Spații culturale nr. 42 (4)

POVEȘTI DE CĂLĂTORIE

Doina CERNICA

O călătorie de o jumătate de veac

Locuiam pe vremea aceea într-o casă de lemn, cu spațiul destinat mansardei doar schițat de acoperiș și de structura plafonului camerei de dedesubt, semănând cumva cu un hulubar, cu ziare, reviste și manuale școlare vechi în loc de porumbei. Aici îmi plăcea cel mai mult să citesc, era liniște, iar aerul însorit se păstra mai mult decât în restul locuinței, ca muzica într-un trup de vioară. Și tot aici s-a produs într-o adolescență însetată de cărți, urcarea pe o treaptă nouă a lecturii. Ea a fost prilejuită de un volum mai puțin cunoscut al lui Jules Verne, ,,Matias Sandorf”, în traducerea plăcută a lui Ovidiu Drimba. M-a atras de la început cu amănuntul că eroul trăia ,,într-unul din comitatele Transilvaniei, în districtul Făgărașului, într-un vechi castel medieval” și că ,,Universitatea din Pesta, Academia de științe din Presburg, Școala Regală de Mine din Schemnitz și școala Normală din Timișoara l-au avut printre elevii lor cei mai sârguincioși”, amănunt grație căruia am trăit simțământul apartenenței la fermecătoarea lume julesverniană. Și m-a cucerit cu descoperirea faptului că relua într-o altă geografie povestea Contelui de Monte Cristo a lui Dumas, parcursă la o vârstă destul de crudă, printr-una din acele expediții temerare pe care ți le prilejuiește biblioteca familiei și încrederea absolută a părinților în puterea cărților de a-și alege singure cititorii. Această descoperire a făcut din ,,Matias Sandorf” prima lectură în care în care am avut să spunem o poziție dublă, de imersiune în poveste și totodată de urmărire a ei din afară, inventariind similitudini și noutăți. Cum spuneam, geografia era una dintre acestea din urmă și ea m-a dus pentru prima dată pe Coasta Dalmată și a iscat în mine dorul de a ajunge într-o zi la Raguza.
,,Raguza, sau mai bine-zis micul stat al Raguzei, a fost mult timp un stat republican, chiar înaintea Veneției, deci în secolul al IX-lea. Abia în anul 1808, un decret al lui Napoleon I l-a alăturat, în anul următor, regatului Iliriei, făcând din el un ducat, pentru mareșalul Marmont. Încă din secolul al IX-lea, corăbiile raguzane, care cutreierau mările Levantului, aveau monopolul comerțului cu «necredincioșii» – monopol acordat de Sf. Scaun –, ceea ce dădea Raguzei o importanță deosebită față de aceste mici republici ale Europei meridionale. Raguza se mai distingea și prin alte însușiri alese, iar faima învățătorilor săi, renumele scriitorilor săi, gustul artiștilor săi îi atrăsese denumirea de «Atena slavonă»”. După mai mult de jumătate de secol, înaintam în foșnetul acestor pagini spre Raguza de odinioară, Dubrovnikul Croației de azi, cu presentimentul unei bucurii, al unui dar pentru cititoarea rămasă în hulubăria adolescenței.

Urmărite de privirea binevoitoare a lui Sveti Vlaho, sfântul ocrotitor al așezării, veghind ca într-un tablou votiv șuvoiul uman de pe înălțimea zidului, am intrat dinspre apus prin Pile, una din cele patru porți ale orașului vechi – stari grad, doctorița Claudia Andon, Niadi și cu mine, emoționate de ideea accesului într-un spațiu privilegiat, ocrotit nu numai de invincibile fortificații, ci și de condiția sa de oraș-muzeu, parte a patrimoniului umanității, pe lista comorilor UNESCO încă din 1979. Și pentru că ziua din caldă devenise nespus de caldă, am descifrat în susurul apei din Marea fântână a lui Onofrio un ospitalier bun venit, rostit pe cele 16 guri ale măștilor sale decorative, ce avea să ne însoțească mersul pe lespezile de piatră albă ale Stradunului, ,,splendida arteră principală” pe care mă chema Jules Verne, drumul care străbate orașul spre răsăritul mării, până la gradska luka – portul vechi, de-a lungul a exact 292 de metri. De unde și gândul poetului Luko Paljetak despre această stradă ,,unică în lume”, că pe ea ,,pașii nu se aud, dar se văd”. Piciorul pus pe piatră era însă odinioară pe valul Adriaticei și la fel de tulburător ca și gândul poetului am retrăit fulgerător în închipuire fiecare pumn, și fiecare coș, și fiecare sac de țărână cărora le-a trebuit două veacuri ca să alunge acest val în larg, astupând strâmtoarea care despica Raguza primului nostru mileniu. De o parte și de alta, clădiri vechi, în stil baroc, în locul celor spulberate de cutremurul din 1667. La parterul lor, magazine, cafenele, gelaterìa, sub arcul care cuprinde deopotrivă vitrina și ușa, cu terase sub copertine și umbrele, în față. Cum fiecare edificiu însemna un moment de neuitat din istoria cetății sau o poveste care merita ascultată, am ales Coloana lui Roland, pentru dubla sa semnificație. Pe de o parte, omagiind vitejia lui Roland, asemenea cunoscutului poem medieval, celebrează idealul raguzan al libertății, iar pe de alta vorbește de prețul mare pus întotdeauna de locuitori pe cinste: la picioarele tânărului cavaler cu sabie și scut se află etalonul cotului, măsura lui în piatră de 51,2 centimetri. Faimoasă pentru țesăturile sale, ca și pentru boiangeriile destinate acestora, Raguza avea și sumedenie de negustori, a căror onestitate putea să fie verificată de orice cumpărător, apelând la acest etalon aflat la vedere, în drumul mare.

Ieșim în vechiul port, în care o diversitate de ambarcațiuni, de la un semisubmarin la o corabie de epocă, ne îmbie la o călătorie pe apă, pentru o privire care să cuprindă orașul dinspre mare. Alegem micuțul glassboat ,,Tina”, cu porțiuni de fund transparente, ca să ne uităm din când în când și în adâncurile ei. Nu a spus Jean-Jacques Cousteau că ,,Marea în jurul Dubrovnikului este cea mai pură din întreaga Mediterană”? Pornim spre sud și după ce am zărit-o din port, în continuarea Arsenalului în care se construiau și se reparau navele flotei comerciale a Raguzei, fortăreața Sf. Ivan, construită în secolul al XV-lea ca să apere portul și orașul, ni se arată ca un animal preistoric din piatră atent la liniștea lor. În pântecul său intră lungi rânduri de oameni, atrași de Muzeul Marinei și îndeosebi de Acvariu, dar de pe puntea ,,Tinei”, privirile ni se ațintesc spre laba pe care a întins-o în apă, mult cântata Porporela, digul cu farul roșu în capăt, cel mai căutat loc pentru plimbare la căderea serii de către îndrăgostiți și de romanticii fără vârstă. Însă ceea ce ne impresionează cu adevărat este fortăreața singuratică și sumbră Lovrjenac, ridicată în piatră pe vârful unei stânci, la 37 metri înălțime. Pomenită de la 1300, exprimând cu înscrisul ,,Non bene pro toto libertas venditur auro”, ,,Nici pentru tot aurul din lume, libertatea nu se vinde” convingerea care a însuflețit și a susținut Raguza și în cele mai grele clipe, Lovrjenac îndreaptă ochii minții spre crucea de piatră de pe muntele Srđ, rănită de suflul unei grenade în anii războiului de independență (1991-1995), restaurată și apoi sfințită pe 14 octombrie 1996. În ceea ce privește Lovrjenac, când fort militar, când închisoare, când depozit, astăzi este mai ales scenă de spectacol, în primul rând pentru Festivalul Dubrovnikului, dar și pentru piese de teatru, ghidurile raguzane vorbind chiar de decorul excepțional oferit operelor lui Shakespeare, nefericirea lui Hamlet neputând fi evocată mai strălucit decât în fortificațiile acestei citadele fără seamăn. E un punct de vedere, desigur, care îți stârnește interogații despre tragedia prințului din cețurile nordice desfășurată în transparențele desăvârșite ale mării și cerului la Dubrovnik.
Venind spre Raguza și căutând-o la orizont de la înălțimea șoselei, am fost întâmpinați de avanpostul ei verde, insula Lokrum, pe care acum o vedem de aproape, o grădină atrasă la suprafață de soare de pe fundul mării, dar legată în continuare de acesta ca un nufăr prin tulpina și rădăcinile sale. Îmbogățit permanent cu noi specii de arbori, flori și păsări din multe părți ale pământului, micul paradis care și-a avut în istorie grădinari grijulii întâi în persoana călugărilor benedictini, apoi în Maximilian de Habsburg, viceregele Mexicului, în prințul Rudolf de Habsburg și în urmașa sa, care a vândut-o Regatului Iugoslaviei, în parlamentul republicii croate, și în cele din urmă în Croația contemporană, ospitalieră din timpuri imemoriale cu Richard Inimă de Leu, cu prietenii Raguzei și astăzi cu vizitatorii ei, Lokrum ne-a salutat prietenos cu o undă de puternice miresme de pini și dafini.

Înaintarea ,,Tinei” purtându-ne spre partea nordică a portului, ne aduce în față lazaretele, spații destinate carantinei în secolul al XVII-lea, în prezent aparținând comerțului și recreerii, și turla mănăstirii dominicane, într-al cărei muzeu ne așteaptă creațiile celor mai importanți artiști ai Raguzei, între care și Vlaho Bukovac cu ,,Miracolul Sf. Dominic”, dar și crucifixul pictat de Paolo Veneziano, la rându-i biblioteca oferindu-i cercetătorului aproape 300 de incunabile și numeroase manuscrise de preț. Dar nu spre construcția gotică a locașului, ne-am îndreptat la debarcare, conștiente de pedeapsa alegerii, ci spre aceea barocă a Catedralei Dubrovnikului, ridicată în 1713 pe locul în care cutremurul din 1667 a distrus-o pe cea veche și aceea înălțată pe ruinele alteia, preromane, din secolul al XI-lea, această înlănțuire de catedrale păstrând vie legenda legământului lui Richard Inimă de Leu la întoarcerea din cea de a treia cruciadă, când aruncat pe Lokrum de o furtună teribilă care i-a distrus corabia, a promis Celui de Sus să ridice două biserici: una în Raguza salvării și alta în Anglia natală. Catedrala-Tezaur, cum este anunțată pe harta orașului, este de două ori bogată, o dată în moaște de sfinți, inclusiv ale Sfântului Vlaho, păstrate în relicvarii-bijuterii, împodobite cu aur, argint și diamante, și a doua oară în opere de artă aparținând unor maeștri italieni, flamanzi și raguzani, între care, deasupra altarului, și polipticul lui Tițian ,,Adormirea Maicii Domnului”, sărbătoarea care reprezintă și hramul catedralei, pe care l-am admirat de departe, cu respect pentru lumea care se ruga în tăcere. După care ne-am reîntors pe Stradun, acolo unde în imediata apropiere a Palatului Sponza, a Campanilei municipale și a Coloanei lui Roland (toate valorile în valoroasa Raguza sunt una lângă cealaltă, valorizându-se reciproc) se află Biserica Sf. Vlaho.

Acesta a devenit protectorul orașului în secolul al X-lea când în fruntea unei oști celeste a apărat Dubrovnikul de venețieni. De peste un mileniu, recunoștința și credința raguzanilor în puterea și mila lui Vlaho n-au slăbit nicio câtime, dovadă invocarea sa în toate împrejurările vieții, la necaz și la bucurie, dar și numeroasele statui care îl reprezintă. Una dintre acestea, în arcul interior al Porții Pile, este creația cunoscutului artist Ivan Meštrović, o alta, poleită cu aur, ținând în mână macheta orașului, singura supraviețuitoare a incendiului din 1706 care a preschimbat biserica zidită în secolul al XIV-lea în cenușă, se află acum pe cornișa bisericii reînălțate imediat de Marino Gropelli, cu o scară amplă pe care au loc ceremoniile inaugurale ale diverselor manifestări religioase și culturale ale orașului.
Neputincioase în fața hărții roșii a Dubrovnikului plină de ochii albaștri ai monumentelor de neocolit, hartă pusă gratuit la dispoziția vizitatorilor de centrul local de informare turistică la Pile, înaintea podului, lângă fântâna sculptorului Ivan Rendić, ,,Nimfa și satirul”, dăruită orașului lor natal de frații Nik, Antum și Inja Amerling, alegem un respiro. Cât să schimbăm cinci euro în treizeci și șase de kune, pentru două plăcinte raguzane și o înghețată italienească. Și în frățietate deplină cu porumbeii, să bem apă și să întârziem câteva minute pe ghizdurile Marii fântâni a lui Onofrio.

O ultimă privire înapoi, la plecare, de pe același creștet al șoselei ca și la venire, dar neîndoielnic mai bogată acum, adună într-un tablou care își așteaptă încă pictorul smaraldul întunecat al insulei Lokrum, acvamarinul Adriaticei și roșul olanelor de pe acoperișurile orașului intensificat de apus, acoperișuri ale căror istorii scrise ar putea alcătui cronici complete, spunea Ivo Andrić, laureatul croat al Premiului Nobel. Și o privire înainte, sub acoperișul casei de lemn, în hulubăria ziarelor, revistelor și a cărților vechi, din care s-a înălțat într-o zi porumbelul călător al poveștii lui Jules Verne. Ca să trimit adolescenței mesajul unui vis ajuns la destinație.

Ignatie GRECU

POVESTE DE TOAMNĂ

Motto:
„El este numit uneori sufletul,
dar cel mai exact ar fi să-i spunem
tot așa, cântecul.”
(N. Stănescu)

I

De mult am visat
să fim două lebede albe,
suflete al meu,
nu în zbor maiestuos
ci umbrind
apa unui râu
în leneșă plutire.
Oprindu-ne din loc în loc,
eu să-mi scufund capul în adânc
după hrană. Tu să te înfoiezi
alături întinzând alb gâtul spre cer
și să te rogi. Da, să te rogi!
Sunt clipe în zori
când sulițe vesele de lumină
ating neaua penelor noastre
fără să o topească.
Ce dulce visare!

II

Iată, se-aude lung, un zgomot
de roți, parcă!
– Fii liniștit, suflete al meu!
E un tren care traversează râul
peste un pod.
Nu-i nici o primejdie! Călătorii
s-au adunat la geam
și ne privesc cu-ncântare.
Întinde aripa și-i salută!
Atât de rar au ocazia
să vadă o pereche de păsări
plutind fericită în sus, pe râu.
Și încă o pereche de lebede,
suflete al meu.

III

Oamenii, ce-i drept, se bucură
când văd ceva imaculat
în mișcare.
De pildă, un nor de marmură
pe cer,
un stol de egrete, o ninsoare…
Frumoase sunt plecările,
dar mult mai frumoase reîntoarcerile.

IV

Ce limpede-i apa și rece !
Frunza pe ram bate-n auriu cald,
scrisă pe margini cu purpură.
Ce roșii sunt boabele mărunte
în spini!
Graurii se-adună în stoluri, țin sfat
pe înaltele sârme de tensiune.
– Să plece sau să mai stea?
Să nu te temi, suflete al meu!
Privește natura. Se împodobește
atât de ales, oglindindu-se-n râul
în care noi ne petrecem o clipă din viață.
Aurării împărătești strălucesc
pe fiecare ram.
Și văzduhul susură moale,
ca un ulei de măsline.
Ce pace oare va să vină?
Pe dealuri și-n văi nici un suspin.
Strugurii atârnă în vii rod deplin.
Paftale de aur încing pomii la mijloc
să stea drepți încărcați de roade,
ca niște oșteni înarmați.
Bea cu tot cerul, lumină! Cine
din umbra cea deasă ne-ndeamnă?
E fericită o pasăre care nu doarme.
Sau veverița lovind cu flacăra cozii
în copaci?
Încă se mai văd sau par brodate
urme de căprioară în iarbă,
ca pe un veșmânt, în poiană.
Sub stâncă, izvorul, același mereu, aruncă
alți stropi luminoși
frăgezind umbra luminii…

V

Ce bine-i aici! Până când, Doamne?
Pietrișul sclipește atât de clar pe fund
încât te face să crezi
că-i bolta înstelată.

Peștișori multicolori vin iute
și pleacă în zbor
pe sub umbra piepturilor noastre
nave ușoare-n plutire.
Asemeni unor sunete de flaut,
singuri intră
în jgheabul gâtlejurilor noastre
și nu vor să mai iasă.
O, dulce pradă cântătoare!

E vremea, cred, suflete al meu, și noi,
întinzând turnul gâturilor noastre
și, deschizând larg aripile albe,
să ne înălțăm zburând
către limanul cel lin
care departe foarte ne-așteaptă!…

VI

Un nor ca o lebădă albă
rămas în urmă, plutind
s-a apropiat de ceilalți nori
și s-au îmbrățișat sărutându-se.
Albastru, prea albastru era
cerul când toate dintr-odată
bătând puternic din aripi
s-au înălțat zburând.
Mari picături de ploaie, reci,
au mângâiat, apoi, câmpia,
care, lin, prea lin, a tresărit,
în soare, înverzind.

VII

Vine un anotimp când păsările
își întind larg aripile
și se înalță zburând
la țări cu nume ciudate, străine.

Cântecul pleacă odată cu ele.
Rămâne pădurea săracă
și codrul bătrân.
Izvorul deapănă în zadar
povestea lor nesfârșită
când, fericite, ramurile
se plecau
mlădioase în zori
legănând o auroră de cântece
voioase…

VIII

Mă-ntreb uneori, în taină:
Despre mări, oare, se poate
cânta?
Despre diminețile ca niște
acoperișuri de aur
pe munții de diamant.
Câmpii în revărsare de holde
ca niște nori de
purpură…
Și lumea o scânteie mică,
mică de tot
la capătul acestei vieți
tremurând, vai,
tremurând…

Valeriu MITITELU

Mama răniților

bea tată că prea ți-a fost lăsat să înghiți amarul până mai ieri
întoarce-te pe șapte cărări
ce dacă se vor auzi câinii în giurgiu lătrând
vor fi având și ei necazul lor
câinesc
lasă-i să hămăie
de azi-noapte la mama răniților paharele freamătă așteptându-te
ai grijă atunci când ajungi dă drumul cailor
gonește-i de pe pe tapet departe în lume
și reazemă-ți sufletul de toți pereții
bea tată până când oi intra în podea
bea de te sătură
iar dacă vinul ți-o curge prin barbă ajungându-ți la os
și de la os înapoi până la scândură
mama n-o să te certe
mama n-o să mai zică nimic
nici o clevetire nici un duh rău nu-ți vor mușca gleznele
bea tată în tihnă nu te grăbi
via din spatele casei pentru tine a plâns toată luna lui martie
din tine hrănindu-se
pentru tine rodin

Învoirea

mai vino tată în vise
întinde-mi mâna slăbită să stăm de vorbă
cât ar arde-o țigară
spune-mi cum o mai duci și ce mai face Andreea
oasele te mai dor pantofii te strâng
scrisorile și ziarele îți ajung
pâinea tot neagră-i
spune-mi tată cine-ți cârpește șosetele
iar când la noi plouă acolo e soare
pe aici florăresele și-au pitit margaretele sub tejghele
și toți ridică din umeri
și nimeni nu știe dacă greva mecanicilor de tren
a răsturnat garnitura pe drum
sau pur și simplu sunt alții pe listă la rând
miercuri joi vineri sâmbătă…
hai tată duminică ieși la raport și cere-o-nvoire
cât ar arde-o țigară

Patruzeci

de patruzeci de zile dimineața în zori mângâi pământul
flori veștede panglici și-o piatră mai grăiesc despre tine
sub semnul fecioarei pe drumuri de sare
de-a oarba prin liniștea albă
tot balbâi cu degetele și mângâi pământul
mi te-arăți apoi iarăși te-ascunzi undeva sub o frunză
căzută și ea la cântatul cocoșilor
unde esti?
„ați aflat despre Gheorghe știți cumva i-o fi foame îi lipsește ceva?”
iar palmele lor zdrelite întinse a pomană povestesc tremurând
în aerul rece și putred al toamnei

trecerea

stingerea a fost dată de mult dar
felinarele se încăpățânează să pâlpâie
prin marea cetate doar greierii
se mai aud țârâind redundant
sau poate schelălăitul unui câine cuibărit
la căpătâiul stăpânului păzindu-i încă oasele
deunăzi pe aici au trecut la pas cavalerii
fluturând steagurile
și câtă pace au lăsat în praful
fierbinte al amiezii copitele cailor
ah câtă liniște și câtă uitare sub crengile
de măceș pe care se coace rozariul

iată fiul tău

iată fiul Tău odihnind între flori
străin de tot ce până azi l-a-ncercat
lumânare topită – trupul său ostenit din care sângele a fugit
scrie acum caligrafic reverențe unei alte femei
iată fiul Tău și-a lăsat poarta casei deschisă
și azi se întoarce la Tine

miercuri

dacă e miercuri poți primi la schimb
în locul pantofilor o pereche de aripi
dacă e miercuri te lepezi de trup și
înveți de la fluturi zborul planat prin livezi
sau te-ascunzi într-un fagure
și repeți despre îngeri
dacă e miercuri legea gravitației
se abrogă în regim de urgență
iar infinitul începe dintr-un fir de pelin
dacă e miercuri patru pereți
îți pun viața într-o paranteză
apoi cât ai clipi aceștia se preschimbă
într-o suburbie a morții prin care
îți rătăcești singurătatea

lumea nouă

douăzeci de ani ai stat pironit pe cruce
azi în sfârșit ai coborât și ostenit
te-ai lungit pe masă în mijlocul casei
curtea-i ticsită de oameni șoptindu-te-n rugăciuni
dar tu dormi neîntors ca un prunc
mama sărmana la căpătâi te veghează
alungând muștele departe
dincolo de linia orizontului
tu dormi și nu pot să îți trec pragul
privindu-ți brațul de sare ridicat peste nori
fluturând din lumea nouă a drepților o batistă

Virgil Diaconu

Pădurea

De la o vreme mă izbesc tot mai des
de geamul prin care se vede pădurea.
Ca o vrabie – de geamul prin care se vede pădurea.
Pădurea celor o mie de glasuri, vorbitoarea pădure.

Aş putea s-o ating – îmi spun –,
dacă noaptea strecurată pe sub uşă
nu s-ar pune cu pieptul ei în ferestre.
Aş putea s-o ating – dacă întunericul
nu mi-ar ascunde mâinile.

Întunericul! El îmi pune întotdeauna piedici,
deşi eu nu am râvnit niciodată palatele lui.
Întunericul, împăratul Întuneric!
El mă ţine sub sticlă şi îmi ascunde pădurea.
Pădurea celor o mie de glasuri, vorbitoarea pădure.
Pădurea, acest freamăt verde. Sufletul meu verde.

Numai eu mă izbesc ca o vrabie
de geamul prin care se vede pădurea.
Pădurea, care îmi vorbeşte în toate limbile pământului,
de teamă că n-o mai înţeleg.

Copilăria, desigur, mă strigă din cuiburi.
Ea îmi pune aripi; ea mă îmbracă în vrăbii de sus şi până jos.

Vezi, licuricii şi greierii nopţii sunt chiar organele mele.
Sunt făpturile care mă ţin în viaţă încă de la începuturi.
Ele mă scot în fiecare zi de sub sticlă şi îmi arată pădurea…

Pădurea, acest freamăt verde.
Sufletul meu verde.