Propoziții pretențioase – Afronți
Iar rămase lest pe fundul cutiei lexicale. Și de-aș încerca să le aduc din condei, tot v-ar incomoda. Nu tu apă răsărită în Râmnic, deci speranțe puține să afretez măcar o bărcuță din hârtie plutitoare pe caldarâm după o ploaie zdravănă, nici vorbă de ancore încrucișate, n-aveam unde și ce să afurcăm pe râu în jos, cum nu afurcau predecesorii, chiar în urmă cu mii de ani. Oricât ar părea de largă și de adâncă albia de la nivelul digurilor până la fund, n-aveau unde să navigheze….
Totuși, urechile mele ciulite auziseră ,,guro”. Rămânând măgarul de Spania frecventat mult timp după, asociat în joacă cu încetarea oricărei discuții. (Să fie doar o coincidență că din filipineză se traduce profesor?) Un imperativ îndoit. M-am aventurat cam departe, uitând să spun despre propunerea neîmplinită a lui Sinbad, la câteva case în urmă, dar cu noroc să găsesc în soacră-sa nevasta lui Culiță cel strâmb, acordeonistul cu care-mi făcui finalul de veac 20 pe la nunți.
De altfel, de întors e musai să mă întorc, pe partea opusă, pentru patronii de la Meridian, unde au casa și ni s-a propus să ne folosim talentele la montajul de jgheaburi de gata, ba chiar să acoperim paralelipipedul abia ridicat, în stilul în care a și fost desăvârșit. De alții. Doar ca preambul, devenisem obișnuiți ai lucrărilor lor, ce avură nevoie de agerimi de la două minți, a mea și a lui tata. La fabrică și la Puiești, la părinții părții feminine a familiei. Grija cea mai mare la imobilul de pe strada 22 decembrie a fost pentru stricăciuni. Desfacerea țiglei în locurile de fixat cârligele, păstrarea intactă a ei, îndoirea cârligelor – în acei ani ne chinuiam cu îndoirea manuală în menghină -, lucrul greoi pe spate, la etaj, mutarea scărilor în spațiul destul de generos, însă insuficient să ofere din curtea proprie o înclinație propice pentru a asigura echilibrul celui ce-o urca și avea de împlinit operațiunile cerute. Ne mai amintind că nu fusese nimeni să sape pe lângă, nu afânase solul ce-ar fi putut amortiza oarecum o eventuală cădere. Plin de rădăcini rămase după tăieri, crengi de la copacii de pe proprietatea vecină. Dar nici spatele n-a fost atât de solicitant cât poalele din față ale etajului. Accesul pe țiglă. Groasă, scumpă, totuși țiglă, oricând gata să cedeze sub greutatea noastră. ,,Tată, caută o scândură, două, să le punem peste.” Până la urmă n-am stricat mai nimic. Poate o gaură nepotrivită în perete pentru burlane, redată mai sus sau mai jos.
La nea Miron, pe fundătura ce este flancată pe o parte de proprietatea abia părăsită, n-am călcat decât o dată. Doar să antamăm o lucrare și să ne căpătăm cu un letcon și niște cositor, dar sub presiunea glumeață a lui ,,Dacă nu le scoți, îți dau un pumn…”, acompaniat de râsete și dialogul vechi, reînviat după anii petrecuți zi de zi la Intercoop. S-a văitat nea Miron de situația finalului carierei de angajat la întreprindere, cum ajunsese la sculărie, cum ieșise lipsă și cum, ca să evite imputarea și închisoarea, îl ageriră câțiva sfetnici buni. S-a internat la Săpoca, l-au scos bolnav cu capul și a scăpat cu daune minime.
