Spații culturale nr. 42 (9)
Zugravul
Casa Domnului strălucea în lumina amiezii ca o pasăre imaculată cu aripile pregătite de zbor. Călăreții, osteniți de drum, de căldură și de praf, au poposit în fața pridvorului sprijinit pe stâlpi de piatră meșteșugit lucrați cu o mare bogăție de podoabe: frunzele de viță de vie se împleteau pe corzile pline de struguri, iar, din loc în loc, medalioane de floarea soarelui căutau cu dor către astrul de foc. Împrejurimile erau pustii. Pomi și ierburi creșteau în neorânduială în jurul bisericii.
— Nu-i nimeni aici? a îndrăznit să întrebe unul dintre oaspeți privind spre ușa grea din lemn sculptat cu motive vegetale. Am venit să vedem pictura, a continuat cel ce părea a fi mai înalt în rang decât însoțitorii săi. Neprimind niciun răspuns, însoțit de ceilalți tovarăși, a urcat cu pași siguri treptele și a pășit în pronaos căutând pe cei ce fuseseră tocmiți să împodobească lăcașul Sfânt.
Copii ale lumii siderale, zidurile gemeau de mulțimea sfinților și a îngerilor, care, așezați de-a stânga și de-a dreapta tatălui ce-și rezema tălpile aspre pe capete smerite de credincioși, își așteptau rândul cu sfioșenie la judecata de apoi. Fresca, încă în lacrimi, unea cerul cu pământul. Tavanul, un imens lapislazuli, își trimitea lumina încărcată de safire spre ochii privitorilor.
— Priviți coloanele din piatră care despart naosul de pronaos! Sunt sculptate în relief cu simboluri ce amintesc de începuturile creștinismului. Sunt așa de trainice încât ar putea susține pe umerii lor întreaga lume.
— Bine ați venit! le-a întrerupt contemplația, cu o plecăciune, unul dintre ucenici recunoscând printre vizitatori pe ctitorul așezământului religios.
— Unde-i zugravul? a întrebat aruncându-și ochii deasupra ușii de la intrarea în altar pe peretele de la Proscomidie unde pictorul trecuse numele său și al ucenicilor: Andrei, Stan, Neagoe, Nicolae.
— E în altar.
— Poftește-l să stea de vorbă cu noi!
— Să iertați, măriile voastre. Maestrul postește și se roagă de trei zile. Până nu isprăvește pictura nu poate vorbi cu nimeni.
— Și, când crezi că o să fie gata?
— Dacă o să vrea bunul Dumnezeu, într-o săptămână cel mult două, o să puteți sfinți ctitoria domniei voastre.
— Apoi, așa să fie, cum ne-a fost înțelegerea. La sărbătoarea Sfântului Gheorghe să ne putem strânge cu toții aici la marea sărbătoare, a adăugat boierul uitându-se cu satisfacție la tabloul de pe peretele din dreapta de unde două chipuri, al său și cel al soției sale, Mira, se confundau cu heruvimii. Rămâneți cu bine și să ne vedem sănătoși!
— Mergeți sănătoși!
***
În altar, smeritul truditor în culoare, cu penelul în mâna dreaptă și paleta în mâna stângă, privea rugător spre împărăția cerurilor:
— Dă, Doamne, putere și răbdare să pot duce la bun sfârșit sarcina ce mi-ai încredințat!
Zidurile albe ale bisericii au strălucit pentru o clipă în lumina razelor de soare în semn de binecuvântare. Un stol de porumbei s-a rotit de mai multe ori deasupra turlelor luând în zbor rugămintea fierbinte a zugravului, care, după ce a ieșit din altar, și-a făcut sfânta cruce și a înmuiat pensula în vopseaua vegetală ce o pregătise cu migală după o orânduială doar de el știută. Linii drepte și frânte, romburi și cercuri mânate de voci nevăzute, conturau Sfântul ucigător de balauri. Ucenicii priveau înmărmuriți mâna dreaptă ce parcă se desprinsese de trup și urma calea.
— Urmăriți mâna! Meșterul n-o mai poate controla.
Când chipul Sfântului a fost gata, vârful ascuțit al sabiei s-a înfipt, pe nesimțite, deasupra inimii pictorului. Picături roșii de viață s-au amestecat în curcubeul de pe paletă. Sfârșit de nemâncare și nesomn s-a prăbușit de pe schelă în amestecul de sânge și vopsea. Din adâncul turlei celei mari, Maica Domnului cu Pruncul în brațe zâmbea sfâșietor.
— Meștere, Meștere! au strigat ucenicii înspăimântați că l-au pierdut.
Trupul fără vlagă, purtat pe brațele învățăceilor, a fost așezat lângă pârâul cu apă sfințită ce-și săpase cale prin curtea bisericii. Ochii mamei, al cărui zâmbet îi ocrotise copilăria și pe care aproape îl uitase, îi încurajau mâinile dibace în aureolarea chipurilor de sfinți în biserica tatălui său. Cei cinci frați, cu care nu se jucase niciodată, îl chemau stăruitor în lumea drepților.
Îi surâde-o zare nouă
După zeci de nopți uscate au căzut trei stropi de rouă:
Dragostei mocnind în suflet îi surâde-o zare nouă!
După-o vară pârjolită cerul s-a-ndurat să plouă:
Dragostei mocnind în suflet îi surâde-o zare nouă!
Cloșca-și caută, spășită, părăsitele ei ouă:
Dragostei mocnind în suflet îi surâde-o zare nouă!
Podul leagă iarăși drumul frânt de un zăpor în două:
Dragostei mocnind în suflet îi surâde-o zare nouă!
Frumos e zumzetul albinei
Frumoase-s zilele cu soare de după ploile de vară:
Surâsul tău după-o dispută mi-aduce-n suflet pace rară!
Frumos e, Doamne, curcubeul peste ținuturi levantine:
Înseninarea mea uimită îmi umple inima de tine!
Frumoasă-i muzica iscată de stropii picurând din nuc:
Pe-un cal imaginar spre tine îmi zboară sufletul haiduc!
Frumos e zumzetul albinei din jurul prunei ce-a căzut:
Propun să-i cerem încă-o lună de miere sorții împrumut!
Redă-mi o nouă șansă
Stă să dea-n clocot țuica repusă-n alambic:
Redă-mi o nouă șansă mai clar să mă explic!
Se zguduie cotlonul a iarnă ce-o să vină:
Redă-mi o nouă șansă să mai reduc din vină!
În ceașca roz dansează o boabă de piper:
Redă-mi o nouă șansă să reînvăț să sper!
Alt călăreț în pieptu-i ia viscolul spre bal:
Redă-mi o nouă șansă să te mai salt pe cal!
Cu mine pariază soarta
Se-nfruptă ploaia toamnei din țambrele de brad:
Ce negre-s toate-aceste gânduri pe care fără vreme cad!
La ferma domnului inspector s-aude bivolul mugind:
Îmi urlu fără nicio vorbă în veci neostoitul jind!
Se umflă vântul și-mpletește zăgaz de mărăcini sub pod:
Aș da oricât să pot trecutul cu viitorul să-l înnod!
Pe drumul plopilor de ceară orbesc fântânile pe rând:
Cu mine pariază soarta că n-o să te mai văd nicicânnd!
Veșnicia să mi-o dorm
Sporesc cocoșii zorii zilei cu roșul cântecului lor:
Mă întețesc cum numai rugul de mirt izvoditor de dor!
Concertul greierilor urcă apoteotic spre final:
În vraja lui mă împresoară un pașnic gând universal!
O veveriță matinală coboară dintr-un nuc uscat:
Am revelația senină că din trecut am evadat!
În vișini stă să ațipească un pui de vânt astmatiform:
Cimitirul mă așteaptă veșnicia să mi-o dorm!
Spre a fi de el ghidat
Molcom ritm de toamnă iscă-n ramuri ploaie de Gustar:
Gândul că e cea din urmă mă-nfioară și tresar!
Fumul gros de la povarnă urcă jilăvit spre cer:
Că n-o să-l urmez întocmai am uitat deja să sper!
Se urnesc la drum cinci care țigănești cu coviltir:
Nostalgia după alte lumi mă-ncearcă abitir!
În poiata Minodorei cântă-a vamă-un pintenat:
Fiindcă-i alb doresc să-l cumpăr spre a fi de el ghidat!
De Sânziene pașii mei
În piersicul din fața casei se stinge cel din urmă ram:
Sunt ultimul copil din stirpe salvat prin vindere pe geam!
Livada-i tot mai uniformă și mai săracă în parfum:
Pustiului să-i fac hatârul mă pregătesc intens de drum!
Ascute vântul coasa veche uitată-n părul scorburos:
O să m-aștepte mult și bine în miezul verii s-o dau jos!
Măceșii iau în stăpânire acerbă fostele alei:
În foșnetul lor roz vor plânge de Sânziene pașii mei!
Încep să fiu și eu salcâm
Pe malul lacului salcâmii cu fructe roșii dau în pârg:
Imaginația mea prinde să dea în crop cu tainic sârg!
Doar păsărelele se-nfruptă din fructe-ndată ce se coc:
Sper ca poemul ce mă scrie să fie unul cu noroc!
Salcâmii-s sufletele celor ce-n anii duși s-au stins în lac:
Neliniștile mele aspre spre pacea lumii cale-și fac!
Adie printre crengi o boare de vânt iscat pe alt tărâm:
Decorporalizat vizibil încep și eu să fiu salcâm!
În zadar cu glasul zgrumb
Zefirul serii printre sălcii se culcă tot mai resemnat:
În lațul sorții mele oarbe am încetat să mă mai zbat!
I-e foame cumpenei fântânii de toate stelele din cer:
Poate că sunt deja pe una și-n clipa asta tocmai pier!
Pe plai coboară fără faruri un camion cu lemn furat:
Presimt că fără niciun licăr de candelă voi fi plecat!
Lăsând eterul fără cântec cocoșii intră-n somn de plumb:
La puiul lupului totemic strig în zadar cu glasul zgrumb!
M-am atârnat vânjos
S-a prăbușit în sine zmeul răpus de propriul său zbor:
Că nu i-am dat destulă sfoară mă voi căi până-o să mor!
De n-ar fi fost așa albastru în plin azur ar fi rămas:
E prea târziu să fac să-mi umble altminteri acele pe ceas!
Avântul lui avid de stele s-a zdrențuit într-un arțar:
Am înțeles că nu se poate peste destinul orb să sar!
Se scutură de zboruri cerul ce zi de zi e tot mai jos:
Cenușă-i clipa când de zmeul dintâi m-am atârnat vânjos!
Lily Acetonă
Reacționă așa cum te-ai fi așteptat să facă o astfel de persoană, auzind cele spuse de Lily, dar care pe altcineva l-ar fi făcut să se amuze. Oricine i-ar fi dat bărbatului în jur de treizeci, treizeci și trei de ani fără a sta prea mult pe gânduri. Nu se oprise din mâncat, continuase să-și taie tacticos feliuțe subțiri din bucata de carne marinată, lângă care erau aliniate câteva șuvițe de hrean și ardei gras. Un cartof fiert strălucea gălbui sub pojghița subțire de unt topit, prelins și pe fundul farfuriei. Poate nu auzise? Era și asta o posibilitate, negată însă de anumite semne pe care doar cineva care îl cunoștea bine, ca Lily, le putea desluși: o ezitare în mișcarea mâinii care purta cuțitul asupra cărnii, o ridicare scurtă a sprâncenelor, schița unui zâmbet reprimat instantaneu, fuseseră suficiente pentru tânăra femeie.
— Ceee?! Nu-ț’ place? Bărbatul tăcut în continuare, dar fără a părea nepoliticos, o privi în timp de mesteca o feliuță de ardei. Ochii săi nu o ocoleau, ci se bucurau privind-o și nici nu lăsau impresia că ar căuta răspunsul.
—Nu am nici un motiv, rosti după ce înghițise calm ceea ce mestecase. Își lăsă pe marginea farfuriei cuțitul și furculița și-și îndoise degetele palmelor pe cantul mesei, încadrând farfuria. Vorbea la fel de calm cum și mâncase, nu se grăbea să ofere mai mult decât trebuia. Era oare un bărbat cumpătat sau doar se gândea cum să prevină o situație nedorită? Cuvintele sale nu erau suficiente, iar femeia nu înțelese clar dacă motivul absent, adus eliptic în vorbă, trebuia să explice acceptarea sau refuzul.
—Nu-nțeleg, pân’ la urmă, îț’ place sau nu-ț’ place? Felul în care accentua cuvintele și cum le lega sau le împărțea, ritmul și tonul lor, trăda nu numai nerăbdarea, ci și o anumită neglijență a limbajului și insuficientă așezare a ideilor. Ce-i cu motivu’ ăsta? La ce-mi folosește dacă nu înțeleg ce vrei să spui! Tonul pulsa de frustrare, dar una care nu reproșa, ci doar constata repetarea, pe urma altor discuții ce fuseseră purtate în împrejurări asemănătoare.
—Nu am nici un motiv să nu-mi placă, reluă parțial bărbatul. E un nume… sugestiv pentru ceea ce vrei să devii. Cum se poate vedea, ezitase o clipă în găsirea adjectivului potrivit. Îi plăcea precizia sau dorea să lase doar impresia? Explozie, ardere, spontaneitate, căldură, dinamism, topire, asta îmi sugerează numele pe care îl dorești. Ți se potrivește, mai adăugă după ce rostise înșiruirea de conotații. Îi zâmbi deschis, fără nicio urmă de maliție. Lily, care îl urmărise câteva clipe contrariată, își destinse la rându-i chipul. Întinse mâna într-un gest spontan și-i prinse peste masă, incomod, degetele mâinii stângi, așezate pe blat.
—Deci îț’ place. Îț’ place, nu are cum să nu-ț’ placă, șmechere! Era o constatare care se transformase deja în concluzie. Ultimul cuvânt sunase nepotrivit în gura ei, dar nicio schimbare nu era vizibilă în mimica sau gesturile bărbatului de dincolo de masă. Erau cuvinte care spuneau ceva nu prea măgulitor despre Lily, dar care pe acest bărbat nu-l deranjau. Știam eu că m-am gândit bine. Ca întotdeauna, cochetă ea cu ideea și cu atitudinea sa în același timp. Cochetă? Lily? Și acest lucru era posibil, dar nu se pot afla prea multe lucruri despre ea din puținele fraze spuse și din atitudinile observate, poate unele interpretate greșit. Ale ei și ale bărbatului. Și dacă există deja posibilitatea ca noi să fi greșit până acum, nu mai are nicio importanță dacă vom persista în greșeală atunci când vom răspunde la întrebările pe care tot noi ni le vom pune. Cine sunt cei doi care stau față în față la acea masă? Și unde este locul acestei mese care i-a îngăduit în vecinătatea ei intimă? Există apoi semne care ne-ar putea face să țesem o explicație despre relațiile dintre femeia pe nume Lily și bărbatul al cărui nume nu l-am aflat până acum. Dar înainte de toate ar trebui să ne oprim asupra subiectului discuției lor. Sigur toate astea sunt derivate din posibilitatea ca noi să fi greșit până la momentul în care ne propunem să ne întrebăm tot felul de „chestii”, cum ar spune Lily. O și spune.
—Chestia e, Johnny, că mie-mi plac foarte mult unghiile alea colorate în tot felu’, știi? Cu fel de fel de liniuțe, cerculețe, tăieturi, punctișoare. Ca lumea! mai adaugă pentru a da un plus de greutate spuselor sale. Oscilăm între a ne opri și a da amploare mugurelui nou apărut, nomenul bărbatului, care până în acest moment ne-a fost ascuns, nomen care este banal, fără semnificații suficient de întemeiate sau să-l urmărim pe Johnny, mimică, gest și atitudine, atunci când au apărut de undeva, acele surprinzătoare unghii. Sigur, Johnny se întreabă și se străduiește să le integreze în intențiile femeii. Nu le găsește locul, dar mintea acesteia este destul de complicată, în ciuda unor inconsecvențe evidente și pentru noi, pentru a face eforturi mai mari decât permite momentul.
—Unghii, remarcă el pe un ton liniar.
—Întotdeauna mi-au plăcut unghiile colorate, Johnny, este altă concluzie pe care Lily o găsește nimerită.
—Nu prea mă gândesc în general la unghii, remarcă prudent Johnny.
—Păi Johnny-băiete, oja nu o subțiezi cu acetonă? Bărbatul a căpătat o poziție cam rigidă. Trupul e înțepenit într-o postură ciudată, ca și cum gesturile i-ar fi fost retezate de cele auzite. Oja se subțiază cu acetonă, reia Lily. Și știi ce am văzut? Pe o sticuluță scria Acetonă Lily. Lily pronunța „sticuluță”!
—Iar tu…
—Da, mi-am închipuit cum ar fi să mă cheme Lily Acetonă! Îmi place cum sună. Și ai văzut ce de-a mai unghii frumoase poți să vopsești cu un pic de acetonă. Johnny strânse o idee din buze, coborî privirea la degetele sale și apoi la acelea ale femeii. Se potriveau la degete, lungi, fine și delicate. Unghiile lui îngrijite și perfect tăiate, fără nici un fel de lac, ale ei la fel de îngrijite, lungi, trecând dincolo de buricele degetelor, lăcuite roz.
—M-aș simți mai bine dacă m-ai asigura că ți-e clar ce vrei să faci, vorbi după câteva momente de tăcere. Nu aș vrea să iei o decizie pornind de la o sticluță de acetonă și de la imaginea unor unghii. Ar putea fi dezastruos pentru tine… pentru noi amândoi. Lily mări ochii și întinse din nou mâna peste masă atingându-i iar degetele.
—Johnny, dacă nu te-aș cunoaște ca pe trusa mea de machiat aș spune că ți-e frică!
—Poate chiar mi-e. Cunosc o sumedenie de cazuri de… nepotrivire a realității la nomen. N-aș vrea să te pripești și să se petreacă cine știe ce schimbare. Ezitase din nou înaintea cuvântului „nepotrivire”. Ar fi vrut să spună inadecvare, dar deseori Lily îi reproșase folosirea unui vocabular pretențios, pe care ea nu prea îl înțelegea. Johnny vorbea pretențios? Întrebarea care s-a iscat în mintea noastră nu are nici un fel de importanță în economia celor scrise aici, ca de altminteri și răspunsul, oricare ar fi el. Dar are darul, cel puțin, de a trasa mai conturat anumite limite pe care până acum abia le-am bănuit. După ce-l privise câteva clipe cu o mină serioasă, femeia își retrase mâna împreunând-o sub forma unui romb cu vârful în sus cu cealaltă.
—Îț promit că nu voi face ceva care să ne afecteze Johnny. Nu sunt chiar atât de ușuratică. Probabil Lily voia să spună „iresponsabilă”. Îi voi descoase de-a fir a păr pe Nomenatori și dacă îmi vor spune că schimbarea nomenului ar putea să-mi facă rău, voi renunța. Te iubesc prea mult Johnny și nu vreau să te pierd. Dar vreau să încerc. E ceva inexplicabil, ce mă atrage spre nomenul acesta! Simt de atunci, că nu pot face altfel! Lasă-mă te rog să încerc. Dacă nu aș face-o aș regreta toată viața!
Sunt multe afirmații destul de patetice făcute aici de Lily. Reținem că ea crede despre sine că nu este „atât de ușuratică”. Doi: va renunța la hotărârea de a-și schimba nomenul dacă acest fapt le-ar face rău. Trei: îl iubește pe Johnny. Până aici ne-am pus și noi întrebarea ce relație există între cei doi? și nu am putut să răspundem. Tocmai am aflat opinia femeii. Bărbatul încă nu ne-a spus-o direct, dar se poate deduce că soarta ei nu-i este deloc indiferentă și la fel nici relația existentă între ei. Patru: nomenul Lily Acetonă o atrage pe femeie fără putință de a se desprinde din mrejele lui. Este o „chestie” inexplicabilă! Și ne mai autoadresăm o întrebare: cine sunt (sau poate ce sunt?) „Nomenatori” despre care s-a vorbit tangențial?
—Cunoști toți pașii Nomenmorfozei? Știi ce presupune ea? Crezi că poți să treci prin toate moșirile? În definitiv e ca o renaștere. Dar Johnny, cunoștea el răspunsurile la aceste întrebări? Lily ridică din umeri.
—Nu prea. O să mă ajuți tu să fac ceea ce trebuie. Știi că nu prea le am cu birocrația. Lily confunda fără să-și dea seama, de asta era conștient însă Johnny, fenomenul Nomenmorfozei, care presupunea unirea dintre natural și social sub umbrela unei eugenii personale, cu puterea funcționarilor, o „chestie” de exagerare administrativă. Bărbatul dădu aprobator din cap. O știa pe Lily încăpățânarea în persoană, de aceea nu insistase să-i schimbe dorința, în speranța că va ajunge singură la concluzia firească. Conchidem și noi ajunși aici: bărbatul nu era de acord cu ceea ce intenționa Lily, dar nu se putea opune. Și mai observăm că Johnny știa că îi scapă ceva esențial în toată această poveste, dar nu realiza ce anume.
—Trebuie să mergi la Nomenatori în ordinea stabilită de Reguli: mai întâi la Onomast, apoi la Psihonom, Medonom, Corector și la urmă Administratorul Nomenelor. Vei avea de învățat numeroase lucruri, vei avea de trecut o serie de examene, va trebui să-ți corectezi anumite obișnuințe, pentru ca în final să fii trecută în Registrul Nomenelor cu noul tău nomen. Avem bănuiala că Johnny exagerase cumva cu toate aceste funcții, acțiuni obligatorii, pași de făcut, etape etc., pentru a o descuraja pe Lily și a o face să dea înapoi.
—Abia aștept! Doar atât a comentat Lily.
Suntem tentați să încheiem aici un prim paragraf și să semnalăm printr-o cifră, „1” sau prin trei steluțe „***” sau prin ceva de genul acesta, ori să lăsăm un spațiu liber, pur și simplu, pentru a trece la un al doilea paragraf în care să o observăm pe Lily la Onomast. Sau să scriem ceva succint despre acesta, să-i analizăm titlul, să descriem fișa postului, să facem o serie de excursuri despre inserția acestei meserii în societatea din care fac parte Lily și Johnny. Am face acest lucru cu dragă inimă dacă am cunoaște toate aceste date din altă sursă decât povestea despre Lily. Dar nu există altă sursă și trebuie să ne mulțumim doar cu ceea ce se referă direct la această femeie și la acțiunile ei pentru schimbarea nomenului, schimbare care, se pare, este susceptibilă de provocarea unor consecințe nedorite. După cum am înțeles din vorbele lui Johnny. Nu avem însă nicio idee despre aceste consecințe. Oricare ar fi ele. Le ignorăm complet. Deocamdată.
Johnny fusese acela care programase, cu inima strânsă, întâlnirea dintre Lily și Onomast și-și văzuse de treburi. Sau așa a părut… A fost sunat de Lily după două zile. Aceasta a intrat direct în subiect, ca de obicei, dar el a simțit în vocea ei o anumită reținere. A sperat că s-a lăsat păgubașă și a renunțat la ideea schimbării nomenului.
—Trebuie să ne întâlnim Johnny. Glasul ei nu mai era la fel de sprințar, ca întotdeauna. Se simțea în cele câteva cuvinte o oarecare dezamăgire. Cel puțin așa o percepea bărbatul. Nu și-a manifestat în nici un fel la telefon speranța că poate ceva a făcut-o pe Lily să dea înapoi. Peste o oră prezența lor avea să fie înregistrată în arhiva barului Florence & Florence, după numele celor două franțuzoaice, surori gemene, care îl deschiseseră înainte cu doi ani.
Deși percepea anumite schimbări, Johnny nu reușea să le identifice precis. Să fi fost ceva nou în gesturile femeii? Sau în veșmintele ei? Sau în felul ei de a fi? Lily era și nu era ea însăși. Vedem în înregistrări cum de masa lor se apropie cineva din personal și îi întreabă probabil ce vor să ia. Își notează ceva într-un carnețel și pleacă. Cei doi schimbă câteva cuvinte.
—Dacă aș ști dinainte ce se va petrece, aș renunța. Cel puțin așa gândesc acum după tot ceea ce s-a petrecut.
—La Onomast, anticipă Johnny. Lily, surprinzător de tăcută, dădu din cap, confirmând.
—Știi ce face un Onomast? Johnny se gândise chiar el s-o întrebe cum a decurs întâlnirea cu acesta, dar Lily îi anticipase întrebarea. Le sunt aduse pe o tavă din inox, ornamentată baroc, două cești cu cafea. După ce fiecare soarbe câte o gură discuția se reia.
—Nu am fost niciodată la vreunul, știi prea bine, dar am mai citit ici-acolo despre Nomenatori. Cărțile populare.
—Vax! ricană Lily cu binecunoscutul ei ton, apropiat sensibil de vulgaritate. Nimic nu este ceea ce pare. În astea două zile, am citit de mi-a crăpat capul despre Onomaști și onomastism, despre istoria nomenelor, despre ce înseamnă toate nomenele astea. Și mai ales despre puterea pe care o au împrejurările în care s-au fixat în minte un nomen, asupra personalității celui ce dorește să-și schimbe nomenul. Nu am citit în viața mea atâta! Johnny știa că Lily nu citea aproape deloc. Doar ceva reviste de body-beauty, dar fără un interes constant. Iar Onomastul, continuă Lily, mi-a ținut un discurs lung și plictisitor despre „Cum ne alegem nomenele”. Johnny se bucura în sine că femeia se plictisise, trăgând speranță că se va lăsa păgubașă. Nu putea să lase să-i scape însă nici o grimasă sau să facă vreun gest care ar fi îndârjit-o pe Lily să continue pentru a-i demonstra lui că poate să o facă. Era ca un copil care, interzicându-i-se ceva, face exact același lucru și se și laudă cu el.
—Cum a fost? riscă Johnny o întrebare aparent neutră.
—Cum să fie… tărăgănă Lily răspunsul și apoi se opri. Johnny nu o zori așteptând din clipă în clipă ca ea să spună cuvintele pe care el le aștepta: cred că o să renunț Johnny, spuse ea chiar acele cuvinte. Este incredibil de greu! spuse cu o stupoare evidentă. Pentru mine, adăugă ea imediat. Și avu o reacție spontană izbucnind în plâns. Plângea cu lacrimi mari, așa cum bărbatul nu o văzuse niciodată. Își prinsese față în palme și hohotea, făcându-i pe rarii clienți de la celelalte mese să se uite la ei cu mirare. Johnny nu știa cum să se comporte. Lily nu plângea niciodată, sau nu plânsese niciodată până atunci. Se prefăcea uneori, simpatic, pentru a-l îndupleca să facă ceva pentru ea, dar cu adevărat nu plânsese în nicio situație.
—O să fie bine, rostește mecanic Johnny, depășit de situație, simțind că ea are nevoie în acele clipe de aceste cuvinte răsuflate de-atâta folosire.
O vedem pe Lily care, luându-și palmele de pe față, caută în poșetă ceva. Machiajul i s-a întins pe frunte și pe obraji ca o mască prinsă prost, dar nu-i stă rău deloc. Este evidentă statornicia frumuseții ei care nu poate fi afectată nici chiar de asemenea incidente. Scoate câteva șervețele și-și șterge ochii, apoi liniștită dintr-o dată, întinde pe masă trusa de machiaj. Plânsul a fost o simplă reacție nervoasă sau conștientizarea unui sentiment de neputință? În timp ce-și reface machiajul vorbește.
—Nu pot să-ți povestesc tot. E prea mult și nici nu mai țin acum minte cum au decurs lucrurile. Când am vorbit despre una sau despre alta… Știai că a fost o vreme când oamenii își puteau lua ce nomen voiau fără nici un fel de precauții? Nu așteptă răspunsul lui Johnny. Dacă doreai să te cheme… Freddy, te duceai pur și simplu la Presides și îndeplinind ceva formalități, îți schimbai nomenul. Și nu trebuia să ții seama de locul, de momentul în care ți-a apărut dorința de schimbare. Ofereai un motiv pentru care ți-l schimbai și atât. Și, Johhny, accentuă ea luându-și ochii din oglinda în care privea în timp ce trecea delicat cu pămătuful fin peste pomeți, nu erau nici un fel de urmări ale schimbării nomenului! Rămâneai același. Johnny mări ochii mirat. Să înțelegem că nici el nu avea habar de aceste lucruri? Sau se prefăcea, ușurat că Lily trecuse peste criză?
—Așa ți-a spus Onomastul?
—Da, Johnny. Și apoi s-a întâmplat ceva cu creierul oamenilor, o chestie pe care nu am înțeles-o, ceva din afara Pământului, un fel de radiație care a făcut posibil ca dorințele noastre foarte puternice, în anumite condiții să devină realitate. La fel și cu nomenul. Schimbarea lui te schimbă și pe tine. De aceea e nevoie să mergi la Nomenatori. Pentru a-și da seama ei dacă schimbarea ta va fi bună sau rea. Pentru tine și pentru ceilalți. Iar fiecare te lasă să mergi mai departe sau nu. Dacă treci probele stabilite pentru fiecare persoană în parte. Și a mai spus, că fiecare probă te schimbă, așa încât uneori devii altul.
—Ți-am spus…
—Da Johnny, spuse cu glasul stins Lily și brusc, abia ce-și terminase machiajul începu din nou să plângă. De data aceasta încet, lent, fără nici un sunet, dar lacrimile i se scurgeau la fel într-un șuvoi neîntrerupt pe obraji.
—Ei, haide, haide, interveni de data aceasta cu glasul moale Johnny, dacă vrei neapărat să continui, te voi ajuta eu… O spusese! Îi venea să-și muște limba, dar nu se putuse abține. Cu ochii în lacrimi, Lily îl privi și-i surâse chinuit. Cum acum stăteau unul lângă altul, își lăsă capul pe umărul lui stâng, îngropându-și fața în cămașă, care supse imediat toate lacrimile de pe fața ei. Bărbatul o cuprinse cu brațul lipind-o și mai mult de el. Era clar că puțin îi pasă de ceilalți. Sau poate chiar îi păsa? O mângâie ușor pe păr și-o legănă ușor până când femeia se liniști. Rămase însă în aceeași poziție respirând adânc ca și cum ar fi adormit.
—Mă ajuți Johnny, chiar mă ajuți? ținu ea în șoaptă, de-abia i se auzea vocea, să se convingă.
—Sigur, întări el cu glasul ferm, dar regretând deja neputința de a refuza. Ca întotdeauna… Și ce ți-a mai spus Onomastul? Acum putea s-o întrebe. Lily se desprinse de el și reluă machiatul.
—M-a pus să-i descriu locul și momentul în care mi-a venit ideea să-mi schimb nomenul. Știi că înainte de… radiația aia, nomenului i se spunea nume? Atunci au apărut toate procedurile astea și toate funcțiile astea care nu erau cunoscute înainte. Johnny dădu din cap confirmând. Eu habar n-aveam… Câte lucruri nu știu, adăugă meditativ oprindu-se din ceea ce făcea pentru câteva clipe. Abia acum îmi dau seama de asta. Reîncepu machiatul, nepărându-i-se deloc insolit că o făcea într-un bar. I-am spus că am văzut ce scria pe o sticluță (ciudat, nu mai spunea „sticuluță”!), adică Acetonă Lily și că mi s-a părut foarte trendy. Johnny tresări. „Trendy”? I-am spus cum mi-au venit atunci în minte ornamentele acelea de pe unghii… Și chestii din astea… M-a ascultat foarte atent, apoi a făcut acolo la aparatele lui niște… treburi. Mi-a spus ceva despre… ăă… ceva despre un risc, că e mare și că pe graficul nu știu care, nu îi apar unghiile pe care le aveam eu în minte. Că… în analiza pe care i-a dat-o aparatul acela iese ceva despre dizolvare că, cică, acetona asta face mai ales, dizolvă, da’ eu știu asta, și-am spus și ție doar. Și-i normal, că nu poți să-ți lăcuiești unghiile fără acetonă… Și alte lucruri pe care nu le mai țin acum minte. Mi-a dat toate lucrurile astea și în scris, cu grafice cu tot felul de culori… A, să nu uit! Mi-a spus și asta mi-a plăcut tare mult, că voi începe să gândesc altfel mergând la Nomenatori și făcând tot ce spun ei…
—Adică? îi scăpă lui Johnny fără să vrea, surprins de idee.
—Nu știu precis ce a vrut să spună, da’ parcă simt că nu mai sunt așa de proastă ca mai înainte! Bărbatul o iubea sincer pe Lily, chiar dacă știa foarte bine că nu o dădea cultura afară din casă. Ceea ce îl atrăgea la ea era naturalețea ei, frumusețea strălucitoare și maniera incredibilă de a face dragoste. Și bunătatea neobișnuită a femeii. Erau trăsături care nu se prea îmbinau la alte femei pe care le cunoscuse și de care fusese dezamăgit. Își spusese în final că nu le poți avea pe toate la un loc și că trebuie să fie fericit cu Lily și chiar era în mare măsură. Nu-i așa Johnny că parcă se simte că nu mai sunt la fel de proastă? Repetarea ultimului cuvânt îl făcu pe bărbat să zâmbească larg.
—Ești prea dură cu tine Lily. Tu nu ești deloc… ezită o clipă.
—…Proastă, adăugă femeia fără nici un fel de jenă. Cuvântul rostit cam tare se auzi în tot barul făcându-i pe cei câțiva clienți să o privească din nou intrigați. Ești un drăguț Johnny, dar acum realizez cu adevărat că am fost proastă, cu siguranță mai sunt și mi-ar părea rău tocmai din această cauză să renunț. Poate se mai deschid niște căi aici, se bătu cu mâna peste frunte, să știu și eu mai bine pe ce lume sunt. Ai spus că mă ajuți, nu?
—Bineînțeles. Lily se scotoci în poșetă și scoase câteva hârtii. Desprinse una și i-o întinse lui Johnny.
—Avizu’. Am trecut toate testele pe care mi le-a dat Onomastu’. Și mi-a mai dat și de învățat ceva până mă voi duce la următorul Nomenator. Mi-a spus că Psihonomu’ mă va primi la el după un fel de discuție despre lucrurile astea. Așa că, vreo câteva zile voi sta în casă și voi toci. Te sun când termin, să stabilești întâlnirea cu el. Johnny nu putu decât să dea aprobator din cap.



