodată… Chiar dacă era semiîntuneric în sală, totuși Lisa simți că lumea se uită la ea, că vecinii trag cu coada ochiului…Dar nu, ceilalți erau cu privirile ațintite spre ceea ce se petrecea la prezidiu, cine vorbea, cine urma…era ca la cinematograf, când toți își lipesc ochii de pânza cu imaginile în derulare…și probabil că străinul profita de această situație. Lisa se abandonă total strângerii de mână, nu avea rost să schițeze vreo împotrivire, ar fi dat de bănuit și mai mult…
Nu mai erau vorbitori, timpul trecuse pe nesimțite, parcă secundele zburaseră, maestrul de ceremonie încheia sesiunea, mulțumindu-le tuturor, felicitându-i și gratulându-se pe sine ca să iasă în evidență ca de obicei, apoi se maimuțări, spunând câteva glume și invitându-i la un cockteil.
În lumina năucitoare, Lisa observă că mâna îi fusese eliberată din strânsoare, iar Dan, ridicat în picioare, făcea prezentările:
– Ollie Ramsen, ea este Lisa Brown, poetă…Lisa, el este… Olllie…
– Colegul din școala gimnazială, adăugă ștrengărește străinul. Ne cunoaștem, cu toate că au trecut vreo douăzeci de ani de atunci… lumea se mai schimbă, năravurile ba…
– Da, îngăimă Lisa, îmi amintesc, deși nu era sigură că e chiar așa… și zâmbi. Surâsul lui se contopi cu al ei, apărând în oglinda minusculă ce le cuprindea sufletele, exteriorizându-le într-o strângere de culori: a ei foarte întunecată, reținută, a lui optimistă, zglobie.
– Îmi pare bine să te revăd, spuse Ollie. Mi-ar plăcea enorm de mult să stăm de vorbă. Ce-ai zice dacă ai veni la concert diseară? Trupa Orange X, în care cânt și eu…de parcă mai era nevoie să o facă pe modestul… Lisa știa foarte bine cine era, de fapt, Ollie Ramsen… o să aibă o cântare în fața Consiliului Municipal. M-aș simți onorat dacă ai participa și tu. După aceea e o mică serată, la care vom fi toți cei de pe scenă prezenți. Ori de câte ori cânt, mă simt devitalizat, pierd energie, așa că prezența ta m-ar revigora puțin. Trebuie să vii! E obligatoriu! Privind-o în ochi, străinul acesta o zăpăcea… de ce acum… de ce el…nu-și putea explica… de ce se străduia să nu ia în considerare faptul că s-ar putea să nu fie singură pe lumea asta… nu vedea oare că e măritată? Verigheta ei era destul de compromițătoare… iar diamantul obraznic de pe mâna ei arăta o oarecare stare socială și bunăstare materială pe care nu și-ar fi permis-o dacă se gândea la fata modestă care fusese cândva… sau era doar o fanfaronadă de celebritate… poate el era obișnuit cu tot felul de pipițe prin preajmă… poate de dragul vremurilor de demult, când erau copii și se tachinau, mergând de mână la școala din cartier, o voia lângă el să depene amintiri… Ollie se comporta de parcă abia ieri se despărțiseră și reluau o conversație întreruptă de curând, lăsată în suspans…
Bipăitul telefonului o scoase pe Lisa din transă…
– Mă scuzați, vă rog, o secundă… Umblă delicat în poșetă și văzu pe displayul telefonului că e doar un mesaj de la John, pe care îl putea citi când ajungea acasă… nu e nimic important, adăugă ea, mai poate aștepta… și Lisa ar fi vrut să se ascundă de privirea aceea sfredelitoare ce parcă o chestiona:
– Deci așa rămâne, nu? Să fim înțeleși, nu accept nici un refuz… spuse Ollie euforic. Uite, ai aici două invitații la concert, în loja principală, una e pentru tine, una e pentru Dan. Să ai grijă de ea, bătrâne! Mă bazez pe loialitatea ta, mai comentă insolent Ollie cu acea nuanță prietenească în glas, pe care numai doi oameni care se cunosc de mult timp și-o pot permite.
Seara căzu cu repeziciune adusă de norii plumburii. Peste tot se zăreau aburi, aburi de veselie: alcoolul le fermenta acea stare de bună dispoziție și nimeni nu mai lua în seamă vremea, care era subiectul predilect de discuție; se bucurau unii de alții, se strigau, se opreau în mijlocul orașului, străzile fiind aglomerate ca de fiecare dată când sărbătoreau. Vacarmul ajungea până la fereastra ei deschisă. Programul muzical la radio se desfășura în surdină și Lisa parcă aștepta ceva indefinit… nu știa nici ea anume ce… trebuia să vină Dan să o ia la concert… și parcă lumea ei era sfâșiată în două: cea a visului, în care se izolase și cea reală… cu un gest sigur deschise telefonul, apăsă cu degetele ei fine câteva butoane și dădu peste mesajul buclucaș: „Drăguțo, eu sunt în drum spre aeroport, șeful meu mă trimite la Londra cu treburi… știi cum e el, cât de nebun și de infatuat, dar responsabilitățile firmei cad în sarcina altora…vin peste trei zile, să te distrezi! John”.
Așadar, soțul ei dădea bir cu fugiții, lăsând-o pradă disperării de a face față singură Serbărilor Orașului. I-ar fi plăcut să fie și el prezent, măcar că o tachina ironic cu glumițele lui.
Lisa fu străbătută de un fior larg când auzi soneria. Se gândea că ar putea fi John… deschise ușa și în prag dădu nas în nas cu bătrânul Dan… așa i se spunea… nu era deloc bătrân. Era cu trei ani mai mare ca John, dar statura lui masivă, părul încărunțit îl arătau ca o persoană ce impunea respect, chiar teamă, ascunzându-și foarte bine vârsta. Tuciuriul și talentatul Dan, prietenos și nonconformist, glumea adesea pe seama prostiei… fusese înșelat de nevastă, o cucuiată frumoasă, înaltă și zveltă, dar cu acel vino-ncoa permanent de care profitau din plin și ceilalți bărbați… așa că Dan divorțase fără să clipească, fiind din momentul acela adeptul legăturilor non-combat: frecventa doar bordelurile, fiindcă acolo găsea un surogat de plăcere și nițică liniște, împărțind plăceri de o clipă ca și mulți alții ca el…
Dan era ferchezuit, elegant ca întotdeauna, dar de data aceasta se întrecuse pe sine. Însă când o văzu pe Lisa, se dădu un pas înapoi, fluierând admirativ:
– Wow! fetico, ce frumoasă ești! exclamă el fascinat…
Femeia îmbrăcase o rochie maroniu-aurie cu fluturi de dantelă pe poale și la mâneci, strânsă cu o curelușă galben-muștar, ce îi cuprindea mijlocul subțire. La gât purta o salbă strălucitoare, iar cerceii lungi, auriți ca și salba, îi completau ținuta absolut uimitoare. Lisa era cunoscută ca o femeie elegantă, șarmantă, iar tinerețea ei și faptul că nu devenise încă mamă o arătau ca o fetișcană ieșită de pe băncile școlii.
Un singur lucru făcuse cu bună știință: scosese verigheta de pe deget, chiar și inelul opulent, nu pentru că avea ceva de ascuns, dar era mai bine așa… prea multe bijuterii! și ea era adepta unui stil simplu și de bun gust… cutiuța cu bijuterii adăpostea acum cele două piese scumpe, primite de la John, chiar în ajunul căsătoriei lor. Nu se ferea de nimeni și de nimic, dar ar fi părut ca un brad de Crăciun, împodobită până la refuz… sau poate că subconștientul ei funcționa după alte legi… Ollie nu observase sau se făcuse că nu vede că are pe deget un inel ce o leagă în mod evident de cineva, de un soț, acum absent. Oricum, la întoarcere, își vor relua locul obișnuit, se încurajă Lisa…
Fluieratul admirativ al lui Dan o aduse cu picioarele pe pământ:
– Eu sunt gata!
– Văd! ești foarte frumoasă, prințeso, John e norocos să te aibă!
– Mda… îngăimă femeia… nu e aici… e plecat într-o delegație…
– Atunci să mergem, voi fi eu cavalerul tău păzitor! zâmbi Dan.
Mașina îi purtă printre străzile aglomerate ale orașului, parcară undeva mai retras, Dan plăti cu vârf și îndesat paznicului, nu doar pentru că ținea extraordinar de mult la mașina lui tipic englezească, dar în această perioadă mișunau tot felul de hoți, aceștia simțindu-se în largul lor în timpul sărbătorilor.
Ajunși la peluza din piața centrală, unde se desfășurau concertele, își ocupară scaunele în sectorul persoanelor importante, adică vipurilor. Emoțiile o copleșeau pe Lisa. Un tremur ușor o luase în stăpânire: îi era frig, oasele mâinilor, picioarelor se umpluseră deodată cu aer. Spectacolul începu: lumini și sunete, culoare și explozie. Vocea stridentă a entertainerului intră în distonanță cu tot ceea ce se petrecea acolo. Intrară pe scenă formații de muzică, un număr de acrobație, un dans feeric, apoi veni rândul celor de la Orange X să cânte. Uralele izbucniră de pretutindeni. Băieții aceștia erau atracția serii. Șarmul vocalistului, modul lui de interpretare, melodiile cunoscute garantau succesul.
În fața Lisei se alcătuia un tablou excepțional, fantastic. Ea însăși se simțea foarte bine. Era din nou o adolescentă exuberantă, aplaudând, cântând, dansând. Nici nu i-a păsat de ceva sau de cineva. A trăit magia clipei. Finalul concertului a fost apoteotic, jocul de lasere era un boom al acelui moment, flori umpluseră scena, iar Ollie s-a aplecat, a luat un trandafir, l-a sărutat și l-a aruncat obraznic înapoi, înnebunind și mai tare fanele, care țipau extaziate
În clipa în care întunericul a cuprins scena, Dan o smulse din visare pe Lisa, trăgând-o spre ieșire, și luând-o nu spre parcare, ci în direcția opusă, înspre o alee ce ocolea piața centrală și clădirea Primăriei. Intrară pe o ușă masivă, ascunsă în spatele impunătoarei clădiri și de acolo în holul central, unde lumea adunată sărbătorea. Erau cei ce urcaseră pe scenă și mulți alții. Se ciocneau pahare de șampanie, berea curgea și ea în valuri.
Lisa văzu fețe cunoscute, dar și zâmbete noi, urmându-l ca hipnotizată pe Dan ce mergea înaintea ei ca un scut. Cu statura lui, bărbatul își făcu loc până în partea opusă intrării, unde aerul era puțin mai respirabil și, oprindu-se în dreptul unor uși, ciocăni și intră, introducând-o în același timp și pe Lisa într-o încăpere pătrată cu draperii grele maronii ce sclipeau în lumina unor candelabre uriașe.
Băieții din trupa Orange X, veseli, sărbătoreau. Apariția Lisei eclipsă efuziunile lor pentru o secundă, toți își îndreptară privirile spre femeia frumoasă. Săgețile lor aproape că o doborâră, când Ollie salvă situația – o acapară cu brațul lui după mijlocelul ei fragil, lipind-o cu tot corpul de șoldul lui înalt:
– Draga mea, bine-ai venit! Te așteptam! Sper că Dan a fost înțelept și s-a purtat fair-play cu tine!
– Doar mă știi, Ollie, ce naiba! E a ta acum… A fost pe mâini bune. Show-ul a fost fenomenal, băieți! Ați fost la înălțime și de data aceasta! Bravo! Aveți respectul meu și toată admirația din partea mea!
Petrecerea se întețea, Ollie nu o scăpa din ochi pe Lisa. Glume, băutură, aluzii, râsete completau atmosfera. Vraja emanată din trupul femeii calde, vie, îl cuprinse pe Ollie. În apropierea ei devenea mai uman, mai vulnerabil. Înaltă și mlădioasă, Lisa se simțea adormită, brațul lui încolăcit peste spatele ei nu o slăbise toată seara, ca un șarpe constrictor ce și-a prins victima și nu o va lăsa să scape.
– Nu ai vrea să plecăm, susură Ollie printre firele de păr rebele ale Lisei, atingându-și buzele fierbinți de urechea ei, mișcare ce o electrocută. Lisa era pierdută.
– Da, desigur, murmură ea…
– Ok, men, sunt epuizat și băuturile reci și spumoase o să-mi ruineze vocea dacă voi continua alături de voi seara, am nevoie de odihnă. Lisa are și ea programul ei, așa că are nevoie de liniște, nu cred că s-ar putea inspira din conversațiile voastre bahice. O să îmi conduc invitata acasă. Băieți, să nu exagerați! Mâine avem repetiție pentru următoarea noastră reprezentație. Nu uitați! Viața pe scenă implică muncă, efort, nu vă risipiți toată energia în această seară! Ne așteaptă aventura!
Le strânse mâinile, făcu și câteva bezele înspre alt grup de petrecăreți, apoi o luă pe Lisa de-un deget, așa cum obișnuia să o țină în copilărie, când o ducea la școală, însoțind-o de la ușa casei ei până la bancă a doua unde Lisa a stat toți anii, cu Mary Cappelbot… și ieșiră împreună ca un cuplu, fără să pară nimănui ciudat acest fapt…părăsiră clădirea și a luară pe aleea principală ce ducea la Main Park, înspre Hotelul Milton, a cărui siluetă se impunea misterioasă…umbrele lor, calme, înlănțuite îi făceau să pară un monolit. În mijlocul aleii, după ce făcură abia câțiva pași, Ollie se opri brusc, îi dădu drumul Lisei, se roti, execută două plecăciuni de saltimbac și Lisa surâse… erau aceleași gesturi pe care le făcea micul Ollie când ea era tristă, când lua vreo notă mică sau mama ei, bolnavă de cancer, făcuse o nouă criză…așa reușea băiețelul să o mai scoată din mina morocănoasă pe fetița Lisa, pe care o proteja cum putea și cum știa el mai bine la vârsta aceea…
Se apropie cât putu de fața ei, o îmbrățișă strâns, ținându-i capul lipit de pieptul lui. Lisa ascultă pulsul inimii lui, ce părea că vrea să iasă prin porii înfierbântați. Un sărut voluptuos le uni buzele, gândurile, ființa. Ollie nu ar fi vrut să îi mai dea drumul. Niciodată. Destul că o pierduse cândva. O iubise și totuși plecase din oraș, urmându-și destinul… acum ar fi dorit să înghețe timpul. Clipa să îi preschimbe în statui, contopiți pentru veșnicie.
– Vreau să fii a mea! Nu pot să te pierd iar! În seara aceasta nu aș putea să te las să pleci… când eram copii și ne certam pentru toate fleacurile, nu-mi păsa că pleci îmbufnată, fiindcă a doua zi te așteptam cuminte la ușă, dar acum nu vreau să mă părăsești… acum e cu totul altceva… și cu un al doilea sărut pecetlui aceste cuvinte ce păreau o stranie declarație de dragoste.
Lisa se pierduse cu firea. Parcă nu mai trăia: își vedea conturul prins între palmele fierbinți ale lui Ollie. Și pe un ecran gigantic imaginar apăreau umbrele a doi oameni: el și ea…
Intrară în hotel, urcară în lift și săruturile continuară ca o ploaie de vară… ochii lui frumoși o robiseră, pe fața Lisei se citea abandonarea…
Camera imensă, elegantă a apartamentului lui Ollie îi făcu Lisei o impresie bună. Părăsind-o pentru câteva minute, ce i se păruseră Lisei infinit de lungi, Ollie aduse două pahare de șampanie din care abia gustară…ciocnetul lor îi aminti tinerei că totul e real. Apropiindu-se de ea, bărbatul o îmbrățișă iar și iar, cu ochii, cu mâinile, cu toată ființa lui, o purtă pe brațe ca pe un copil adormit. Lisa îl lăsă să o încălzească, înfierbântându-i gândurile. Patul îi primi generos și asistă la o noapte a simțurilor, căci cei doi își împlineau destinul, dorul lor, un vis de a fi împreună, bărbat și femeie. Niciodată până atunci, Lisa nu ar fi crezut că atingerile unui bărbat i-ar putea produce o asemenea plăcere. Carnalul nu era punctul ei forte, mai degrabă un moft, un pas spre a fi doi… dar acum era altceva… Arderea îi cuprinsese pe amândoi…
Dimineața surâzătoare se strecură curioasă printre ferestrele grele. Deschizând ochii mari, Lisa clipi de câteva ori să își poată da seama de starea ei. E trează sau e aievea? Pielea îi foșni catifelată sub cearceafurile mătăsoase. Era singură. Nu se panică. Ollie trebuia să fie prin preajmă. Înfășurată pe jumătate, păși prin încăperea prelungă. Observă pe măsuța oglinzii o hârtie țintuită de un trandafir rubiniu: „Iubita mea, vin să te iau la prânz, nu mă părăsi. Ollie”
Așadar, se întâmplase ceva cu ea… Noaptea trecută îi demonstrase că sentimentele sunt depășite de emoții, de trăiri arzătoare, de instincte.
Nu fusese un moment de rătăcire în viața ei? Dar acceptase de bună voie să îl însoțească pe Ollie în apartamentul lui. Oare așa proceda și cu alte femei? Cedase prea ușor! De ce oare fusese atât de slabă?! De ce îi cedase lui Ollie? Doar pentru simplul motiv că se cunoșteau din copilărie? Își aducea aminte cât de îndrăgostită fusese de el la cincisprezece ani. Dar ce poți ști despre iubire când ai doar cincisprezece ani? Mutarea lui cu părinții produsese o ruptură, o durere, un gol, pe care nu-l mai putuse umple niciodată de atunci… niciodată până acum… Nu putea fi doar un moft. Nu putea fi doar o experiență de dragul de a experimenta. Ceva era la mijloc. Altceva. Putea fi o dragoste mare? PRIMA EI DRAGOSTE?!
Intră în duș să se lămurească dacă a fost un vis sau trăiește în continuare o poveste reală. Apa îi reda liniștea, echilibrul. Și tăcerea din jur era cel mai bun sfetnic. Găsi în baia luxoasă tot ce avea nevoie. Împrumută halatul lui Ollie – avea inițialele lui inscripționate, și, îmbrăcându-l, părea că s-a îmbrăcat în sufletul lui… după baie se relaxă, nu mai avea de ce să despice firul în patru…
Se așeză în fața oglinzii, pe scăunelul mic, dar confortabil. Se privi cu atenție: da, era încă frumoasă, deși nu mai recunoștea nimic din adolescenta de atunci, înflorise ca o femeie-cireașă… era tânără, era puternică. Putea să treacă peste orice, chiar și peste acest episod romațios din viața ei…avea să se întoarcă lângă soțul ei… abia atunci își aminti de John… tresări… unde-o fi? Ce-o fi făcând?… să îl sune, să nu îl sune…azi era sâmbătă, el se întorcea luni…și zbaterile i se potoliră…nu știa dacă o să îi mărturisească adevărul…nu știa dacă ceea ce trăia lângă Ollie e o aventură sau altceva…un fel de poliță plătită acelui trecut… se simțea datoare față de prima ei dragoste neîmplinită… mai bine să nu-i spună… o să țină sub tăcere acest sentiment… care o năucea: era, pe de o parte, fericită, dar se simțea culpabilă…își înșelase soțul, la urma urmei…
Ca prin farmec, Lisa întinse mâna și deschise sertarul din josul oglinzii, crezând că va găsi vreo perie de păr, necesară în acea clipă, și, spre surprinderea sa, găsi un jurnal gros, legat în piele. Desfăcu șiretul care îi strângea foile pergamentoase…un scris mărunt, ordonat, cam țuguiat, îi căzu sub ochi ca un fulger…era al lui Ollie… Știa că face o impolitețe, dar curiozitatea îi dădea ghes. Se așeză între pernele moi, în pat, și se apucă să citească…Început, încă din adolescență, rândurile cuprindeau idei, sentimente amestecate, trăiri violente, frustrări, iubire, nemulțumire, încântare… era și imaginea ei din copilărie printre paginile stufoase… Numind-o „Iubita mea”, Ollie o tratase ca pe ființa de care era îndrăgostit, dar nu știuse niciodată să îi arate că o iubește, dimpotrivă, tachinarea, manifestările contradictorii, certuri și împăcări îi arătau ca doi adolescenți absolut normali…de unde să știe ea că băiatul acela își arăta simpatia prin protecția pe care o arăta, prin lungi discuții care nu duceau nicăieri, prin râsete, prin glume, uneori nesărate….Ollie o ironiza pentru oasele ei lungi și subțiri, pentru dinții ei neregulați și pentru buzele prea cărnoase, ce păreau prea mari pentru fața ei prea mică…fata se înfuria la culme și nu găsea nimic atrăgător la lunganul descărnat și cu ochii verzi, apoși, până într-o zi, când o apucă tăcut de mână, o luară la fugă până pe colina din apropierea casei ei și de acolo îi arătă orașul… ce putea fi asta oare? Dragoste?
Între timp, el părăsi locurile natale, plecă la studii la Londra, trăind din muzică, devenind un idol pentru mulți…iar ea era acum o era femeie măritată… Și Lisa își aduse aminte iar de John: cât era de diferit!
Dintr-odată, ușa se deschise și Lisa își făcu griji: dacă o surprindea cineva în camera aceasta de hotel, în toiul zilei? Paraliză la gândul că putea fi recunoscută sau, chiar mai rău, fotografiată…cine știe ce se putea întâmpla…? Își ținu o secundă respirația și se încurajă… Trebuia să se ducă să vadă cine e.
Ollie se ascundea sub un buchet imens de flori și fu surprins, la rândul lui, că frumoasa adormită tocmai ieșea din dormitor, timidă și temătoare… se ciocniră printre flori și săruturi fugare…
– Lisa, ești fermecătoare! Draga mea, a trebuit să lipsesc pentru a pune la punct câteva amănunte ale programului băieților, dar acum sunt al tău… ce-ai zice să ne luăm prânzul aici? Aș vrea să ne spunem tot ce nu ne-am spus, aș vrea să nu dăm lumea din jur pe ceea ce putem trăi numai noi doi. Poate sunt egoist, poate par nebun, dar sunt nebun după tine, Lisa. Acum că te-am regăsit, nu vreau să-ți mai dau drumul…
Femeia, ca orice femeie îndrăgostită, fu impresionată de atitudinea lui. Intră în jocul lui și îi arătă că a găsit jurnalul și a citit o parte din el… Își depănară amintiri, orele trecură ca decenii, și erau din nou inocenții de altă dată. Ollie nu mai era un străin, era băiețelul de vizavi, cu ochi verzi, apoși, care o conducea la școală, o apăra mereu. Dragostea îi unea din nou. După atingeri drăgăstoase și cuvinte sincere, crude, chiar dureroase, adormiră , după o zi trăită sub o presiune nemaivăzută, unul în brațele celuilalt. Își aparțineau. Conjugaseră trecutul cu prezentul. Dar oare ce avea să le rezerve viitorul? Viitorul lor ținea de ceea ce se numește destin. Dacă le era menit să fie împreună, vor fi, dacă nu, însemna că așa a fost scris…
În zorii zilei, Lisa pășea tiptil din hotel. Pleca acasă cu un taxi, chemat chiar din locul unde cu două seri în urmă Ollie o sărutase pentru prima dată pasional și dulce. Lacrimi mari se scurgeau pe obrajii ei încinși. De dor. De ciudă. Îl părăsise ca o hoață. Asta era. Îi furase câteva iluzii, câteva speranțe. Dar nimic nu se lega. Ea aparținea altui bărbat. Chiar asta scrisese în biletul lăsat pe măsuța oglinzii lucitoare. „Să nu mă mai cauți. Nu pot fi a ta. Sunt măritată și trebuie să respecți asta…”
Ollie a rămas perplex… așadar nu putea fi iubit de această fantomă, ce apăruse pe neașteptate și acum dispăruse din viața lui…cât de mult crezuse în această revenire a lui în orașul în care se născuse… Lisa se topise, ca un fluture frumos, ce nu trăiește decât o zi, maxim două… strălucind, apoi murind… ca și când nu a existat…
Băieții de la Orange X îl așteptau… aveau concert în următorul oraș…deci se întorcea la muzica lui, la munca lui, la rutina lui… fără iubire, viața i se părea acum un non-sens… un carusel răsturnase destinul lui Ollie cu susul în jos… totul era cenușiu, ca cerul englezesc, cu furtuni ce vin și pier… dar ce putea face? Trebuia să respecte dorința Lisei… nu avea încotro…
Din ziua aceea, Lisa nu avea să mai știe nimic despre Ollie… se afundase într-un abis… singurul ei sprijin era copilul… Robbie se născuse în acel an. John nu pusese nicio întrebare legată de sarcina ei. I se păruse firesc să aibă un copil, deși știa că suferea de o boală ce nu îi permitea să aibă moștenitori. Dar se mai întâmplă și miracole. Cea care știa însă adevărul era Lisa. Și nu spusese nimic nimănui. Nici chiar Dan nu dădu de bănuit că ar ști ceva. Se întâlneau ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic de care să le fie rușine sau teamă. Băiețelul creștea repede, primele silabe, primii pași. Maternitatea o schimbase pe Lisa foarte mult. Fizic, mai căpătase rotunjimi, sufletește era legată de puiul de om, știindu-l sânge din sângele ei. Avusese o naștere ușoară, copilul era perfect sănătos… Robbie era motivul, rațiunea vieții ei. Se dedica trup și suflet lui. Iar John era și el mulțumit, deși mai îmbătrânit. Își mai pierduse din suflul și avântul tinereții, dar nu renunțase la raidurile cu motorul. Părea că viața se desfășoară monoton, după un tipic anume… însă moartea fulgerătoare a soțului ei, la numai un an de la nașterea copilului, o puse pe Lisa pe gânduri… Oare soarta îi juca o farsă? Era pedepsită prin moartea lui pentru vina de a nu-i fi spus că Rob nu e copilul lui? Poate John știa și nu voia să facă scandal, o iubise prea mult, îl adorase pe băiat din clipa când se născuse… nu avea de ce să fie nemulțumit… poate că murise împăcat și liniștit. Accidentul de motocicletă nu fusese chiar o întâmplare. Inima lui John slăbise, nu mai avea voie să se aventureze… și totuși el risca din când în când să plece aiurea… putea fi o refulare… putea fi orice…
Lisa era o văduvă frumoasă și tristă. Orice făcea se învârtea în jurul lui Robbie – jocuri, plimbări, școala, activitățile sportive sau recreative. Băiatul era înăltuț, cu ochi senini, verzi, apoși…
Mergeau frecvent în parcul de lângă casa lor. Jocul de baseball sau vânătoarea de comori îl pasionau. Avea gașca lui de prieteni, deși împlinise doar șapte ani. Lisa îl păzea de la distanță, așezată pe o bancă, citind sau făcându-și de lucru cu aparatul de fotografiat…
Ora amiezii era plăcută… îi era de ajutor pentru câteva instantanee… la margine peluzei, o mașină încetini, urcând chiar în spațiul verde și atrăgând atenția. Șoferul părea străin de locuri, parcă întrebător se oprise fix în locul acela destinat copiilor… gestul reflex de a pune ochelarii de soare ostentativ în buzunarul cămășii o lumină pe Lisa, care nu știa ce să facă, să alerge înspre acel străin sau să aștepte să facă el primul pas…
Ollie coborî sigur pe el din mașina elegantă și se îndreptă cu pași repezi înspre ea:
– Iubita mea, știu… am aflat totul… Dan, bătrânul meu Dan, mi-a spus totul… aș vrea să mă ierți că nu am stat lângă voi… dacă ar fi posibil, dacă aș putea recupera tot, aș fi fericit… cel mai fericit… și îmbrățișările lor tumultuoase lăsară cu gura căscată mulțimea de puștani ce alergau zănatici pe tăpșanul verde… Robbie se întoarse spre cei doi… mama sa venea la brațul unui străin…
Zâmbetul ei larg îl mulțumea:
– Robbie, el e Ollie… tatăl tău!
Și băiețelul se aruncă de gâtul străinului… era bucuros: nu avusese până acum un tată… Ollie îngenunchiase cu lacrimi în ochi, cuprinzându-și în brațe băiatul…