Propoziții pretențioase – Afretai
Mare-i Râmnicul dacă-l măsori casă cu casă.
O povară de care mă descarc, cu fiecare. Bine că n-am colindat de la una alta la rând. N-aș mai fi terminat niciodată, câtu-i el de dicționar. Astfel că ,,afganul” (eu) a mai și ratat lucrături de acoperiș pe strada Drăgăicii. Din gama ,,Veniți și măsurați și…”… mai vedem. Până în cotul străzii, tot pe dreapta, cum urci spre școala nr. 6. Citești ca-n carte în intențiile presupusului client, vezi imediat în ce ape se scaldă când pui pe hârtie. Emite tot soiul de mmm-uri și la final îl toarnă pe ,,Haide că om vedea cum facem.”. Partea ,,incriminată” – prelungirea imobilului, cu nimic mai prejos de bătrânescul edificiu, proprietarul afluise spațiul construibil, probabil pentru alte trebuințe iar acum își dorea cu adevărat transformarea lui în ansamblu pur locativ. Chestiune ce debutează cu acoperișul. Unul asemănător cu al altei case de pe strada paralelă – pe jumătate din ea -, actuala Gheorghiță Lupescu, să juri că avuseseră același constructor și șablon. Și de n-or fi pe aceeași linie – secanta-l taie pe Gheorghiță, sigur, perpendicular. De unde totuși ligamentul direct? De la tablă. Neagră – vopsită de noi pe loc, lăsată la uscat, bătută clasic. Neagră ondulată. Luminator la ambele pe mijloc. Diferențele lesne: una finisată, cealaltă rămasă la ,,fuse și se duse”.
Mare Drăgăicii, precum sărbătoarea ținută langa la târgul buzoian. Cu acces la ultima lucrătură (ultima de facto există, dar cu neparticiparea mea). Schimbarea reducției de la spatele casei și un jgheab pentru foișorul de lemn din curte. Bineînțeles, aproape de final, ploaia binefăcătoare de probă, ce se afișase din senin ca… turbata.
Numai Nae poate să-mi confirme dacă prin anii ’90 fusesem la același proprietar ca acum cinci ani, pe strada Gheorghe Asachi, penultima ,,uliță” din uriașul areal strâns între bulevardul Matei Basarab, E85 și Drăgăicii, luată la bani mărunți meserieșești. Tot un fost camarad de arme al lui și acela, și acesta, Costică. Găsit, în cadrul ,,aflării” – s-a dat singur în vileag – ,,secretăților”, văr cu Matei S., colegu-mi toboșar. (Deși, dacă privesc peste gardul vecinului – n-am fost în stare atunci -, cum rar spre deloc mă interesează ce-i dincolo – la furtișagul ocheadei maps-google-iene de azi -, mi-e că azimutul întâii lucrări se poate lua la acesta. Parcă….) De la premisele acestea s-a plecat cu încredere la măsurători, la schițe, la necesarul de materiale și la estimarea timpului de lucru și a manoperei. Omul cu pretenții – ale soției mai mult -: mare acoperiș mare, ridicat de la zidul original cu o ,,cinzeacă” de metru – a se ,,estima” jumătate -, întins și peste noua cameră – să fi ținut loc de sufragerie? -, cât să umble omul în picioare prin pod. Zis și făcut. Și facilă, și grea, și de durată. Facilă pentru motivul că am eliminat toate închiderile cu colț și am rămas la o singură dolie. Grea din toate motivele posibile. Stricarea întregului acoperiș; grija permanentă pentru prognoza meteo nefavorabilă; protejarea tavanelor de ploaie; protejarea tavanelor de călcături ce le afectau direct – atât ne mai trebuia, să ajungem pe partea cealaltă, în casă; protejarea tavanului de la baie și bucătărie, înființate după cum pe la majoritatea imobilelor din orașele mici și la sate, ca să nu ocupe spațiul de dormit și de stat pe zi, se practică: un zid la trei metri în spatele casei, mai scund, câte un căprior legat de capetele celor ieșite în afară, o ,,platitudine” cu mai puțin de 15 grade înclinație. Greu….
