Spații culturale nr. 44 (9)

Vasile GHICA

SURÂSURI MIGDALATE

Arta poate fi logodna abisului cu speranţa.
Cartea debutantului merge spre librării precum Nataşa Rostova la primul ei bal.
Marea artă reciclează disperarea lumii.
În artă există valori, nu clasamente.
Ierarhia naţiunilor este arbitrată de cultură.
Plăteşte un critic să te înjure. Altfel, mori anonim.
Muzica de orgă are irizări de infinit.
Poezia – o împărtăşanie a orelor de taină.
Arta autentică are alonjă de vultur.
Artistul – acest oval de flacără al conştiinţei umane.
Artistul – acest regizor de furtuni.
Artiştii scrutează sufletele semenilor, aşa cum vulturii ţintesc din înalt peştii din apă.
Stropul de imperfecţiune potenţează misterul frumuseţii.
Nimeni nu ne-a putut defrişa munţii de doine.
Destinul nu te avertizează, când trebuie să-ţi îmbraci armura.
Pot trece drept curajoşi şi cei care nu au înţeles întrebarea.
Ne-am gândit că e de preferat să ne mâncăm între noi, decât să ne înghită alte specii.
Se pare că nu ne rămâne decât să înnobilăm perisabilul.
Greşim când noi, când drumul.
Cel mai divin instrument muzical rămâne tot trupul femeii îndrăgostite.
Gioconda – o nouă dovadă că omul este un altar de surâsuri.
Sunt cărţi pe care le citeşti parcă ai mânca peşte: mai mult scuipi.
Unii sunt strâmbi din naştere. Alţii, din cauza aspiraţiilor.
Ţăranul român a fost întotdeauna treaz. Deşi uneori a simulat că doarme.
Fertili vom fi toţi. Măcar ca ţărână.

Petrache PLOPEANU

Machina stearpă

—Huo şarlă, fire-ai a dreacu’, înjură Vincenţiu câinele care se strangula în lanţ încercând să-şi ajungă, nebun de bucurie, stăpânul, ţie-ţi arde de… nu mai spuse de ce, şi-i trase un picior care mai mult îi şterse animalului blana rufoasă, aproape dezechilibrându-l însă pe om. Câinele, deşi neatins, se porni pe schelălăit, pitindu-se după butoiul de tablă, ruginit, care-i ţinea loc de cuşcă. Nu mai mori odată, adăugă omul, dar se pare că nu cu câinele avea el ce avea, aşa că după ce se încruntă la acesta încă o dată, intră în polată, scuturându-şi picioarele de praf, bodogănind într-una. Îşi lăsă la uşă, înainte de a intra în bucătăria unde trebăluia Marta, nevastă-sa, gumarii tăiaţi de el dintr-o pereche de cizme rupte la tureac. Marta tocmai învârtea făcăleţul în ceaunul cu mămăligă cu o îndemânare care îl făcea de fiecare dată pe bărbat să o privească chiorâş. „Fă Marto, nu-i lucru curat cu tine fă femeie. Eu n-am mai văzut pe cineva care să aibă tehnica asta aşa de, de… anapoda ca tine, folosi el un cuvânt auzit la televizor. Cum mă Vincenţie, îl întreba ea, adică cum, anapoda, ce, n-oi şti să fac nici mămăligă, nu? Nu fă, nu asta, da tu mişti aşa mâinile de parcă faci nişte vrăji, nu o amărâtă de mămăligă”.
—Ce-i mă, ce-ai cu câinele ăla? ridică femeia doar o clipă privirea din ceaun, neîntrerupându-şi mestecatul. Vincenţiu nu răspunse, se uită doar chiorâş la Marta şi-şi aruncă şapca ponosită pe scaunul de lângă uşă, zestrea femeii! Se aşeză apoi pe marginea patului cu arcuri, care trosniră sub el, afundându-se zbanghiu într-o parte, dar nu le luă în seamă.
—Hăăă…, oftă zgomotos, dând prelung aerul afară din piept. Marta făcu ultimele rotocoale cu făcăleţul în jurul ceaunului, adună mămăliga de pe pereţii acestuia, o lipi de movila aurie şi aburindă din centru şi se ridică lăsând-o puţin să o pătrundă ultima dogoare care să uşureze dezlipirea ei de ceaun, la răsturnare. Îl iscodi cu privirea
—N-ai găsit, aşa-i?
—Nişte căcăcioşi, fire-ar ei a dreacu’ de panarame, făcu el cu obidă şi luând singurul păhăruţ rămas din fostul set de şase, primit la cununie de la cumătrul Dionis, îl umplu până în buză cu ţuică, scăpând câteva picături pe jos (fie de sufletul lu’ taică-miu, că îi plăcea şi lui) şi-l dete pe gât. Înainte de a vorbi îşi mai turnă unul sorbindu-l la fel de iute. Marta îl aşteptase să continue, dar dacă văzu că el vrea să-şi pună încă un pahar, se întoarse la ceaunul ei. Îl apucă cu ştergarul plin de cercuri pârlite şi luându-l cu hotărâre îl duse la masă şi-l răsturnă pe fundul de lemn. Împinse fundul mai spre centrul mesei, puse ceaunul înapoi pe plită şi turnă în el zeama din căldarea de alături. Trebuia să le fiarbă şi porcilor tărâţa pentru dimineaţă.
—Zi mă, ce stai aşa ca proasta-n porumb! Lui Vincenţiu, înmuiat de cele două păhăruţe de ţuică, iute date pe gât şi de ochii blânzi ai femeii încă trupeşă, îi trecu aşa, fără nici un rost prin cap schelălăitul lui Chioru’, câinele. Era un câine bătrân, moştenit de la taică-su cu alte acareturi cu folos sau fără. Acum îi părea rău că dăduse în el (las’ că nu l-am omorât, abia l-am atins). Vorba femeii ajunse în sfârşit şi în capul său.
—Da fă, n-am găsit. Numai eu sunt prost, când am ceva, dau la toţi, da’ când am eu nevoie de ceva, nimeni nu are sau s-a stricat, sau a împrumutat-o la văru’ de peste deal ori o dă, da pe bani… Bou’ ăla de Carabelea, preciză el turnându-şi un alt pahar. Şi bani mulţi, nu de colea… I-am spus şi eu: „Să te îngropi cu ea mă zgârie-brânză ce eşti!”… Băga-l-aş în mă-sa…Marta nu făcu nici un comentariu, dar se vedea că îi dă dreptate bărbatului. Aduseseră porumbul ăl nou şi-l ţineau în pănuşi întins în toată ograda pentru că porumbarul era încă aproape plin cu ştiuleţi, din porumbul cel vechi, care trebuia repede bătut. Iar pentru asta trebuia lume nu glumă. Vorbise cu vecinul Marcu să vină şi el cu nevastă-sa şi cu cele două fete. S-ar fi strâns destui: el, Marta, Manole, băiatul lui şi nepo’su din satul vecin aflat la ei de câteva zile, mamaia Furnica, soacră-sa şi Pomponii, adică vecinii. Porumbul cel vechi era destul, dar trăgea nădejde că într-o zi l-ar fi putut scoate din porumbar, l-ar fi curăţat şi l-ar fi pus, o parte în saci pentru a-l porni la moară, o altă parte în hambarul din cramă, la adăpost. Îi mai trebuia însă machina, să-l cureţe. Când avem mălai nu avem sare, când avem sare nu avem mălai, când avem şi sare şi mălai nu avem lemne să facem focul… Vincenţiu interpreta vorba din bătrâni potrivit situaţiei. Uşa se deschise şi soacră-sa intră agitată. Mică, uscăţivă și iute ca o ştiucă. Pentru Vincenţiu ideea de iuţeală, de viteză adică, prindea întotdeauna trup în acest peşte. Aducea o târnă de viţe de vie, tăiate şi uscate, pentru foc. Îl văzu pe ginerele ei care se ridică să-i ia coşul din mâini, dar bătrâna îl împinse la loc pe pat şi îşi lăsă povara la gura sobei. În timp ce îşi scutura şortul plin de coajă de viţă se întoarse plină de viaţă spre el.
—Ei, ai găsit? Bărbatul îşi reluă litania, acum mult mai moleşit de paharele de băutură
—Am găsit pe dracu’, nişte panarame, bre! Ba că e stricată, ba că nu o are acasă, ba că vrea bani să o împrumute… Cumătru’ matale, Carabelea!
—Îh, făcu bătrâna, ghiujul… îşi mănâncă de sub unghii, n-o să-l sature decât pământul… Aşa a fost negru în ceru’ gurii, ca un câine, de când îl ştiu… Îşi şterse mâinile şi se aşeză gânditoare lângă sobă. O vreme scurtă nu mai scoase nimeni nici un cuvânt. Marta pregătea masa, Vincenţiu îşi turna în continuare ţuică din sticla de juma de litru, mama Furnica băga viţele scurtate în foc. Ştii ce m-am gândit eu, mă mamă? Ochii celor doi, ai fiicei şi ai lui Vincenţiu se opriră asupra ei. Bătrâna le evita privirea, parcă ar fi avut de ascuns ceva. Mi-am adus aminte, aşa ca într-un vis, că înainte de a muri tătica, i-a spus lu’ bietul Nicodim al meu: „Bă Nicodime, vezi bă că pe undeva prin beci, e o machină mă, dată dracu’. Mi-a dat-o un neamţ mă în nouă sute op’şpe când au plecat ăia de la noi mă. Am pus-o bine în beci, să nu mi-o fure vreunul dintre ai noştri, dar de fiecare dată când am avut nevoie de ea, mă, n-am găsit-o. Nu mi-am mai adus aminte mă unde am băgat-o fir-ar ea să fie. Da’ tu să o cauţi mă că tu poţi mă…” Ei, şi a mai căutat-o şi Nicodim al meu, da nu a găsit-o nici el… Poate, eu ştiu, o găseşti tu maică, spuse ea către Vincenţiu, cu o umbră de speranţă în glas, ca şi cum găsirea machinei i-ar fi readus la viaţă şi pe tătica şi pe Nicodim.
—Ia apucă, îl îndemnă pe bărbat, Marta. Aduseră masa în mijlocul bucătăriei, iar apoi Marta puse farfuriile, lingurile şi furculiţele, murăturile, turnă fasolea în farfurii. Era post, iar femeile îl ţineau. Vincenţiu se dădea după ele, dar nu era nicidecum bisericos. Nu-i păsa însă prea mult de mâncare. Mânca orice i se dădea fără prea multe vorbe. Mâncau în tăcere. Băieţii erau prin sat, veneau târziu şi oricum dădeau pe la bufetul lui State unde beau câte o bere, două şi mâncau şi câte o friptură. Vincenţiu se gândea totuşi la vorba mamei Furnica. Simţea o înviorare la gândul că le-ar râde în nas şi lu’ Vulturică şi lu’ Nearcă şi lu’ Carabelea ăla băşinosu’. Ai dreacu’… Să fi băgat ăla bătrânu’ în beci tocma’ la o mie nouă sute op’tşpe o machină? Da’ oare, erau atunci machinele astea? Poate, cine dracu’ poa’ să ştie!…
—Ce spui maică, vorbi mama Furnica după o vreme, după ce-şi mai astâmpărară din foame. Marta ieşise să-i dea şi câinelui o bucată de mămăligă. Era şi el în post!
—Păi, ce să zic bre… Eu ştiu… Dacă zici matale că ştii ceva, mă duc mâine dimineaţă să o caut… Poate, poate, spuse şi el cu o speranţă pe care nu şi-o înţelegea pe deplin.
După o noapte în care Vincenţiu se perpelise de grija porumbului întins în ogradă, dis de dimineaţă bărbatul coborî în beci. Acaretul se afunda până la vreo patru metri, bolta fiind acoperită de vreun metru și jumătate de pământ. Nu fusese niciodată curios să-l exploreze, ci se mulțumea cu cele două spații, unul în care își ținea butoaiele cu vin și damigenele cu țuică, iar celălalt în care își punea murăturile, legumele pentru iernat, cartofii, fructele din livadă, mălaiul, făina și tot ceea ce este nevoie la casa omului… Dar mai era o a treia încăpere în care păstra uneltele, căpestre și hamuri, lanțuri și tot felul de alte lucruri care se adunaseră de-a lungul vremii, încă de pe vremea „tăticii” Petrea. Beciul se continua cu altă încăpere în care cei ce trecuseră pe-acolo îngrămădiseră vechiturile pe care nu se înduraseră să le arunce (las că mai trebuie şi asta la ceva). O masă de lucruri care amesteca fierul cu lemnul și pânza. Aerul permanent uscat din beci le păstrase pe toate fără urmă de rugină, doar o patină prăfuită le atinsese cu aripa sa. Beciul era tare vechi, Vincențiu auzise de la bătrânii nevesti-si că ar fi fost de pe vremea turcilor care își aveau raiaua până aici… Și că ar fi fost folosit ca pivniță de către niște călugări de la o mănăstire ce se risipise în cele patru zări. Ei, astea-s povești, spunea el de fiecare dată când se abătea vorba la beciul său, mai mult pentru a descuraja pe ceilalți să creadă că în adâncurile sale ar fi vreo comoară ascunsă din calea turcilor. Se gândea și el, nu-i vorbă, la „comoara” aceea care, în reveriile sale, îl aștepta pe el să o găsească!
„Mă, da, dacă chiar o găsesc?” își spunea în vreme ce lega un cablu lung de scoabele pereților pentru a trage curent de la priza din cramă. Când lumina izvorî, cheful îi scăzu simțitor. „Băi frate, da aici…” Nu-și duse gândul până la capăt și se scărpină în frunte, dându-și șapca pe ceafă. Mormanul de lucruri îngrămădite acolo până în tavan se prelungea undeva în fund, se vedea cum bolta se sfârșește, și toate alea, treceau într-o altă încăpere. „Mamă, ce-i aici!” vorbi moale Vincențiu, descurajat și înțelegând ce anume îi făcuse și pe alții să dea înapoi. Pe când era copil, jucându-se, coborând aici împreună cu fetiţa care avea să-i devină nevastă după câţiva ani, se oprea întotdeauna la buza movilei crezând că acolo era capătul. „Mamă, ce-i aici!” repetă pe același ton, dar parcă mai vioi. Se gândea că, în felul în care arătau lucrurile, machina „tăticii” l-ar putea aștepta pe acolo pe undeva, acoperită de vechituri. Să scoată lucrurile alea la lumina zilei, nu-i prea era la îndemână. Ar fi trebuit, dacă făcea aşa, să le lase să zacă acolo, la uşa beciului, sau să le ducă de acolo la ăia care cumpărau fier vechi (când Doamne, iartă-mă?), sau să le ducă din nou în beci. Alese după ce îşi înţepeni privirea pe un cufăr care părea că făcuse nu numai războaiele tăticii Petru şi ale lui tataia Bănică, mai mult pentru a nu zburda cu ochii de colo-colo, să mute lucrurile vechi dintr-o parte în alta, să le aşeze potrivite mai bine unele în altele, pentru a face mai mult loc. Atunci când fiul şi cu nepotul său coborâră în beci, aproape de prânz, îi trimisese Marta să-l ajute, l-au găsit pe Vincenţiu între cele două şiruri de lucruri, unele ciudate pentru ochii lor, altele de-a dreptul necunoscute, cercetând curios un obiect care părea a fi ceva între puşcă şi sabie. Ajunsese deja la ceea ce fusese până atunci ascuns de învălmăşeală, o arcadă în chip de intrare într-o altă încăpere, luminată atât cât lăsa deschizătura pereţilor. Cei doi tineri fluierară, la fel cum o făcuse şi Vincenţiu:
—Ce-i bă tată aici? Întrebarea nu-i fusese adresată lui Vincenţiu, ci era mirare aceea care îl făcuse pe Manole să vorbească aşa! Peştera lu’ Alibaba sau a lui Polifem? Manole era student anul întâi la filologie şi avea obiceiul să-şi împăneze vorbele cu expresii sau nume livreşti.
—Ce? tresări Vincenţiu, trezit din contemplare. Ce faceţi mă, îşi reveni el, v-aţi trezit şi voi? Nepo’su, mai puţin şcolit şi mai copil, se hlizi, nechezând ca Roibu’, fără rost.
—Asta-i o carabină, spuse Manole luând lucrul acela din mâinile tatălui său, cred că-i dinainte de 1914. De pe vremea lui Carol sau chiar Cuza, spuse el admirativ.
—O valora ceva? se trezi şi văru’su că întreabă, făcându-l pe Vincenţiu să-şi înghită aceleaşi vorbe, gata-gata să fie rostite.
—Bă boule, asta are în primul rând valoare istorică şi după aia bănească, replică Manole superior. Vincenţiu, după ce-şi molfăi vorbele nespuse, arătă spre grămezile de vechituri.
—Sunt o grămadă de chestii pe acolo. Numai machina nu am găsit-o, mă.
—Poate o fi dincolo, arătă Manole cu mâna în direcţia intrării abia luminate din hruba cealaltă.
—Poa’ îngăimă tată’su…
—Păi, zise fiul său, a zis mama să te duci şi tu să mănânci, că se răceşte mămăliga. Noi am mâncat deja… Mai căutăm noi pe-acilea până atunci, răspunse văzând privirea întrebătoare a lui Vincenţiu.
Nici nu se aşezase bine la masă, că strigătul nepotului său din buza beciului îl chemă jos. Lăsă mâncarea baltă şi coborî.
—Uite mă, vezi? era chiar aici, după peretele ăsta, chiar aici lângă uşă, spuse Manole surescitat, arătându-i tatălui său ceva care semăna cu o machină, parcă mă aştepta pe mine să o găsesc. Vincenţiu ştia că asta era machina, îi spunea lui ceva că aşa este, doar că se aşteptase să semene cu acelea din sat. Băieţii o trăseseră mai la lumină şi o şterseseră în grabă cu mâna de praful care stăruia pe ea de decenii. Prins în alămuri ciudate (lucru nemţesc, mă!), lemnul se dovedea a fi neted, maroniul său roşcat părând să nu fie atins deloc de timp. Volanta, aflată pe partea opusă manivelei, îşi scuturase colbul când fusese rotită de câteva ori şi arăta o faţă albăstruie, aşa cum Vincenţiu nu mai văzuse. Îi dădu ocol, roti încet roata mare, auzind un huruit ciudat înăuntru, dar pe care îl recunoştea.
—E altfel, nu-i ca machinele din sat mă, da’ zic că e machina aia a tăticii. Băieţii aflase de la mama Furnica toată povestea, aşa că nu întrebară nimic.
—Pfuui, ai dat lovitura măi tată, dacă merge, făcu Manole admirativ, nedezlipindu-şi ochii de la maşină. Cine-o să mai aibă o asemenea minunăţie, în sat? Se învârteau toţi trei în jurul lucrului acela, cuprinşi de entuziasm. O umbră însă, undeva în capul lui Vincenţiu, căpăta forma unui fior nelămurit. Nu ştia cum să-şi explice sieşi starea aceea despre care credea inconştient că este mulţumirea că o să le dea peste nas ălora din sat care-l trimiseseră la plimbare când îi rugase să-l ajute, aşa că nu insistă asupra ei.
Scoasă în lumina soarelui şi ştearsă cu de-amănuntul, machina, căci asta şi era, se lămuriseră ei turnând ca încercare pe gâtul pâlniei câţiva ştiuleţi, strălucea, îmbinând albastrul cu auriul şi maroniul roşcat. În jurul ei se adunase întreaga familie, care nu înceta să se minuneze cu glas tare şi mai ales mama Furnica.
—Ai văzut mamă, spunea ea oricui mai avea urechi de auzit, ştiam eu că tătica nu a spus poveşti… Ehei, lăcrima ea, tătica a fost bărbat adevărat, iar tu Vincenţiule, se întorcea ea spre ginere, îi semeni, aşa ca iuţeală… ca apucături de isteţime… Ce mai, brava!
—Ei, lasă mamă, că dacă nu-mi deschideai matale ochii, putea ea, machina să stea acolo încă o sută de ani… Şi nici nu am găsit-o eu, ci nepotu’ matale. Lui să-i mulţumim… Dacă era după mine…
—Ei, hai tată, las-o jos că măcăne, replică oarecum ruşinat Manole! Dacă nu cărai tu toate alea dintr-o parte în alta, nu găseam noi în veci, nimic!… Era o frenezie în autonegarea importanţei proprii, scoţându-se în evidenţă efortul celuilalt. Dacă s-ar fi ştiut că fiecare acţiune are în ea o reacţiune, că fiecare vorbă are un opus, că fiecare idee are un pandant negativ… Oare ar fi mai gândit, vorbit şi acţionat aşa cum au făcut-o toţi cei care, până la urmă au fost prinşi în laţ? Iar cuvântul „laţ” nu este gratuit. În acest context. Deocamdată!
—E bine că aţi găsit-o, conchise Marta. Acum la treabă! Sigur, aceasta era raţiunea însăşi faptului apărut din neant. Era şi părerea vecinului Pomponiu Marcu, care, fie chemat de către cineva, după descoperire, fie atras inexplicabil, apăruse brusc lângă ei:
—Să fie într-un ceas bun, mă veric’le, strigă el, după voce cunoscându-se şi cantitatea de ţuică înghiţită la prânz. Mângâie şi el maşinăria minune, roti de manivelă pentru a se convinge de calitatea nemţească atât de des adusă în discuţie, îi mângâie niturile făcute parcă din aur, se miră de literele nemaivăzute, înscrise pe volantă, până acum neluate în seamă. Ce-o fi scriind aici dom’le?… rosti el încet şi apoi tare: cred că până deseară putem să batem măcar jumătate din porumb. Mă duc să le chem pe fete. „Fetele” erau atât fiicele sale cât şi nevastă-sa. Marcu se vedea deja încuscrit cu Vincenţiu, prin fiica lui mai mare, Sofia şi Manole. Până atunci se rămăseseră doar la vorbe şi promisiuni la beţie.
—Fetele să se urce în porumbar vecine, decise mai târziu Vincenţiu, după ce mâncă, aşa, ca tot omu’, când organiză claca, să umple coşurile cu ştiuleţi. Tu şi cu nevastă-ta, nevastă-mea cu Manole, aduceţi coşurile la machină, iar mamaia Furnica şi nepotă-miu adună ciocanii dintre boabe şi-i duc în coşar. Eu învârt la machină. Învârtitul la machină era cea mai grea muncă dintre toate cele presupuse de bătutul porumbului, pentru că trebuia să ţină aceeaşi viteză a roţii celei mari, altfel ştiuleţii ar fi blocat roţile dinţate care, cuprinzându-i şi înghesuindu-i, zburau boabele de pe ciocălău. Boabele se strângeau grămadă la picioarele machinei, la fel şi ciocanii golaşi, fără de boabe. Văd că aici e nevoie de tras, nu glumă! Huruitul maşinăriei umplu ograda, da’ parcă sunetului cunoscut i se adăugase un altul care semăna cu un vâjâit sau mai bine cu cel făcut de o gură care soarbe ceva.
—Măi Vincenţiule, se opri Marcu lângă machină după câtva timp şi ţipă aproape în urechea vecinului său, după ce adusese încă un coş plin cu ştiuleţi, parcă s-a strâns cam puţin porumb mă, faţă de câte coşuri am adus, nu ţi se pare? Vincenţiu continua să rotească manivela, iar Marta trântea ştiuleţii în pâlnia machinei. Îşi plimbă ochii de la mâinile nevesti-si la boabele care ţâşneau din pântecele machinei şi iar la mâinile femeii şi iar la boabe. Erau cam puţine, ce dracu’? Luă mâinile de pe manivelă, iar machina îşi continuă mişcarea în virtutea inerţiei, dar huruitul devenea mai prelung şi mai gros, oprindu-se la un moment dat. Se aşeză în genunchi şi introduse mâinile gânditor în movila de boabe galbene, sticloase, parcă apreciindu-i cantitatea. Strâmbă mirat din buze, ridicând sprâncenele. Atraşi de încetarea huruitului, doritori şi de o mică pauză, ceilalţi se apropiară curioşi de cei doi.
—Mda, recunoscu Vincenţiu, cam puţine boabe mă Marcule, ce naiba!?
—Ce, întrebă Pomponia, rămâne porumb în machină? Marcu se uită nedumerit la ea:
—Cum naiba să rămână porumb în ea? Unde să rămână atâta porumb!? Doar nu are acolo nişte saci ca la combină…
—Poate-i porumbu’ sec mă Vincenţiule şi nu are ce să se bată decât goaza, îşi dădu cu părerea şi Marta.
—Ce sec, fă femeie, se răsti bărbatul, nu vezi că boabele-s tari, uite… Luă un ştiulete în mâini şi curăţă câţiva bobi pe care-i băgă în gură. Se strădui să-i mestece, dar porumbul uscat de vremea îndelungată cât stătuse în porumbar, trosnea zgomotos în gura lui. Ptiu, îi scuipă într-un sfârşit, e tare ca piatra vericule, ce goază! Marcu băgase şi el câţiva bobi curăţaţi de pe un alt ştiulete. Şi într-un fel molipsitor toţi se apucară să mestece într-un efort colectiv de lămurire a chestiei.
—Poate-i ciocanu’ mai gros, iar boabele-s mai mici, mamă, îşi dădu cu părerea şi mama Furnica. A mai fost odată aşa, încercă ea să înceapă a povesti ce şi cum… Cei doi bărbaţi înconjuraţi acum de toţi ceilalţi, măsurau acum ciocălăii de pe care boabele fuseseră curăţate.
—Bă, nu cred că-s mai groşi ca altădată, spuse Marcu şi nici mai lungi…
—Mă tată, ia mai bagă nişte ştiuleţi să vedem câte boabe curg, veni Manole cu ideea. Fetele lui Marcu, care profitaseră şi ele pentru a ieşi din porumbar, se uitară cu admiraţie la student, sentiment datorat mai mult înfăţişării sale (dezgolit până la brâu, cu sudoarea strălucind pe torsu-i viril: poem), decât ideii pe care o exprimase. Vincenţiu nu spuse nimic, dar prinse manivela din nou în mâini şi începu să o învârtă din ce în ce mai repede. Acelaşi huruit, acelaşi sunet ciudat. Marta, aflată în spatele machinei, aruncă vreo câţiva ştiuleţi în pâlnie. Aceştia dispărură cu un şleorpăit neplăcut în interiorul machinei, fără ca vreun bob să cadă în movila de pe nailon. Toţi îşi aplecară în acelaşi timp capetele spre gura machinei cu feţele lungite de neînţelegere. Marta mai aruncă alţi ştiuleţi, dar nici un bob nu fu slobozit din strânsoarea roţilor. Vecina nu-şi putu stăpâni mâna să facă repede o serie de cruci, urmată imediat de fetele ei.
—Aici nu-i lucru curat, clătină ea din cap, dar nu se trase mai departe, curiozitatea „lucrului necurat” atrăgând-o ca magnetul.
Manole, parcă dintr-o dată băgat în priză, lipit de machină şi îndreptându-şi mâna spre pâlnia acesteia într-un gest evident de a o introduce în măruntaiele maşinăriei pentru a căuta acolo porumbul dispărut, fu cauza a ceea ce avea să se petreacă în câteva secunde, pe care însă suntem nevoiţi să le lungim pentru a descrie ce s-a întâmplat acolo! Toate lucrurile care s-au legat unele de altele în mai puţin de un minut, au fost văzute de copilul de opt ani al Măneştenilor, care-şi făcea veacul prin curtea lui Vincenţiu. Măneştenii erau nişte prăpădiţi, care nu aveau nici după ce bea apă (dar care, ai dracului, sunt cu coada pe sus, dacă-i chemi să-ţi muncească ceva, nu vor numai pe mâncare. Ptiu!). Bâră, aşa-l chema pe copil (cine i-o fi dat numele ăsta?) venea să-i mai dea Marta câte ceva de mâncare. Dar nu era la fel ca alde taică’su. Se vedea în ochii săi sclipirea deşteptăciunii, dar nu se îngrijea nimeni de el…
Bâră a fost singurul care a văzut!
„Nenea Manoli şi-a băgat mâna în machină s-a auzit un şleorpăit şi atunci tanti Marta a strigat: «Manoli, Manoli, ce faci?» Nenea Manoli s-a supărat atunci pe tanti Marta că nu-l lăsa să se uite în machină şi când s-a auzit şleorpăitul acela, s-a băgat în machină…. Şi tanti Magda a ţipat atunci şi l-a prins de picior pe nenea Manoli şi iar s-a auzit şleorpăitul ăla şi s-a băgat şi ea în machină şi nea Vincenţiu n-a vrut s-o lase pe fata lu’ nea Marcu să intre în machina lui, da’ aia intrase şi l-a tras şi pe el. Şi tanti Marta a intrat şi ea când l-a ţinut să nu intre acolo şi tanti Pomponia a intrat şi ea şi fata ailaltă şi nea Marcu şi prostu’ de văru Costel şi baba Furnica a început să strige că: «săriţi băăă săriţi băăă că vin dracii băăă şi a fugit pe drum», da’ eu n-am văzut nici un drac din ăia care-s pe perete în biserică! Și-atunci a scăpat din lanț și Chioru’”.
Astea le-a spus Bâră celor de la Primărie şi Poliţie, veniţi să vadă de ce strigă baba Furnica ca apucată de streche. Şi acelaşi Bâră a văzut cum curiozitatea a omorât pisica. Şi aici nu-i vorba de celebra vorbă de duh care încearcă să atragă atenţia asupra consecinţelor extrem de rele ale curiozităţii, ci de un fapt real. Pisica Berta, care se încurca printre picioarele tuturor celor veniţi la clacă, lipsită de prezenţa oamenilor, şi-a găsit ca loc de supraveghere tocmai machina pe care s-a cocoţat într-un acces de singurătate. Când autorităţile au sosit la faţa locului, pisica a făcut o mişcare de alint spre acestea, mişcare care a adus-o deasupra pâlniei, care, prin acelaşi şleorpăit a supt-o, Dumnezeu ştie unde. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu plutonierul majur Ghiţă şi cu adjutantul Beaşcă şi cu secretarul de la primărie, Miroslav Ghenadie Serghei, un pripăşit din alte locuri (aşa-i trebuie!) curioşi la fel ca pisica Berta.. Şi-au urmat apoi şi alţii, adică în acea după-amiază fatidică, peste jumătate din sat! Inclusiv preotul Costache care venise să afurisească machina drăcească. Şi dascălul Relu Stratone. Iar la urmă, Bâră a luat capătul de lanț care se târâia după Chioru’ și l-a aruncat în pâlnia machinei, act care i-a întemeiat, prin sentimentul vinei care avea să vină mai târziu, întreaga sa viață.
Acum noi ne întrebăm dacă vecinul Pomponiu Marcu ar fi recunoscut inscripţiile de pe volantul machinei, ar fi putut preveni ce s-a întâmplat?… Întrebarea de fapt, nu are nici un rost din moment ce nu era scrisă în nici una din limbile vorbite pe cuprinsul globului pământesc. Dar chiar dacă ar fost scrisă în una din aceste limbi s-ar fi putut înţelege doar nişte acronime de genul: UCT, TCU, YCΠ, UAT etc., adică în română, Convertor Universal de Masă. Şi? Care-i şpilul? ar fi întrebat Vincenţiu. Și noi la fel.
Imaginile au venit după şaizeci şi trei de ani (Certificat ISSUE seria VT, nr. 8739/2056), captate mai întâi de telescopul Hubble. Iniţial nimeni nu a înţeles ce semnifică, toată lumea crezând că sunt redundanţe ale emisiunilor TV din anii respectivi. După încă şaptesprezece ani, în 2073, au fost date publicităţii notele prof. dr. în astronomie rurală, Bâră Aditorsăn, potrivit căruia în deceniul IX al secolului al secolului al XX-lea, o comunitate umană fusese transportată printr-o micro-gaură neagră de pe Pământ tocmai în sistemul Câinele Mare zis în popor și Câinele Chior. Imaginile recepţionate îi arătau, de-a lungul anilor, deceniilor şi apoi secolelor, pe cei care fuseseră pionierii transportului interstelar. Din greşeală. Aceştia s-au acomodat relativ repede la condiţiile planetei H1, întemeind o civilizaţie specifică, bazată pe cultivarea porumbului, civilizaţie care după 235 de ani îşi trimitea deja recolta spre nemărginirea cosmosului. Din păcate nu aveau nicio boabă de grâu, aşa că mămăliga a rămas alimentul principal, constituind împreună cu un animal acvatic asemănător cu somnul, baza acestei civilizaţii originale. Nu s-a înţeles niciodată semnificaţia drapelului acestei noi umanităţi, făcăleţul care mestecă o mămăligă imensă peste care tronează majestuos expresia mai puţin conformă cu spirtul ortodox: „Care-i şpilul V?”. V o fi venind de la Vincenţiu? Din când în când este recepționat pe Pământ un lătrat furios!

Distribuie: