Spații culturale nr. 42 (10)
Sorin CĂLIN
Zăngănele
33. Jurnal de patimi
Săptămâna asta m-am mințit că nu voi pregeta să-mi sacrific toate puterile pe altarul crezului muzical și că voi mai scoate din adâncurile căilor mele auditive o părticică, fie cât de mică, cu scorneli cantabile. M-am mințit că sunt cineva și v-am înșelat și pe voi.
Păcătosul din mine n-ar fi în stare să calce prag de biserică, dar sărutai crucea și primii ploaia de picături de busuioc acasă, cam tocit sărmanul de atâta înmiresmare de enoriași, cu numele, fiindcă eu cu anafora și sângele lui Iisus nu mai avem treabă de mult. Pesmetul l-am uitat în armată, vinișorul stă doar de bibelou în vitrină. A făcut 20 de ani.
Recunosc a suta oară că nu pot fi în rând cu oamenii. Nu-mi stă în fire să fur, ba chiar am meteahna de a fi corect până la ultima lețcaie. Cât m-am străduit n-am putut răzbate dincolo de granița muncitorului.
Mărturisesc că m-aș putea stăpâni în fața incorectitudinii, dar firea mea colerică dă frâu imediat puhoaielor de cuvinte, nu totdeauna potrivite, nu totdeauna conforme cu vocabularul și cu adevărat vulgare. Am înjurat niscai părinți neglijenți cu odraslele și de mamă, și de tată.
Apără, Doamne, ochiul adulter și trimite arșița sufletului preacurvit în hăurile Gheenei și întoarce-ți chipul către robul tău nedemn! Pe mine m-a ferit.
Alungă din mine patima furiei, a încordării de nerv și înseninează chipul încruntat în fața supărării. Vindecă sufletul rănit!
Am gânduri negre când închid ochii și nu pot defel adormi. Urâte, neomenești.
Sunt leneș. Las lucrurile de pe o zi pe alta și s-au cam înmulțit în ultima perioadă.
Am observat, de mai de mult, că sunt și prost. Adică nu deștept. Descopăr, pe măsură ce timpul meu se scurge încet, că lipsurile mele intelectuale sunt vaste. Probabil că aici are dreptate și soția. Degeaba ai trei sinapse de același fel și miliarde de conexiuni, sunt mai puține decât cinci cu funcții diferite. Aici trebuie să fiu de acord cu ea.
Am început să nu-i mai suport ușor pe cei din jurul meu. Să fie din cauză că m-am trezit în prag de final de tinerețe că nu știu mai nimic despre viață, despre mersul ei, bizar pentru mine, despre legile și cutumele tuturor?
N-a cântat cocoșul măcar o dată și eu m-am dezis de Răduleasca și Nane, de Freddy și George, de… Gomora mă-sii! M-am dezis de toți libertinii, democriții, partidacii, procuratorii, jurisprudențele, organigramele și legiferările.
Alungă himera societății perfecte, e ochiul naibii. Lasă-mă cu creierii limpezi, ca lacrima, fă-mă Doamne cel dintâi tăntălău, ăl din coadă om. Așa n-ar mai cuteza ispita să-mi dea târcoale și să văd toate strâmbăturile lumii.
Mi-am făcut portret și în fiecare zi privesc eu spre mine ca la nimeni altul. Zău că-mi vine să-mi dau like, că frumos m-a mai făcut mama. Păi dacă eu nu țin la mine, la altul cum? Mi-a spus mie cineva, om cu frică de tine, Doamne, că întâi să mă rog de sănătatea mea și după aceea pentru ceilalți. Eu, neinițiatul în tainele Tale, fac taman pe dos. Prima oară îi iau pe toți ai mei la urat și dacă mai rămâne și pentru mine un dram de bunătate mi-o împart, dar, de cele mai multe ori, uit. Așa-i c-am greșit?
Nici la capitolul luării de viață nu stau deloc bine. Am călcat o furnică, am strivit de perete un păianjen și am executat o muscă în stil chisăliță. Mă pot așeza așadar între criminali, nu între ăia mari, n-am eu haz să tai pensii, să iau ajutorul celor cu dizabilități, nici șofer nu sunt ca să fac de petrecanie vreunui biet participant nevinovat la trafic. Am călcat toate cele zece porunci în Săptămâna mare. Cu gândul. Mă iartă…
35.
Mi-ar trebui încă o școală, măcar vreo câteva cursuri, despre cum sunt ceilalți oameni în raport cu mine. Tot ce am învățat se vede că nu face nici trei parale.
Primul curs ar trebui să fie despre capitalism. Despre rădăcinile lui, despre felul în care se face capitalul, de unde și cum se pornește antreprenoriat, cum se întreține o afacere, cum se dezvoltă și când se poate declara falimentul. Am auzit eu că s-a introdus printre materiile actuale, dar vreau și eu să particip la o astfel de oră. De mine și de cei mai în vârstă ca mine a uitat societatea asta la care și eu, și ei suntem coparticipanți, ni se cere să fim perfect legali, model pentru generațiile din urmă, dar modelul nostru este atât de perimat, atât de nepracticabil pe piața noilor concepții, încât eșecul nostru era evident încă de la primele ore de libertate și trecere la un alt fundament economic, cel după care se ghidează o societate capitalistă.
Unii spun că așa funcționează încă de la apariția omului acest mod de conduită centrat pe bani. Produci și câștigi, vinzi și…. N-o să fac apologia comunismului, n-ar avea sens. Ce idiot ar da parte din averea lui, agonisită oricum, și ar pune-o la comun cu un șchiop, un chior, un mut, un analfabet, un hoț de buzunare, o sărăcie, un țigan, un jegos, o piticanie, un mincinos, un leneș, un cerșetor, un bătrân? Nimeni din ziua de azi! Fiecare pe palierul lui împarte dreptatea și dreptul la supraviețuire. Cerșetorii au un staroste, țiganii un bulibașă de cartier, muții un șef de asociație, hoții cel puțin un partener de găinării (varianta slim sau Rock, varianta uriașă), leneșii își găsesc și ei un tovarăș cu care să se afilieze la a nu face nimic, bătrâneii se strâng și ei pe lângă cine dă mai mult, iar mincinoșii circulă nestingheriți, nelegitimați. Și cum minciuna nu se pedepsește, trece drept nevinovată pe lângă urechile noastre slobode, iat-o în fruntea tuturor.
Fluturată ca fantasmă, ca posibilă realitate, ca mijloc de apărare, ca scuză, ca pretext, ca stindard mediatic și cu scop electoral. Ultima gogoașă servită a fost slogan pentru mulți îmbrobodiți, aceiași care mai gustaseră din ingredientele ei și ani în urmă. Unii au fost păcăliți de stânga, alții de dreapta, o parte de centru, iar restul de entuziasmul unor ițiți pe fondul ciolanului sau fâșiilor de carne care s-ar fi prelins de la marii înfruptați din el. Privind în urmă afișul elector mai că te pufnește râsul. Degete mari ridicate în semn de ,,e în regulă”, în jos, cu semnul victoriei, atotcuprinzătoare brațe, cu poziție de Hamangia, în tandem cu altele, în toate modurile publicitare posibile. Să facem, am făcut, să dăm jos, să urcăm, cu lumină, cu trimitere în întuneric, și pe cal și perpedes, și pe drum și pe lângă, cu ochelari și fără, cu cravată ori papion, bătrâni înțelepți sau tineri aroganți, docți și tălâmbi de-a dreptul. Despre cuvintele de însoțire nici nu mai este nevoie să mai amintesc, ultima minciunică extrasă din urna de vot v-a dat țara înapoi.
O scurtă interpretare, pur românească. Dacă ea ar fi fost furată, câștigată prin luptă de către alții, supusă, și actul electoral printr-un ,,Cuza” sau ,,Mihai Viteazul”, nu de România, aducea administrativ înapoi cetățenilor frâiele conducerii, era corect, enunțul pertinent. Dar care supunere? Țara, ca să n-o mai numesc patrie și mai bine îi spun stat, nu cedase din suveranitate nimănui. Acest raționament face demonstrația, de copil de cinci ani, că vi s-a servit o gogomănie. Să acord totuși o circumstanță atenuantă și să mai las loc unei posibilități de comentat. Să presupunem totuși că hegemonia Europei, USA și fondurilor monetare asupra conducerilor, atenție, și nu asupra poporului de rând, reprezintă o formă de vasalitate. Precizează enunțul primordial, adaugă oare că vrem să rupem legăturile, de altfel clamate ca necesare și care nu importă o poziționare inferioară, relevă chiar un parteneriat strâns, cu Uniunea Europeană, cu Nato, cu Fondul Monetar Internațional? Nu. Deci nici această cale de gândire nu aprobă această fostă câștigătoare lozincă.
La ce se referea atunci? La faptul că ar putea stopa vânzările de bucăți din țară străinilor? N-ar ține. Din moment ce-ai legiferat aceste tranzacții, anularea lor este aproape imposibilă. La faptul că populația migratoare spre Italia, Spania, Franța, Anglia și Germania ar putea reveni în locurile de baștină? Nu. Cine s-ar mai întoarce la ițari și opinci, la broboade și fuste negre, la căruță și cal? Nimeni.
Eu bag seamă că a vorbit pentru sine, așa cum fac toți fripturiștii. Profesorașul se visează academician, prostul deștept, hoțul polițist și judecător, săracul bogat, fudulul vrea mulțimi care să-l preaslăvească, leneșul – tron de împărat, egoistul – post de președinte. Iată prima lecție de capitalism românesc.
Vasile GHICA
PERDAFURI
În artă e ca în politică. Mânjii care tropăie prin grajduri vor să ajungă cât mai repede pe hipodrom.
Principala preocupare a scriitorului consacrat e să uite că a fost debutant.
Hrana te ajută să trăiești. Arta îți spune și de ce să o faci.
Receptarea artei funcționează, de când lumea, în sistem zigurat. Consumatorul urcând până unde îl ține cureaua.
Capodoperele se hârjonesc în voie prin arterele timpului.
Toți creatorii de artă se cred răstigniți pe catapeteasma veșniciei.
Artiștii de astăzi par tot mai… violați de soartă.
Testamentar, artiștii lasă câte o ultimă zicere, care speră să ajungă celebră. Și multe datorii… financiare.
Probabil că arta ne-a dat jos din copaci. Iar absența ei ne va readuce la… înălțimile pierdute.
Unele generații de poeți par ieșite din coșul de hârtii al înaintașilor.
În gena creației, Dumnezeu pune harul, iar Necuratul – neastâmpărul.
Respectarea măsurii te ajută să devii mediocru. Pentru geniu este nevoie și de puțină sminteală.
Artiștii se consideră vulturi. De aceea nu pot trăi în stoluri, ca vrăbiile.
Orice ramură a artei are câte o stâncă Tarpeiană, de pe care timpul deversează nonvalorile.
Cărți prezentate de:
Adrian BOTEZ
NOUL ,,COCON” MESIANIC ȘI ALCHIMISTUL-POET: ,,NOUS”, de LIVIU IOAN STOICIU
Poezia lui LIS (,,Floarea Crinului Regal-Bourbonic”! – deci, se prezumă și oarece Inițiere, conștientă au ba, în Arta Regală/ ALCHIMIA!) este în atenția subsemnatului încă dinainte de 1989, iar după 1989, prin generozitatea autorului (care mi-a dăruit cam toate volumele sale editate), am putut urmări, fără lacune, eclipse, ori opinteli prea mari – întreaga sa creație poetică. Nu și pe cea în proză.
În recenzia subsemnatului, la volumul lui LIS, Substanțe interzise, afirmam, acum câțiva ani:
,,După Poemul animal (Călăuza, 2000), pe care l-am considerat, în mod constant, volumul de cotitură al lui LIVIU IOAN STOICIU – volum în care, pentru prima oară, se produce ruptura, fermă și definitivă, de orice formă de postmodernism sau de personalism implicit – poetul adjudean își încearcă, cu scepticism și luare-aminte, căile de evoluție ulterioară. Volumele La plecare (Editura Vinea, 2003), pam-param-pam (Editura Muzeul Literaturii Române, 2006), sau Pe prag/Vale-Deal (Editura Cartea Românească, 2010) pot fi înscrise, fără mari dificultăți de clasificare, în neomodernismul metafizic (în care locul „trecutului exemplar” istorico-terestru este luat de copilărie, ca stare de exemplaritate, tânjind după originaritate) –, ba chiar anunță glisarea spre un trasmodernism prudent. În schimb, cel mai recent apărut volum, Substanțe interzise, se înscrie, fără dubiu și definitiv, probabil – în transmodernismul liminal”.
Noul volum, Nous (grecii traduc cuvântul acesta vechi prin minte, inteligență, rațiune – dar, mai cu seamă, prin noțiunea de cunoaștere/cunoscător), demonstrează, cu prisosință, cât de vii sunt Poeții autentici.
De la început, spunem: volumul este inegal valoric. Nu urmărește, nicio clipă, orfismul exterior și nici măcar pe cel interior. Nu toate poemele volumului pe care îl am în față sunt desăvârșite structural, nici limbajul poetic nu este la fel de supravegheat, cum la anterioarele 6-7 volume de poezie… Dar aceste așa-zise ,,deficiențe” sunt compensate, din plin, prin…CU TOTUL ALTCEVA-ul LIS! Cu volumul Nous s-a născut, ,,s-a re-inventat”, ca Om și Duh terestru (oare pentru a câta oară?) UN NOU LIS. Având cu totul alte viziuni și perspective mundan-existențiale – precum și cu totul alte urgențe valorice și acte taumaturgico-soteriologice.
Volumul are trei părți:
1-O mers când dincoace, când dincolo (regionalismul-moldovenismul verbal ,,o mers” (în loc de “a mers”) este, poate, o cheie semantică a volumului, pentru cititorul care lecturează, integral, volumul! – ,,Moldavia Sacra” fiind sub patronajul lui Venus-Parascheva, al Verdelui Regenerator – iar ,,O” fiind Icoana Ouroboros-ului/Demiurg Cosmic!),
2-Jurnal Nous – în care LIS își strecoară ,,scuzele”, față de cititor, în relație cu scrisul său cel NOU (cuvântul ,,nous”…românit esențial!), scris stoician devenit, dintr-odată, ciudat de răstignit-contorsionat (Poezia din acest volum se folosește, paradoxal, de ,,protezele” pseudo-prozei confesive, spre a-și răscumpăra aripile metafizice!)…,
3-Fiecare lucru are rânduiala sa… – LIS nu-și poate părăsi, cu niciun preț, în/din nicio lume, Utopia Logos-ului: ,,Dacă el nu vrea, apoi, îl vom sili NOI (care ne tragem din NOUS!), pe ,,domnul” Logos, să redevină funcțional-soteriologic, RE-ORDONATOR DE LUME!” – pare că ne comunică Poetul-LIS.
,,O istorie. PÂNĂ SE RESTAUREAZĂ ORDINEA” (s. mea) – cf. Într-un bordei părăsit, p. 18. Să nu uităm că “bordeiul”, în literatura română, încă de la Mihail Sadoveanu (cf. Hanu Ancuței – Istorisirea Zahariei Fântânarul, cea de-a noua povestire mistic-extatic-inițiatică), este simbolul ,,Cuptorului Alchimic” – în care, trecând materia grosolan-istorică, prin stadiile cele trei: nigredo, albedo, rubedo – Trupul-Întunecat-întru-Fier (întru Sfârșitul-Amurgul Zeilor și Kali Yuga!) – se trasfigurează/transcende în Duhul-AUR SPIRITUAL!
*
Dacă LIS din ultimele 6-7 volume voia, se încăpățâna să vrea a cosmiciza lumea, dacă spațiul valah și-l dorea, cu eforturi anamnezice uluitoare, ca fiind Spațiul Ritualului Soteriologic (…iar poemul-incipit al volumului de față, Răul, p. 7, este, de fapt, o capcană poetică, creând, întru falsă continuitate cu trecute volume, impresia că “bunicul” mort, venit înapoi în istorie, pentru a-și da singur de pomană, dorește să re-instaureze iluzia Ritualismului Lumii, într-un spațiu al Ne-Buniei Uituce de Sine : ,,Iaca, împart, în stânga și în dreapta,/dau de pomană, că ai mei m-au uitat”…!) – …ei bine, LIS din volumul Nous este un Damnat Legic și Hiperlucid. Adagiul camilpetrescian ,,Câtă luciditate, câtă conștiință pură, atâta dramă” se poate transforma, prin noul volum stoician, într-o altfel de formulare a noii realități și a noilor potențe spirituale: ,,Câtă luciditate auto-răstignită, tot atâta putere de exorcizare a realității, de descântec întru întoarcere a omenirii, la ORIGINARITATE și NORMALITATE”.
Căci am început, de mult, să ni le uităm, sau să le părăsim derizoriului diavol – ,,matrițele/ matricele normalității” ființial-existențiale: ,,Diavolul în persoană cerându-ne/să fim umili, să stăm/liniștiți în colțul nostru și <<să nu ne ocupăm de nimic/deosebit, că se ocupă el>>– dintr-o// silă de toate, rămași fără suflet, matrițe, numai piele/ și os, matrițe umplute de vrăjitoare cu/apa de la morți” – cf. Matrițe, p. 19.
Refuzând, cu exasperare, dar și cu un soi de furor sacer, umilința și liniștea, oarbe și comode – LIS își învăluie persoana androginică-Nous (persoană volitiv-cunoscătoare și, concomitent, mefientă și retractilă, față de obiectul cunoașterii: LUMEA CONTEMPORANĂ!) – ascunzându-se/ apărându-se (prin revelarea terorii monștrilor istoriei!), de timpul/ contemporaneitate/ istorie. Se ascunde, precum larva viitorului FLUTURE, în ,,zeci de metri de pânză”, ca ,,mumie”: “Înfășurată în pânză de umezeală, în/ zeci de metri de pânză, mumie: mă sperii, cucoană,/ nu te sufoci? Scoate măcar capul – nu// scot nimic, voi sunteți toți/ niște porci, codoși, spărgători, cuțitari, cărora/ dacă li te arăți, pălită, trecută,/ te aruncă pe ușa cârciumii: că să mergi să-i însoțești/ în viitor pe cei decedați. Sunt/ pățită, stau pregătită, înfășurată în pânză, dată/ cu mirodenii – un vestigiu// al unei antichități de senzație, cu limba de plasmă. Cu/ simțire tainică./ Nous” – cf. Nous, p. 15.
De observat cum “cucoana” (de fapt, ,,COCONUL” androginic, CRISALIDA!) își ferește propria istorie (,,pălită, trecută”) de istoria comună, precum Stan Pățitul-Inițiatul – de fapt, istorie decăzută într-un nou soi de comunism planetar, cel puțin la fel de pestilențial și de violent, precum cel “antedecembrist”: lumea este decăzută până la ,,halul-rangul antispiritual” de ,,CÂRCIUMĂ-MAHALA”, iar locuitorii ei formează o populație stranie, respingătoare și de respins, în cazul oricărui inițiat întru “decența antichității de senzație, cu limba de plasmă. Cu/ simțire tainică” – adică, ,,vestigiu al unei antichități” păstrătoare de Mistică a Duhului. Pentru că este vorba, în cazul ispititorilor ,,ieșirii din nevedere/ din mistica istoriei personalizate” – nu de un popor, ci de o populație saturnian-entropică, pusă, egal, sub semnul Porcului și al Cuțitului – dar, mai cu seamă, al Trădării, Distrugerii și al PLĂCERII/DESFĂTĂRII HAOSULUI/ÎNTRU HAOS – o populație ,,familiarizată cu răul” (cf. Ia și gustă, p. 22): ,,voi sunteți toți/ niște porci, codoși, spărgători, cuțitari”.
Manifestările violenței gratuite, absurde, ucigașe și sinucigașe, totdeodată, ale lumii (aparent real-istorică – în realitate, iluzorie, precum este orișice Consecință Penală a Căderii!) nu doar abundă, ci tind să inunde (evident, la modul ludico-vampiric!) chiar Arca Credinței Vizionare și a Eros-ului Cosmic (,,Am un topor ascuțit!/ Dar ce, cuțitul de la bucătărie nu ajunge?/ După ce-ți tai gâtul, umplu un lighean cu sânge și-l/ beau încetul cu încetul…” – cf. Doi tembeli, p. 10)… – … dar, firește, vorba Paracelsus-ului borges-ian : „Crezi, oare, că e cu putință să trimiți ceva în neant? (…) Crezi, oare, că divinitatea putea să creeze un spațiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prăbușirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis?”:
a-,,Când dormi, tu mori pentru mine. Își/ înfige ghearele în gât: mă urăști? Apasă prea tare,/țâșnește sângele, se sperie,/ urlă. Se umple de sânge. Fuge în baie. Uite cum AI/ ÎNFLORIT PE CADAVRUL MEU” – cf. E primăvară, p. 16. Thanathos este îmblânzit și exorcizat tocmai prin frații săi mitologici, Hypnos și Eros: ,,<>, bâiguie ea. La/această oră LE-AȘ CONDUCE LA CULCARE, e adevărat…”.
În definitiv, Dumnezeu Legea-Logos-ul pururi ,,înflorește pe cadavrele” – humă, spre eternizarea Duhului…
b-,,Mi-au scos/ ghearele și mi-au limpezit cărările, în sus și în/ jos, adâncind albia sângelui” – cf. Asalturi ale celui rău, p. 20.
Paradoxal: ,,smulgerea ghearelor” și ,,limpezirea cărărilor, în sus și în/ jos, adâncind ALBIA SÂNGELUI” graalic/ gradalic (adică, din zona hristic-autosacrificială și din cea a nous-ului/ cunoașterii inițiate – ,,gradale” înseamnă Cartea!) – este operațiunea specific-alchimică, de obținere a revelației Heruvimilor Ordinii Celeste!
c- ,,Ești nemulțumit, cantaragiule? Uite,/ ia și urechea asta a mea – își smulge urechea dreaptă” – cf. Vine din viitor, p. 13. De fapt, celebrul gest “demențial” (?!) vangogh-ian (al smulgerii urechii vinovat-istorice!) devine unul regenerator: ,,El râde, sardonic: ai vedenii macabre, bătrâne, îi/ strigă din urmă și-și/ lipește cu scuipat urechea, la loc” – …”cu scuipat” – adică, folosind ,,materia primă” demiurgică…!
d-,,El nu vede în fața/ ochilor decât resturi de la abator, pe care se bat câinii/ și păsările. Câinii îi pun ordine în gânduri” – cf. Ăsta e nebun, p. 17.
Câinii îi pun ordine în gânduri”, zice LIS: dar, firește, Poetul gândește, dincolo de istoria violenței contemporan-terestre (,,Azi, soldați împușcați între ei, soldați/ împușcați de câini, câini/ împușcați de soldați și câini împușcați de câini” – cf. Mari reacții, p. 36) – nonviolența resurecțională, a modului filosofic dacico-getico-gotic: ,,Câinele” este LUPUL FENRIR. Purificatorul și Regeneratorul. Iar Păsările “răpitoare” de hoit sunt/ devin Îngerii Restauratori ai Luminii-de-Duh!
De ce am afirmat că avem de-a face cu APARENȚA de ,,deficiență” a structuralității compoziției și a temperării autoritare a limbajului? Pentru că LIS devine, prin acest volum, UN MĂRTURISITOR, care face eforturi titanești liminare să-și schimbe drumul, să-și afle și prezerve DRUMUL SACRU, UNIC! – al existenței misionare (fie și prin autosacrificiu!) – drumul înapoi, prin istoria destructurantă (istorie toxică, prin care ,,inTeriorul” crucificării autosacrificiale a devenit ,,inferiorul” șerpuirii/ sinusoidalei, alunecării insesizabile, spre infernalitate: ,,Are vibrații inferioare”- cf. nicio fericire nu-l mai atinge, p. 74) , spre Structura de Cristal a Adevărului!
E adevărat, îl știam pe LIS un luptător aprig, dar, mai curând, în relațiile socio-profesionale. Ei bine, în volumul Nous, LIS devine cel mai aprig dușman al ființei sale, celei intoxicate, GRAV, de istoricitatea destructurantă și definitiv-înjositoare, creatoare a Omului/SUB: “(…) SUNT UN SUB (…) a apărut iar unul// la mine înlăuntru care mă roagă în genunchi să-l/ omor și-mi strigă: <>” – cf. Sunt un sub, p. 8. Sau, mai tragic-existențialist, dar și cu o nostalgie infinită, pentru ,,departele” cel mistic: ,,Mi-e un dor să/ mor, mă, Gheorghe…” – cf. Doi tembeli, p. 10.
LIS se dovedește și un intuitiv și vizionar mesianic (al Frumuseții Eterne și Intangibile!), dar și un vizionar/revelator al cauzelor pierderii energiilor mesianice, totdeodată – urmând, însă, faza taumaturgică (auto-vindecare de istorie și descântec întru revenirea la originaritatea-normalitatea-FRUMUSEȚE): ,,Nu simțiți? E ceva/aici care ne ține departe de noi înșine. Acesta este SECRETUL/FRUMUSEȚII. După ce ne învățăm cu locul, îl/pierdem din vedere…” – cf. miercuri, 8 octombrie, p. 65.
Unde se petrec aceste fenomene paradoxale? ,,Aici, unde zeii singurătății au apus” – cf. E primăvară, p. 16. Zeii se sinucid întru singurătate, dar, lucizi, ei apun, conform Amurgului Zeilor Gotico-Getici/RAGNARÖKR, dar și conform creștinismului: numai după și prin moartea/ răstignirea Zeilor Autosacrificiali, se regenerează lumea!
Adică, ÎNVIE DUHUL.
Iar LIS ajută, la modul alchimico-lingvistic, adică, Restaurator de Logos (Logos înseamnă, totdeodată: Cuvânt, Știință-inițiere și Rânduială/ Ordine/ Ordonare Cosmică!) – să fie dusă, mistic, bătălia dintre Sulful-Principiu Activ și Mercurul-Principiu Pasiv , înspre izbânda finală-,,țipăt revelator” a/l Regenerării: ,,<>/ Înțelegeți ceva?/ Înțelegem, cum să nu, dădură din cap, trosnind//degetele la încheieturi (n.m.: ,,trosnirea degetelor la încheieturi” semnifică desfacerea/revelarea Fătului MUNDAN-Noul Ierusalim!), plictisiți, cei/ adunați, gură cască,/ îndepărtați unul câte unul: e ca atunci când/ sulful alb, corupt și/ incandescent intră în contact cu/ mercurul, în pământ fetid și se produce fier… ” – adică, se intră, după ,,fetidul pământ” NIGREDO și vizionarul-,,zburător-reintegrator” ALBEDO, în faza regenerării incandescente-RUBEDO! – cf. În contact cu mercurul, p. 28.
Deocamdată, Kali Yuga/ Vârsta Fierului nu poate fi depășită, sau nu trebuie oprită: ea duce spre Noul Ierusalim Ioanic!
Oricât de josnic-infernalizat se manifestă lumea istoriei, Alchimistul-Poet ,,trage cu ochiul” la ,,nevăzut”: Îngerii sunt peste tot, sub măștile derizorii ale cadavrelor și ale cruzimii călăilor – căci, dincolo de dorul de a muri, Clopotul Lumii BATE SINGUR – …mai exact, aripi îngerești invadează cu Noua Lume, peste câmpiile bătăliilor alchimice, din care diluviul naște (pe sub sau pe deasupra INCONȘTIENȚEI NOASTRE, devenită ISTORIE A VIOLENȚEI ULTIME/APOCALIPTICE…!”) Arca Salvării Regenerative, aflată sub semn de Nou Curcubeu și de TEI-Iubire Mistică-Eros Agapé: ,,Mi-e dor să/ mor, mă, Gheorghe…/ În umezeala serii, îmbătați de parfumul/ teilor înfloriți. Îl auzi? Amândoi/ văd un clopot atârnat, care SUNĂ DE UNUL SINGUR. Ce/l-o fi apucat?” – cf. Doi tembeli, p. 10.
Alchimistul-Poet, în mod paradoxal, stimulând violența ,,în oglinda venețiană” (adică, jumătate întru vizibil și jumătate scufundat întru nevedere!), prin însăși lucrarea/înfățișarea sa funcțională! – se împotrivește, la modul vizionar, prin alter ego-ul său oglindit, unor noi violențe, adoptând și insinuând (chiar în momentul paroxistic al luptei/violenței metafizice!), pentru noi toți, adoptarea poziției revelativ-vizionare, asupra:
1-posibilității de ,,reînfrățire paradisiacă” și, deci,
2-asupra ,,PORTIȚEI DE IEȘIRE A/SUFLETULUI DIN CORP”: ,,Ospătarul îl / roagă să aibă grijă. Vezi, nene, să n-o/ spargi, că-i oglindă venețiană. Venețiană? Auzi, tu, ăla, din/ oglindă, ăsta mă crede bătut în cap…(…) Așa-i: că m-a părăsit, curva, s-a dus dracului,/ acum miroase urât, n-o îngroapă nimeni,/ mi-am dat și sufletul pentru/ ea… Gata, frumusețea e putreziciune! (…)/ Vin trei vlăjgani/ peste el, îl bușește sângele pe nas. Stați,/ fraților, că nu v-am zis: energia e liberă…<<Afară, nenorocitule!>> . Nu v-am zis, băi, ce/ e mai important: azi am descoperit PORTIȚA DE IEȘIRE A/ SUFLETULUI DIN CORP, PE CUVÂNT DE ONOARE…” – cf. Energia e liberă, p. 11.
,,Cuvântul de Onoare” este Garanția Divină a Revelației-Logos Restaurat și a Regenerării prin Logos…
Iar definiția expresionismului liminar, dată de Blaga, în Filosofia stilului, vorbește foarte clar despre “,ORTIȚA DE IEȘIRE A SUFLETULUI DIN CORP – despre Șansa Soteriologică a umanității (care nu și-a pierdut, de tot, percepția ,,nevăzutului”!), tocmai prin acceptarea și asumarea apocalipticului/ regenerării/ învierii sale, întru supra-existențialul COSMICO-ABSOLUT:
“De câte ori un lucru e astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcendează, TRĂDÂND RELAȚIUNI CU COSMICUL, CU ABSOLUTUL, CU ILIMITATUL, avem de-a face cu UN PRODUS ARTISTIC EXPRESIONIST” (cf. Lucian Blaga, Filosofia stilului, 1924).
…În concluzie: să ne rugăm pentru viața Poetului-Alchimist, pentru că, pe de o parte, este singurul care mai posedă, în valea infernală a istoriei, VIZIONARISMUL – pe de altă parte, pentru că Poetul-Alchimist Vizionar este singurul care are curajul să ne pronunțe nouă cuvintele, întru CUVÂNT. Pentru că noi am căpătat o teroare maladivă, față de cuvinte – de aceea, ne e greu, ne e silă, ne este frică și să le rostim (fără să le schilodim!). În locul nostru, însă, ROSTEȘTE (făurește și revelează Noile Rosturi, întru Arhitectura Cosmică, întru Țeserea Semnificațiilor , întru Plutirea Arcei spre Cetatea Divină!) – ALCHIMISTUL-POET!
,,În locul nostru” – adică în locul liotei de lași, care nu-ndrăznim să ne sinucidem și să ne regenerăm, prin Cuvânt.
În Locul nostru (spre a revela Locul Suprem!) și în Numele nostru (pentru a revela Numele Suprem!) – precum Hristos!
Altfel, dacă nu-l vom proteja și utiliza mistic, dacă-l vom trăda, întru DELIR ASASIN, precum Iuda pe Hristos, și vom deveni SCLAVI:
1-“SCLAVI” ai violenței și “lehamitei”, adică ai dezangajării spirituale/întunecării: “Așa-i la noi, până la moarte,/UN DELIR//OBȘTESC (…)/ Se mai scoală câte unul la masă și trage o înjurătură <> (n. mea: Generalul, ca și la Mircea Eliade, nu este Noțiunea Vagului, ci apelativul pentru Dumnezeu/ Rangul Suprem-Demiurgic!) : ‘tu-i/ paștele mă-sii de viață (…) ni se face lehamite, ni se pârjolește, mistuie, nimicește,/ sufletul își ia adio de la fiecare/ și dispare ÎN SPATELE UNOR GEAMURI MUDARE…” – cf. ‘Tu-i/ paștele mă-sii , p. 9 – sau
2-,,SCLAVI” ai îndepărtării de viziune, de vederea asupra ORIGINARITĂȚII CELEI ETERN VII, ÎNTRU SUFLETUL/DUH: – adică, îndepărtați/ înstrăinați de Izvorul Luminii-GRAALUL VALAH: ,,Obosit, obligat să se oprească și să se întindă/ pe câmpul bântuit de suflete ale celor plecați în căutarea/ unei lumi mai bune și neîntorși în/ România, deveniți SCLAVI în străinătate” – cf. Vine frigul, p. 40.
…atunci, ,,Paștele Mă-Sii” (Renașterea/ Învierea prin Mama Cosmică) ne va readuce sufletul ,,dincoace” de ,,Portița-REVELAȚIE” …în zona ,,dispariției/ închidere veșnică/ nondevenire spirituală” – …și nu o retragere în adâncul ,,Oglinzii Venețiene”, ci o dispariție ,,ÎN SPATELE UNOR GEAMURI MURDARE…”.
Iubiți-l, fie și din interes pur personal și egotist, pe Alchimistul-Poet!
Dar, pentru a reuși aceasta, întâi CITIȚI-L, cu smerenie și osârdie sinceră, întru cunoaștere/NOUS!
1 -Liviu Ioan Stoiciu, Nous, Editura Limes, Cluj, 2015.
2 -J.L. Borges, Roza lui Paracelsus, în Cartea de nisip, Editura Univers, Bucureşti, 1983, p. 345.
3 – Mercurul – ,,este un simbol alchimic universal – marchează regresiunea la starea nediferenţiată; După cum femeia este supusă bărbatului, argintul lichid (sau chonein-yin) al chinezilor corespunde dragonului, licorilor trupeşti, sânge şi semen, elementului Apă. Alchimia occidentală îl opune Sulfului, iar alchimia chineză Cinabrului. Alternanţa Mercur-Cinabru (Sulf) (…) este cea a yin-ului şi a yang-ului, a morţii şi a regenerării. După anumite tradiţii occidentale, Mercurul este sămânţa feminină şi Sulful cea masculină: împreunarea lor subterană produce metalele”- cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Artemis, Bucureşti, 1994, vol. II, p. 292.
Sulful – ,,este principiul activ al alchimiei, acela care acţionează asupra Mercurului inert şi-l fecundează sau îl omoară. Sulful corespunde focului, aşa cum Mercurul corespunde apei. Este deci un principiu generator masculin, a cărui acţiune asupra Mercurului produce sub pământ metalele. Este o manifestarea a Voinţei Cereşti şi a activităţii Spiritului(…) Acţiunea Sulfului asupra Mercurului îl omoară şi, transmutându-l, produce Cinabrul, care este un elixir de nemurire” – cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., vol.III, p. 281.
Mai cităm, pentru lămurire, dar şi pentru a vedea câtă poezie interioară (deci, comună întregii umanităţi spirituale, ca potenţial, indiferent de “locul social” al alchimistului!) are ALCHIMIA – din alchimistul Titus Burckhardt, Alchimia – semnificaţia ei şi imaginea despre lume, Humanitas, Buc., 1998, p. 131 – care, la rândul său, citează din celebrul Nicolas Flamel – Sur les Figures Hieroglyphiques: ,,Sunt cei doi şerpi prinşi în jurul Caduceului, Toiagul lui Mercur-Hermes, şi prin ei îşi exercită marea putere şi se transformă după cum vrea. Cel care îl va omorî pe unul, spune Haly(Ali), îl va omorî şi pe celălalt, căci unul nu poate muri decât odată cu fratele său (moartea lor semnificând trecerea de la un nivel existenţial la altul)…Aceştia doi, fiind aşadar puşi laolaltă în Recipientul Mormântului (care este recipientul interior, orice operaţiune trebuind să se facă în recipientul alchimic bine închis, din cauza naturii volatile a Mercurului care, avid ca şi Mercurul obişnuit, aderă la orice obiect al dorinţei, şi din cauza expansivităţii şi inflamabilităţii Sulfului), se muşcă unul pe altul cu cruzime, iar, cu puternica lor otravă şi în mânia lor dezlănţuită, nu-şi mai dau drumul, din momentul în care se apucă unul pe altul – dacă frigul nu îi împiedică – şi până când amândoi, cu balele lor de venin, şi răniţi de moarte, nu şi-au însângerat toate părţile corpului (influenţele şi forţele lor reciproce manifestându-se, în domeniul naturii neîmblânzite, ca un venin, adică distructiv, şi, până când în cele din urmă, nu se ucid reciproc, sufocându-se cu propriul lor venin, care îi preschimbă, după moarte, în apă vie şi permanentă (prin unirea lor într-o realitate superioară), înainte însă pierzându-şi în stricăciune şi putrefacţie primele lor forme naturale, pentru a recăpăta după aceea una nouă, unică, mai nobilă şi mai bună…”
5 – ROST, rosturi, s. n. 1. Sens, înțeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuție, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-și organiza viața; stare, situație socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ◊ Expr. A (nu) ști rostul cuiva = a (nu) ști unde se află și cum își organizează cineva viața. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obținut, de realizat). 3. Mod, fel de organizare a unei activități; ordine după care se desfășoară o acțiune; plan de desfășurare, de executare a ceva. ◊ Expr. A nu-și afla rost = a nu-și găsi locul, a nu-și găsi astâmpăr. A-și pierde rostul = a-și pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spațiu în formă de unghi, format la războiul de țesut între firele de urzeală ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spațiu îngust lăsat între două construcții alăturate sau între două părți ale unei construcții, pentru a permite mișcarea lor relativă sub acțiunea forțelor interioare sau a variațiilor de temperatură. Rost de etanșare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o ușă, un capac. 6. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ◊ Loc. adv. Pe de rost = fără un text în față, din aducere-aminte, din memorie. ◊ Expr. A învăța pe de rost = a învăța un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (Înv.) Facultatea de a vorbi. 7. Ciocul/prova ascuţită a vechilor corăbii – Lat. rostrum.
