Spații culturale nr. 44 (10)

Mirel PETROVICI

Fir de jar

Din pulberea căzută
de ardere mocnită,
călcată în picioare
de duşmanii fiinţei,
dorită în uitare
prin siluiri
şi mari nelegiuiri,
un fir de jar nestins,
rămas în ultimul ceas
din suflete curate,
în recea iarnă a vieţii,
s-a aprins.

Cu acest fir de jar
neprihănit
îngerii au pornit
în lupta fără cruţare
cu demonii – coarne de fiare.
Sfidând moartea,
cu sângele udat,
ei au spulberat
răul cancerigen
adus din infern.

În încleştare,
din suferinţa relelor adunate,
capetele plecate,
chemate la gloria renaşterii,
au fost salvate de sabia lui Damocles,
mânuită de Satan
prin slugile tainice, damnate,
plătite cu arginţii trădării.

Da, acest fir de jar
a trezit din visele neîmplinite
ale sufletelor zdrobite
pulberea la viaţă.
Prin incandescentul sânge jun,
din venele lor pure dăruit,
ei au năruit
înşelătorul munte de pietate,
reînviind pe el câmpuri,
alb-albastre,
pe care au răsărit
fragedele flori ale bucuriei,
de adevărată libertate.

Şi astfel miraculoasa pulbere,
de foc arsă, pe jos căzută,
a renăscut din firul de jar
purtat de suflet curat,
al spiritului la poarta credinţei,
prin mintea pilduitoare,
o rodie, pentru a naţiei înălţare.
……………………………………………..

Pulberea să nu uite niciodat’
pentru ce rod sângele martir
pe câmpul de luptă a fost lăsat
de suflet adevărat,
cu fir de jar purtat…

Strada

Se ţipă, se urlă din toţi plămânii, zgomotos,
de către oameni adunaţi în stradă, înecaţi
în picătura de apă-n pahar revărsată,
sătui de mizeria şi minciuna aleşilor,
sătui de corupţi, de beţia de înavuţire
şi de beţia de putere a celor cocoţaţi
din pură întâmplare.
Ne lipseşti, Goya,
vino în stradă! Imortalizează, cum numai tu ştii,
nepăsarea celor aduşi din zona crepusculară.
Din gurile noastre flămânde se va afla totul.
Dar fixează-ne expresia de feţe alungite în timp,
pentru a nu se uita vaietul
ce explodează din suferinţa noastră.

Nebuni de legat sunt, că nu au înţeles nimic.
De ce ospiciile ar rămâne goale?
Dorinţa uragan, purtată de stradă
din liniştea ce şi-o cer înţelept,
din dor de normalitate uitat.
Cei buni au murit de-a valma:
arşi, goi, rămaşi fără sângele lor,
cu respiraţia otrăvită de corupta beţie,
beţia înavuţirii şi a puterii nesimţite,
ce rupe pielea de pe noi şi frumuseţea noastră.

………………………………………………………………..

Sunt urletele durerii, ce ajung la cer
din piepturile de izbavă, a celor din stradă,
de sub tricolor. Speranţa nu iartă azi.
Este prea mult, şi ochii vom scoate din orbitele
nebunilor de legat, din corupta lor beţie
de fiorii ce se prind de feţele lor hâde.
Unde eşti tu, Goya? Noi te aşteptăm, în stradă…
Din floare

Din floarea irisului
deschisă din a sufletului lumină,
din clipe anotimpuri
ce roata soarelui le desprinde arar,

ghiocei ce din zăpadă răsar
din picuri scuturaţi de iarnă,
april, din mai în pomi ce înfloresc
flori de vişin, de cireş, de măr,
culori, miresme de încântare.

Şi irişi ce umplu iar căldura
nasc fructul, împlinirea abundenţei
din lanuri de grâu, maci roşii
din sudoare, îndatorata rodnicie.

Şi apoi la cules de vii,
din boabe soare, apă, culori de struguri
în autumnalul anotimp al crizantemei
din frunze verzi, galben-arămii,
pe care vântul înaripat în cădere
le-adună-n veşmânt de poezie;

dar nori trec şi vânturile bat
din cenuşiul de sub soare
şi flori de gheaţă albe înfloresc
din fulgi de nea,
ce iarna o îmbracă-n sărbătoare.

Şi clipele se rostogolesc uşor,
fără a prinde noi de veste,
în floarea iris plină de dor,
ce lumina soarelui le împarte
în anotimpuri de poveste…

Floarea-curcubeu

Din întuneric, lumina răsări;
E albul vieţii, e culoare?
E floarea-curcubeu, ce ne răsfaţă,
din petale deschise, flori – culoare,
cromatica razei de soare, din ploaie
de Dumnezeu adusă, oare?

Sclipiri de fericire, zâmbete
din soare se pornesc.
În orizonturi, lumini se depărtează,
nuanţe de flori, culoare-n brâu,
dorinţe, apoteoza vieţii
ce-n priviri din gând se împlinesc.
…………………………………………………….
E roşu, galben, verde,
din alb-albastrul luminii,
e floarea-curcubeu, arc ceresc.

Floare de colţ

Pe a piscului cunună
din picuri de lumină,
aduşi de nouri în adiere lină,
pe verde, cu alb argintat catifelat
şi cu galben în inimă picurat
la Soare, floarea de colţ se înalţă,
cu graţie de regină.
………………………………………………..
Pura floare, floarea frumuseţii,
floarea visurilor, a iubirii şi a vieţii,
din lumina desfăcută,
se lasă din culoare,
diafane surâsuri
în colţuri de floare,
cuprins de armonii stelare
de aura Prea Curatei purtată.

Pe arpegiul simfoniei siderale
din aria Celestă,
floarea de colţ punctează
împlinirea picăturii din soare
din doruri de vis 
încântare de paradis.

Cărți prezentate de:

Maria COGĂLNICEANU

Manuscrisul regăsit

Cu Manuscrisul pierdut , Valentin Popa este la a doua carte numită „proză scurtă”, noțiune vehiculată accentuat după anii `90. De fapt, se revine la acest concept estetic, ca și în cazul avangardei literar-artistice reactualizată, deși gândirea creatoare și modalitățile de expresie n-au înghețat pentru totdeauna în secolul trecut la Urmuz, Tristan Tzara, Gellu Naum; Salvador Dali, Pablo Picasso și la mulți mari artiști de pretutindeni.
Prozatorul de talent și cu o intuiție precisă a situațiilor și structurilor constructive captează atenția cititorului punând în discuție chestiuni discutate în cenacluri și cercuri literare: eroul și pseudo-eroul literar, falsa dizidență, literatura de sertar, problema libertății de creație, construcție și deconstrucție, stilul frumos versus stilul dezlănțuit, barbar și frust cu o acoperire totală în realitate, totul rotindu-se în zona phalică. Într-un „preambul” se dau explicații verosimile despre „ieșirea din amnezie”, „curățirea sertarului”, și ancorarea în realitatea zilei de acum. „M-am trezit dintr-un lung somn amnezic de un sfert de veac și mi-am amintit că sunt scriitor.”
Partea inițială a volumului surprinde o mulțime umană revolută. Mediul șantierelor de construcții cu tineri debusolați, brigadieri, tehnicieni, foști deținuți politici cu destine sfărâmate care-și retrăiesc doar crâmpeie de viață (Cosma și fiii săi), conflicte, anecdote stupide fac o bună conexiune. Condeiul scriitorului și alter-ego-ul său se răsfață în narațiune la persoana I, depășind cerințele prozei scurte de genul „Pâlnia și Stamate”, „Ismail și Turnavitu” sau schițele lui I. L. Caragiale. „Râsete în derivă” este unul dintre exemple. Orgii, petreceri în grup, gelozii, obsesii erotice, incesturi, vulgaritate, aspecte sinistre, decadență și lipsa perspectivei, orizont zăvorât urmat de un adânc sentiment al însingurării ca în proza camusiană balansează între vis și real. Contrastele existenței (diurn și nocturn), vizibile și în numele personajelor, teatralitatea gesticii, jocul ipocrit, toate laolaltă denotă lipsa fericirii.
Personajele care atrag atenția sunt femeile: femeia generică, prostituata de lux ca „doamna Emilia” și „doamna Marta”, orfana abuzată sexual, femeia fatală și femeia erudită, Dorotheea. Experiența de viață și cunoașterea psihologiei feminine, șirul lung de cuceriri pasagere ca și abandonul ating misoginismul de tip donjuanesc. Acel nimic și urâtul, ce populează un anumit eșantion uman din contemporaneitate cu blonde sau brune, Tanța sau Lena, alcătuiesc exponențial aventurile și capriciile dezmățaților. Ego-proza, lirismul și poezia în marginea nimicului, pudoarea stilistică ștampilează doar parțial scrisul lui Valentin Popa. Remarcabile sunt unele portrete executate cu repeziciune și mână virilă, sigură ca pescarul bătrân, „atotputernicul Costi”, Mona-Clepsidra, Toni Aricescu, „flecarul Năsosu”, domnul Ivașcu și altele.
Structural, o serie de proze amintesc postmodernismul anilor `80 și de un reprezentant celebru cum a fost și rămâne Gheorghe Crăciun, autorul romanului Pupa russa. De altfel scriitorul Valentin Popa cunoștea cercul acelor autori și mediile literare din areale românești diferite. În anumite „proze scurte” apar mina Bălan, Clujul, Vrancea, Adjudul familiare sieși. Întocmai cunoscutelor matrioșce, dintr-un fragment de manuscris pierdut și regăsit se dezvoltă suita de povestiri centrate în jurul Ionelei-Clarisa. Delimitându-se totuși de model, naratorul principal marchează un gen de literatură personală, arborescentă, dând șansă participanților la cenaclu să se manifeste diferit, bineînțeles și prin limbaj.
Brăila cu bișnițari și prostituate ca Marilena Curdihier, „băieții cu misiune secretă” participanți la revoluția din `89, ascensiunea unor mediocri la posturi universitare cu doctorate copiate de pe internet, alții cu holdinguri bănoase devenind „din comuniști capitaliști”, este toposul prelungit „într-un târguleț cum este Ianca” („Fochistul”). Spațiul laic cu hoteluri, cofetării și grădini este completat de spațiul sacru. În „Addenda: Cerșetoarea de la Sfinții Apostoli” ca într-o lucrare științifică de topografie și arhitectură regăsim lumea celor dezamăgiți după revoluție. Dezvoltând biografia-spovedanie a unei femei de moravuri ușoare al cărei destin se putea identifica personajului Ionela-Clarisa, Valentin Popa introduce o nouă povestire à la Pupa russa. Distingem luciditate și abureală în reformularea atâtor „versiuni lăbărțate”, incursiuni rapide în domeniul culturii și al presei, stilul mimând perfect maniera de a fi a „intelectualității recente”. Stilul are accente ironice și uneori caustice.
Vremurile vechi și noi așezate în simetrii dau impresia nimicniciei vieții. Scriitorul intervine nu doar prin construcția defazată, memorialistic – detectivistic – romantică. În scurtul epilog care aparține simultan personajului imaginat (Toni Aricescu) și autorului cărții, se limpezește crezul său estetic: „O să iau în calcul și propunerea ta. Sunt, de fapt, povestiri diferite pe o structură predeterminată”
Disparate de trupul povestirilor anterioare sunt cele două din finalul volumului. Un disident de carton, doctor în economie cu teza „Metodologia reducerii coeficientului de fotolizare” este legat de cunoscuta Meditație transcendentală. Subiectul este pitoresc adăugându-i-se un altul despre țiganii unguri din partea Sibiului. „Subterana” sporește misterele orașului dunărean. Peisajul urban descris cu minuție de cartograf indică într-o anumită zonă desene enigmatice care transmit un mesaj greu accesibil. Totul este taină de descifrat și elucidat. „Desenele se compuneau din triunghiuri, cercuri – tăiate sau nu – , săgeți, semnul ciudat al radicalului, cifre, imaginea ochiului încadrat în triunghi și alte însemne masonice, zvastici, cruci, o mulțime de romburi, simboluri pentru dolar și lira sterlină, semnul egalității, al mai marelui și mai micului, puncte, paranteze…” Aventura cunoașterii lumii de dincolo stă sub puterea întunericului dens și a spaimei. Desigilat, labirintul din catacombele Brăilei are urmări halucinatorii, demențiale ca în cazul lui Doru Marinescu și al „profesorului de ezoterică”. Cu acest text, scriitorul se alătură prozei magico-fantastice cultivate de scriitorii noștri celebri: Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Ștefan Bănulescu, și Fănuș Neagu pentru a numi doar câțiva.
Fără a segrega tematic și artistic povestirile, cititorul alege ceea ce-i spune propria sa chemare, pentru a poseda măcar câteva texte pentru sine. Plonjează în trecut sau nu, empatizează sau nu cu naratorii care-și schimbă măștile în funcție de favoruri și-și rescriu biografiile în lumina altei libertăți simulate perpetuu. Manuscrisul pierdut este o carte de luat în seamă.

Camelia Manuela SAVA

Cântecul despre lume al poetului

În lumea acesta contemporană a iluziilor, fie ele sociale, filosofice, morale, fie cărturărești, apar printre idei, printre oglinzi și ape, poeții cu muzica lor, cu ființa lor diafană. Tonusul poate fi optimist, diacronic, poate fi vulnerabil diacronic, nu contează prea mult, totul curge, totul e efemer, cântecul rămâne și crește mai abitir dintr-un loc în altul, dintr-un poem în altul.
Așa se întâmplă cu volumul Lumea se petrece (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2015), subintitulat (Nudoarversuri…), o apariție în ograda poemelor lui Calistrat Costin.
Între „O, tempora, o, mores!” și „fugit irreparabile tempus”, imaginea creatorului irupe și se recompune în cuvinte mustoase, cuvinte-îngeri, cuvinte-unghii, ce știu să mângâie așa cum știu să și zgârie.
Atrage atenția o concepție inedită despre lume și „lumeții” ei, conținând în sine un nucleu al epifaniei ce se arată ca existență bazată pe „centru și margine” – „se consideră că unii dintre/ „lumeți” îs mai mult centru/ iar alții mai mult margine”, pe când puterea e ca un pepene/ un tort/ un afrodiziac din care fiecare se servește cu câte o felie, deși e mai mult „ideea de putere”, fiindcă, totuși, „vrerea și puterea” sunt la Dumnezeu/de la Dumnezeu lăsate.
Poetul iubește jocul/jocurile – de noroc, de adevăr, de frumos, mizând pe „totul sau nimic”, având/ purtând cu sine un soi de sâmbure al resemnării, al împăcatului cu sine, al omului căruia i-a sosit vremea să fie și „mulțumit”: „m-am împăcat cu gândul/cel mai mare câștig: împăcarea”(Jocuri).
Dictonul celebru „cuget, deci exist” este măcinat, macerat, preschimbat – dar nu prefăcut – într-unul personal: „mi-amintesc deci exist”; sufletul din vis este un fel de frate în oglindă/ în amintirile celui real – „mă zvârcolesc să adorm în vis/într-o gură de șarpe,/ în fântâna sufletului, grav bolnav,/ aproape fericit/ în amintirea unei zile de poimâine…”(Amintiri, amintiri…).
Ca un laitmotiv – lumea, lumile! Suntem invitați să ascultăm „serenada amăgirilor”, cântată de viori „de capul lor” – himerele, sfinții, lăutarii „morți de fericiți” populează aceste poeme cu tâlc, cu ironie, cu o parșivenie binevenită.
Întrebările își caută răspunsuri (Și…și…și dacă…), așa cum mâna își caută o altă mână pentru o strângere ce pecetluiește înțelegerea dintre doi oameni, dintre poet și versurile sale, așa cum ochiul drept își caută perechea, ca să vadă imaginea completă, un da aleargă după nu: „și da și n”, „nici da nici nu”.
„Simțul întrebării”/ întrebărilor, simțul umorului, simțul penibilului, simțul morții, simțirile, stările se coagulează într-un univers febril, neliniștit, care atrage cititorii – deoarece poetul poate sta „la un pahar de vorbă” cu demonii din infern, unde „aveau cu toții chipuri de om – femei, bărbați, de fel de felurite profesii care mai de care mai liberale” – iluzia paradisului apărând îndepărtat, eul fiind „de-un timp, cetățean al infernului”.
Impresionează „povestea” celei înmormântate „fără flori în coșciug”, o aluzie a victoriei celor ce iubesc ridicolul (cititorii vor recunoaște, desigur, aspectele derizorii ale existenței noastre efemere), ca și cea a unui Adam și a unei Eve multimilenare, întrupate de un El și o Ea, cărora nu le prea arde de moarte, „contribuind la buna aprovizionare a populației cu ceapă, usturoi și flori…”
În această Infernalia în care totul e viu și, totodată, poate putrezi, ne vom putea trezi „la critica de pe urmă”, iar chipul poetului, „retras la adăpostul măștii”, se recunoaște/se regăsește în uitare, autoiluzionându-se, autocaracterizându-se franc, nemilos: „Mi s-a acrit deopotrivă de lucrurile sfinte și de necurățenii,/ și nu mai știu ce-i adevărul și nici minciuna nu mai știu,/ iar ce mai știu, aproape nu mai știu…”(Am cam uitat ce sunt…).
Evident că într-o lume cu susul în jos, totul e anulat prin cuvânt, totul se reia de la capăt, prin sinele devenit atotputernic. Aici, în lumea „ce se petrece”, „DĂ ORTUL POPILOR ȘI TIMPUL”, „plus înmulțit cu minus ducă-se pe pustii”, iar „invulnerabil poate însemna perfect” pentru că, nu-i așa, omul devine – „perfectul vulnerabil și (ne)fericitul”.
Aglomerația, enumerația, antinomiile, ritmul incantatoriu, uneori ritualic, alteori sacadat al versurilor ne subjugă, ne învâltoresc, ne obligă să alegem lumea lui Calistrat Costin care e poetul ce aduce laudațio lumii, cu bune și mai puțin bune, cu harul său, cu fețele sale, cu tonul său ludic, cu „miniaturi, resturi, reversuri” și …versuri… citiți-le!