Propoziții pretențioase – Afinară
Unde să te afișezi mai dihai ca la școală? Poate doar la Piață….
Pregătirile specifice. Măsurătorile precise – cu mici scăpări -, schițele detaliate până la ultimul ,,șurub”, teorema thalesiană uzată din plin, necesarul de materiale feroase ajuns pe masa aceluiași Carabelea, trecut în fruntea agendei – deh, nu în fiecare zi vine vecinul din spatele depozitului de pe strada Alexandru Ioan Cuza, dar obișnuința rămâne la bulevardul Focșani, cu o lucrare de anvergură, bănoasă – domn Istrate ,,amăgit”, ca orice client, că tabla minune, lindabul, vine cât se poate de repede. Marian, ca toți agenții ageriți după atâtea comenzi, i-a împuiat capul moșneguțului că marfa e a-ntâia și că în momentul când sosește la depozit, îl anunță negreșit. Și nu m-a slăbit, ulterior, deloc din expresia celebră ,,mămăițili și tătăițili”, fiindcă nu era zi să nu îi călcăm pragurile și inevitabil să întrebăm ,,Ce se mai aude cu tabla, mai vine?”. Iar când a venit…. Descărcare și depozitare. Tabla sprijinită pe peretele aleii de acces spre afundul curții, burlanele și jgheaburile așezate aproape vertical pe cadrul viei ce împânzea tot puținul ce nu rămăsese neconstruit în curte, restul de accesorii care pe unde s-a putut, mai adăpostite de soare și de ploi și afumări de la fiertura de roșii pe chirostrie. Drept să spun, nu știu unde s-a mai găsit loc și pentru bulionadă. Ne-am apucat de lucru după o săptămână, ne asaltaseră clienții și nu puteam spune nu, mai ales că data sosirii materialelor era incertă și dura de obicei, orientându-ne după lucrarea surorii lui nea Istrate, cam două săptămâni. Trebuia să ne terminăm angajamentele mai mărunte, știam că ne vom întinde, din cauza conformației acoperișului, cel puțin o săptămână, poate și o zi peste, anticipând micile doleanțe ale familiei. Printre ele s-a numărat renunțarea la coborârea burlanelor, situate înspre vecinul din spate, cu cot la cincisprezece centimetri de cimentul turnat între gard și casă. S-a hotărât că trebuie să rămână cum fuseseră cele vechi, ale căror ape le afluiam odinioară în reducția întinsă pe tot peretele casei de locuit, ce prelua ploaia și de la bucătărie și baie. Caroiaj de lanți pe acea parte, cârlige – îndoite în menghină, încă nu dețineam scula minune și ne chinuiam îngrozitor – și jgheaburi, cu ofuri scoase la fiecare fixare a capătului de cârlig, șorțuri montate la poale, nu fără sforțări în plus și reveniri asupra poziției lor, nu înainte de a găsi locul aproximativ al scurgerii, agasați de precizia locului de tăiere și așezare a colectorului. Nu în ultimul rând de îngustimea terenului rămas între gard și casă, cam 60 de centimetri, de bolta vecinului plină de coarde și frunziș. Cât despre statutul de agarean, după atâtea impedimente, ca mai mereu. Înjurături ca la ușa cortului și enervări. E foarte adevărat că nu numai lucrarea mă îmboldea să fiu spurcat la gură, ci însăși parada de părinți veniți înspre și de la școala al cărui frontispiciu…. O agasare cu atât mai pronunțată cu cât o persoană ca V. Cristoforeanu, un simbol râmnicean de final de secol 19, a ajuns să fie stindard etniei rome, majoritară. De aceea începutul, de aceea saturația priveliștii paradei de capoate și figuri indo-mongoloide, ,,agatele” vremurilor noi, modelele dezastrului mondial…. Salvatoare operațiunile dificile, măsurătorile înmulțite pentru aceeași bucată de tablă, în special la dolii, la horn, închiderile crestelor cu coame, colțurile de jgheab, îmbinările între ele și jgheaburi…. Să mai ai și o copertină de ciment de acoperit, cu toată pleiada de operațiuni și poziții dintre cele mai chircite în mai puțin de 4 metri pătrați…. E ca vorba lui Badea: trăim în România și asta…. Ne macină viețile.
