Spații culturale nr. 46 (10)
Adrian BOTEZ
ALUNECĂRI COSMICE
totul lunecă în toate
părţile – pe o muşama
albastră lunecă până şi albită
fiinţa – până şi
cărţile: acum în cosmos se
scriu altele
toatele – hărţile
opriţi-vă din lunecare – straie
celeste – cochetând peste colburi
terestre – tu
lună – tu
soare: opriţi-vă din lunecare
lupanare
cosmice – când straniu-ndesate-ntre
stele – când ridicol de
rare: nicio zână din
ele nu mai transpare
odată cu aşternutul de
aştri al patului – alunecă toţi sorii
senatului din văile
natului – toţi
porii trupului de iască
stelară o iau
razna – flegmaţi numai pe o
nară – care-ncotro înspre
toate
cele douăsprezece tăceri ale
Sfatului – în
contur fantastic se strâng
roată – o istorie toată
înspre amurg irizată
carnaval de
lenjuri de
lună – demente valsuri într-o
alună – episcopal liliachii – după
chindii – rotite
până la Maica Cea Bună
au ostenit străjile şi
s-au înţelenit – înţelept
până la Cel Drept
măjile: toate pe toate le-ngână
viaţa şi
mântuirea se-amână
Petre ISACHI
Poetul, Generalul şi Revoluţia*
(*Iarnă hipnotică, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2016)
Apariţia cărţii pe care tocmai aţi decis să o citiţi pare să ilustreze convingerea lui Democrit, că „tot ce există în univers este rodul întâmplării şi al necesităţii”. Măria – Sa Întâmplarea conjugată cu necesitate va fi făcut ca poetul-ofiţer Victor Stan să aibă planificată de nu ştiu când, o întâlnire de lucru cu regretatul editor, prozator, poet, traducător şi eseist, Mircea Ciobanu, pentru a discuta unele detalii despre arhitectura unui volum în pregătire (v. Nota autorului). Nu ştiu cum a apărut autorul celor 6 volume de Istorii, în viaţa lui Victor, ca o binecuvântare sau ca o lecţie!? Cu siguranţă, însă întâlnirea celor doi scriitori a fost şi este benefică pentru istoria literelor româneşti. Cum orice întâlnire se reînnoieşte, susţinea şi poetul indian R. Tagore, prin poezia despărţirii, simultan sublimă şi tragică, credem noi, Nota autorului insinuează încă din start, volumului Iarnă hipnotică, o aură elegiacă aflată sub fatalitatea lui „fugit irreparabile tempus”. Dar nu numai cu poetul M. C. avea să se întâlnească prietenul nostru din Piatra Neamţ, în acea zi, ci cu însuşi destinul României, care l-a transformat simultan într-un „martor ocular” şi într-un personaj actant al „Evenimentelor” din hipnotica iarnă a anului 1989. Ca şi noi, toţi ceilalţi, poetul-ofiţer se afla fără să bănuiască, în pragul unei schimbări istorice radicale, ireversibile, visate, dar neaşteptate, ce a entuziasmat şi a metamorfozat întreg poporul, hipnotizându-l cu „diavoleasca ispită” a libertăţii (v. Bloc notes -21 decembrie 1989-, Vouă; Vorbe fără cusur, Amin, Lupta contrariilor etc.) care odată salvată din barca spartă a comunismului devine imediat nocivă pentru cei ce nu ştiu să o folosească! În fapt, libertatea câştigată prin sacrificiu suprem înseamnă „să poţi orice asupra ta însuţi/ însăţi” (Montaigne), să înţelegi necesitatea imediată a reevaluării tuturor valorilor, să eviţi pericolul manipulării şi al căderii în fanatism, să…, să… etc. Supunerea de tip stalinist din „epoca de aur” a închis în sine şi a pregătit în fapt Revoluţia din decembrie 1989, ca pe o „crimă perfectă”, intuieşte fără să se înşele Victor Stan. Doar astfel „pregătite”, revoluţiile de acest tip reuşesc să impună rapid, faimosul adagiu roman, divide et impera, să-şi contamineze actorii/ spectatorii de un entuziasm atipic şi să-i iluzioneze cu utopii/ distopii.
Orice „revoluţie” trăită în direct, cum este cea transfigurată în acest volum, cu un titlu sugestiv, glacial, polifonic şi interogativ, are în substanţa ei, toate miracolele şi păcatele lumii, tot atâtea semne sigure de autenticitate existenţială, eternizate şi în Biblie, încât identificarea de către Caligraf, cu o „crimă perfectă” ilustrează metaforic, filosofia, politologia şi misterul divino-demonic al (im)previzibilului război bine – rău, absolut necesar pentru a „învăţa gustul amar al libertăţii” (v. Gustul amar al libertăţii), cu ajutorul glonţului „otrăvit” (v. Glonţul otrăvit), într-un peisaj social, în care „luna apune agitată în ştreang”, iar „din păduri se-aude cum creşte hipnotică iarba” (v. Iarba hipnotică). În sinea sa, cred că Victor Stan intenţiona să-şi publice postum cartea, intuind, probabil că „insomniile veacului/ vor fi sugrumate cu gheare de lup…” (v. Moartea îmi citeşte manuscrisele), iar cunoscutul principiu machiavelic divide ut regnes, aplicat şi de regele Filip al Macedoniei (399 î.d.H.) nu înseamnă doar excluderea scrupulelor şi a moralei curente, ci şi includerea unui calcul politic premeditat, ingenios, cameleonic, pentru atingerea unei ţinte politice precise. Nu voi merge mai departe cu demersul critic, până nu ofer cititorului, transfigurată de autorul-participant activ, predestinarea biblică Cain – Abel, omniprezentă începând cu istorica şi fatidica zi de 21 decembrie 1989: „Povestea e veche, încâlcită şi tulbure/ de pe vremea când magnolia/ îşi pregătea în ajunul Crăciunului patul de nuntă./ Pe atunci fiecare fulg de zăpadă căzut din cer/ la noi în ogradă era un cap de înger blond/ răstignit pe crucea unui cuvânt blestemat/ de muchea securii neprevăzut cu aripi// şi expulzat printre ziduri unde se topeşte rugina/ şi moartea îşi prăjeşte pielea de salamandră la/ soare, departe de oraş şi de sat unde firele ierbii/ poartă coif şi armură iar mânzul strămoşului/ moare cu hăţul aruncat în bătătură de milă…// pe atunci, împreună cu mulţimea ieşită în stradă/ ne cantonasem speranţele şi insomniile nopţilor/ de coşmar în turnul de veghe al televiziunii./ Fiecare dintre noi aveam contabilizate sentimentele/ în arhive migălos ticluite cu vise şi vieţi expirate.// Pentru cazurile de forţă majoră în afară/ de gloanţele dum-dum, muritorii erau trataţi/ cu tranchilizante şi alte fumigene,/ flăcări de hiacint de otravă şi scrum să se poată/ alcătui portretul robot: crima perfectă!… (v. Crima perfectă, pp. 56-58). Hipnotica libertate ce se întrevedea în socraticul vers: „Adevărul rostit pe jumătate e-o crimă perfectă” îl va fi determinat inclusiv pe Dumnezeu să-şi piardă „memoria” (p. 58), încât volumul Iarnă hipnotică se vrea un memento oferit de participantul hipnotizat „purtând o uriaşă stare de spirit în braţe”, iluzionat că „învierea noastră a coborât pe pământ” şi convins că „libertatea, Doamne, nu poate fi împuşcată”. Din (ne)fericire totul se poate!
Ce ar fi însemnat această pierdere a memoriei pentru poetul-soldat căruia îi „înflorise cartuşiera în adăpostul de lângă turnul televiziunii”? Ceea ce a însemnat şi pentru noi… Să învăţăm singuri „poruncile libertăţii noastre”, cum le-a numit teoretizând-le, A. Glucksmann. Se ştie, Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi în traistă! Deşi se preumblă „cu tulpina unui crin într-o mână”, poetul-ofiţer protejat de „cartuşiere ghiftuite cu gloanţe” descoperă că într-o revoluţie „totul este posibil” (era şi opinia lui Michelet, despre Revoluţia franceză), iar noi constatăm odată cu autorul-martor, că ne aflam/ aflăm într-un război asimetric cu trecutul! Eminescianul vers: „La trecutu-ţi mare, mare viitor” pare să-şi fi pierdut raţiunea istorică?! De ce? Pentru că a guverna viitorul după dorinţa/ voinţa noastră (prima poruncă a libertăţii: „Fă aşa cum vei dori!”, reiterată de Glucksmann, după Rabelais) presupune fatal să ştergi/ să uiţi trecutul pentru totdeauna, deoarece, crede filosoful francez de origine poloneză, „a repeta formula înseamnă a pleca din nou de la zero”. Poetica începutului continuu! Redescopeream, heghelian vorbind, într-un război cu noi înşine, dar şi cu duşmani nevăzuţi şi neştiuţi, că „istoria este realizarea ideii de libertate”, dar numai dacă conştientizăm că ne aflăm într-o „maşină de început”ce întoarce pe dos „existenţa tuturor muritorilor”. Un început absolut este cea de-a doua poruncă a libertăţii! Dar cine mai poate repeta începuturi divine? Iată momentul transfigurat wagnerian de poetul nemţean, hipnotizat parcă de poruncile libertăţii promise cu alte cuvinte/ mijloace, începând cu 21 decembrie 1989: „Practicăm exhibiţionismul direct pe creier/ existenţa tuturor muritorilor/ putând fi întoarsă pe dos/ pentru lipsă de fidelitate faţă de cuvinte!// Au fost inventate şi alte angrenaje/ mult mai eficiente:/ incinerările pot avea loc numai în zile prielnice/ din cumplitul decembrie/ în colivii aurite de mărimea unui rezervor/ de benzină!// Au fost identificate şi alte mijloace/ mult mai moderne/ decât cele din antichitate:/ ghilotina de plumb, rugul de flacără solemn/ şi insidiosul căluş de lemn!// Acestea, după mărturisirile marelui saltimbanc,/ vor fi întrebuinţate numai în cazuri speciale/ când autoritatea mai marilor metropolei/ este pusă la zid! (Pentru lipsă de fidelitate faţă de cuvinte)
Din acel moment, revoluţia care la scara istoriei de-abia începuse ne porunceşte la imperativ că „suntem liberi numai împreună” într-o (in)egalitate (post)comunistă, doar într-un „început absolut” care impune cu necesitate abolirea trecutului şi, paradoxal, simultan a viitorului. Se ştia, până la revoluţie, de toată lumea: cât trecut, atâta viitor! De ce am aboli atunci viitorul?! Răspunsul intuit şi de poetul-revoluţionar, ni-l dă tot Glucksmann: orice viitor e purtătorul unor primejdii de „diferenţieri neprevăzute”, deşi aceeaşi revoluţie este o „maşină de suprimat diferenţele” (nu a luat profesorul aceeaşi pensie ca şi frizerul?!), chiar înainte ca acestea să apară. „Testele măcelarilor veseli” promovează, paradoxal, într-o „echilibristică a negaţiei”, maşina de suprimat diferenţele, dar şi posibilitatea apariţiei unor „diferenţieri neprevăzute”, ce nu ar putea fi eventual controlate. Primele trei porunci ale libertăţii (*Fă aşa cum vei pofti; *Ai tot dreptul să te revolţi; *Totul este posibil;) acţionează simultan, derutându-i pe cei din „cazematele jderului” care trăiesc la propriu paradoxul fiului: „Nu-mi da ascultare, spune tatăl. Dacă-ţi dau ascultare, nu-ţi dau ascultare, iar dacă nu-ţi dau ascultare, îţi dau ascultare”. Este doar una din stările transfigurate autentic de scriitor, alături de frica de moarte, speranţa, aşteptarea, încrederea şi neîncrederea, imprevizibil, suspiciunea, teroarea, vinovăţia etc. Se simte în scriitură, trăirea în direct a evenimentelor, manipulate parcă de o forţă demonică, care-i exilează pe actorii tragi-comediei „între cer şi pământ” (v. Îmi împart pâinea cu soldatul; Când toamna se roteşte; Oglindă înmiresmată de crini; Îngrijorare; Umbrele trandafirilor etc.) şi le arată cum se scrie istoria. Şi mai ales cine o scrie!
Paradoxul cretanului potenţează (im)previzibilul „divide et impera” al revoluţiei ce promite luna de pe cer, tuturor celor ce au visat binele şi frumosul, în epoca celui „mai hulit dintre pământeni”, confirmând simulacrul generalizat, pe care-l intuieşte de pe „Versantele anotimpului roşu” (titlul celei de-a doua părţi a Iernii hipnotice) martorul ocular, actant ce se identifică cu fiecare român în parte, coautor al crimei/ minciunei perfecte (v. Moartea cu ochelari; Prezicerile morţii cu ochelari; Sângerând veşnicia etc.). Ideea din paradoxul cretanului, corelată cu cea din paradoxul fiului, îl salvează pe scribul subiectiv de căderea într-o scriitură politică de circumstanţă: „Eu mint, zice cretanul: dacă minte, atunci spune adevărul, dacă spune adevărul, atunci minte”, care generează un lirism tragic, atenuat când de speranţă, când de utopia viitorului luminos. Volumul (inspirată voinţa poetului de a nu-şi abandona posterităţii, manuscrisul elaborat în focul evenimentelor!) configurează şi consfinţeşte apariţia acelei „maşini de guvernare” infernale ce impune a patra „poruncă” fatal-dictatorială a libertăţii: „guvernează aşa cum doreşti, dar nu te revolta împotriva celui ce-ţi porunceşte!”. Rog cititorul să recepteze volumul şi prin această „poruncă”, fără să le uite însă pe precedentele (v. Video, Peisaj de front, Frunţi aureolate, Aritmetică, Experiment, Izgonind întunericul, Cacialma etc.).
„Ghilotina călăului catapultată în nori” (v. Ninge peste ţarini) potenţează, în condiţiile în care „Dumnezeu a murit”, diferenţa ierarhică. Dacă Marele Anonim a murit, de ce nu i s-ar uzurpa voinţa de un pământean? Am constatat: într-o revoluţie, totul este permis! Nu e greu de observat cum în povestea libertăţii românilor de pretutindeni, poetul nemţean dublează raportul guvernant – guvernat, cu raportul Dumnezeu – om. Este sugerată a cincia „poruncă” cu rădăcini în teologie. A amintit-o cândva şi Sfântul Augustin: Iubeşte pe Dumnezeu, serveşte-L şi apoi faci ce doreşti! Translaţia în raportul guvernant – guvernat se impune parcă de la sine într-o (in)ecuaţie existenţială structurată piramidal. Observaţi: eşti tot mai liber, dacă respecţi „poruncile”! Ai dreptul să te revolţi, descoperă „martorul ocular” (citeşte poetul-ofiţer Victor Stan), dar nu împotriva zeului, indiferent dacă acesta este mai mic sau mai mare, indiferent cum îl percepem: (im)perfect, (in)existent, idee sau moarte. Oricum rămânem cu un sentiment de vină: „Recunosc, m-am folosit de numele dracului/ din cuşca slăbănogului olog/ şi-am spânzurat de vârful prepeleacului/ pielea de lup a gâdelui milog!// Vinovăţia ne-a fost dată în vileag/ pe sub colţii afurisiţi ai călăului/ mai aproape de ştreang!/ cu câlţi de plumb în auz/ mi-am scotocit fiecare clipită/ unsuroasă şi tăvălită-n sacâz!” (Vinovăţie). Orice revoluţie şi acesta este mesajul vol. Iarnă hipnotică te face să te supui (de fapt îţi porunceşte!) în numele libertăţii. Câtă supunere, atâta libertate! Şi responsabilitate! Dar responsabilitatea se uită subit? A face din libertatea câştigată la zar (v. Zar) scopul ultim al tuturor lucrurilor, inclusiv al morţii, cere sacrificii pe care actorii nici măcar nu le bănuiesc iniţial. (v. Pretext; Abolirea pedepsei cu ghilotina; Numărătoarea inversă etc.)
Se înţelege, cine vrea scopul trebuie să vrea şi mijloacele, reiterează elegiac poetul revoluţionar, din postura de martor şi personaj actant, poporului „de îngeri eroi” (v. Am învins întunericul). Filosofic vorbind, Eul poetic bifrons (martor ocular şi „revoluţionar”) transfigurează contaminat de psihologia maselor, marele joc al în-sine-lui cu pentru-sine-le, al omului cu lucru. Dacă se ajunge la moarte, cum a fost în decembrie 1989, înseamnă că repetăm la nesfârşit conflictul biblic tragic, dintre Cain şi Abel. În mod fatal, acesta este preţul „fraternităţii, al egalităţii şi al libertăţii” impus de configuraţia nevăzută a puterii… Marelui Anonim?! Aceeaşi Putere care vede şi acţionează fără să fie văzută potenţează ruptura dintre revoluţionari, urmând principiul: „oricine este egal cu oricine, cu condiţia ca nimeni să nu se egalizeze cu cel care egalizează”. Dixit! Poate fi contrazisă această axiomă a revoluţiilor? Certificatele „din infern” transmise de Victor Stan, cu rigoarea şi autoritatea jurnalistului de front/ război de gherilă, confirmă că poezia rămâne fiica timpului său şi-i dă dreptate lui Aristotel care o definea ca fiind „mai filosofică şi mai nobilă decât istoria”… Un „Dumnezeu de paie” provoacă mulţimilor „de pe versantele anotimpului roşu/ întunecat de încrâncenări şi ispite”, reverii „huliganice”şi (in)certitudinea de „sincopă istorică”, în care „neghiobia piticilor” aduce la suprafaţă „mucegaiul erotic/ al întunericului desfrânat” (v. Responsabil cu neghiobia piticilor). Povara „roşie, lemnul crucii: jugul” potenţează absurd „barbaria clipelor de coşmar” (v. Contaminat de uitare).
Dominarea istoriei clipei prin artistic, aceasta este reuşita cea mai mare a poetului nemţean. O clipă a istoriei în care coexistă „albul nimbului de jar” (v. Secundă) cu „frigul memoriei, osânda, teama, teroarea, ghilotina tăcerii”, cu lecţiile „de insomnie”, care în „haznalele nopţilor de decembrie” încheiau sub „semnul heraldic al cuvintelor”, infinite suspiciuni şi „armistiţii cu moartea”. Poetul-soldat se eliberează cu luciditate de obligaţia inconştientă „ de a minţi în turmă” (Nietzsche) reuşind admirabil poetizarea istoriei. Sublimul şi tragicul se potenţează reciproc: „În imensitatea peisajului mă preumblu smerit,/ acolo unde dăinuie somnul Himerei;/ sfielnică melancolia chipului tău fericit,/ valul de smirnă, bucuria întoarcerii,/ frigul memoriei, osânda, teama, teroarea!// Fumegătoare pe coline firele ierbii./
Zborul fremătător al mierlelor! Ghilotina tăcerii/ retezând galopul din aer, ţărâna din zăvoaie ce-o/ adulmecă cerbii, iscusita stare de spirit a ierbii!// Doamne, şi nopţile terorizate de nuferi:răsufletul/ apelor ostenite, tremurul sferelor din oglinzi!/ Tristeţea nu mai petrece pe străzi!/ Au rămas coifurile, trâmbiţele zeilor/ în haznalele nopţilor de decembrie/ încheind armistiţii cu moartea!// Străbat spre abatoarele ninse şiruri de cămile/ ducând samarele burduşite cu grijile muritorilor/ Aburii lutului reintră dimineaţa-n statui!/ Suntem cuprinşi de-o zăpadă de purpură!// Ochii noştri au învăţat să privească, zborul/ pescăruşilor albi! Irump zările argăsite pe grui!/ Din turn se aude bătând clipa istoriei!” (A bătut clipa). Conştient sau inconştient, autorul configurează în scriitură, „cele trei etape veşnice ale revoluţiei”, cum le numeşte A. Glucksmann: * pregătirea ideologică (aici V. S. sugerează o „revoluţie secretă” invizibilă, generată chiar de vechea doctrină); * terorismul sau trecerea la extremism; acum iradiaţia spiritelor e mortală nu doar pentru regimul ceauşist, ci şi pentru actorii revoluţiei; se instaurează şi devine dictatorială legea suspiciunii; toţi pot fi suspectaţi de orice şi de oricine; ghilotinele funcţionează la capacitate maximă; armistiţiile cu moartea se nasc fie din lupta dintre conştiinţe (Hegel), fie din alienare şi luptă de clasă (Marx), fie din nihilismul generalizat ce creează o eră a resentimentului (Nietzsche); învingător provizoriu este cel ce-şi instaurează noua ordine, repet: provizoriu! * A şti să sfârşeşti o revoluţie (Glucksmann), deşi mai aproape de realitatea românească pare enunţul lui Troţki: „fluviul reintră în matca sa”. Aceasta înseamnă să învingi timpul „năuc”, să crezi că „ai izgonit pentru totdeauna/ de pe pământ întunericul” (v. Îngreţoşând pietrele) şi să promovezi fără frică „creşterea în libertate a trestiei” (v. Sindrom vegetal).
Transfigurarea simfonică a acestor trei etape veşnice ale oricărei revoluţii salvează vol. Iarnă hipnotică de legarea cu necesitate a scriiturii de anumite circumstanţe istorice. Dimpotrivă! Viziunea din perspectiva celui ce era „uns general la şcoala patriotică de temniceri de elită” (v. Responsabil cu neghiobia piticilor) oferă cititorilor într-un limbaj poetic necontaminat politic, abisuri ale istoriei comunismului (care nu s-a încheiat, credem noi!) sau cum spunea acelaşi Troţki: „la ce capitol al istoriei revoluţionare împuşti sau eşti împuşcat” (concurentul lui Lenin şi Stalin a trăit amândouă „fericirile”). Zăpezile apocaliptice ale unei istorii îmbrăcate în haine de „carnaval de paiaţe bălţate” insinuează în scriitură grotescul, urâtul, absurdul şi tragicul: „Tăcerea fumegă prin haznale!/ Se-nfricoşează iarba/ urlă iarna de-acasă!// În peşteri cad zăpezi apocaliptice/ venim pe brânci parcă din Himalaia/ aducem dangătul de clopote/ strivind din măguri vâlvătaia!// Din catapeteasma bisericii/ a căzut în arhipelag o pasăre neagră/ cu stelele cerului!/ Asistăm la un carnaval de paiaţe bălţate/ jucând şotronul cu mierlele pe apucate/ în viziunea unei lupoaice/ de la Curtea Imperială!…” (Zăpezi apocaliptice). În viziunea poetului-revoluţionar, evenimentele din decembrie 1989 sunt în primul rând o experienţă ştiinţifică şi apoi una poetică. Nu întâmplător, „evenimentele” sunt transfigurate simultan ca istorie a maselor, „Iliadă a Statului”, „Odisee a intelectualilor”, deviaţie idealistă şi utopie a tinerei generaţii. De observat că orice abis istoric-revoluţionar de acest tip, deşi poetizat, este mai riguros decât matematica, filosofia şi poezia la un loc, dacă se transfigurează simultan, aşa cum a făcut-o Victor Stan în Iarnă . . .: „ca istorie a maselor care se cultivă (prima etapă), se educă prin angoasă (a doua etapă) şi se autodisciplinează (a treia etapă); ca Iliada Statului care-şi pierde vechiul regim (1), se prăbuşeşte într-o criză (2) a cărei efecte îl va face să se înalţe din nou, cu atât mai raţional şi mai implacabil (3); ca Odiseea intelectualilor care gândesc în mod liber şi anarhic (1), domnia spiritului gregar ce provoacă o anarhie sângeroasă (2) şi pe care teama îi face să-şi regăsească principiile de ordine (3); ca rectificare a unei deviaţii idealiste de dreapta (1), printr-o deviaţie aventuristă de stânga (2), în beneficiul final al unei autorităţi care se menţine atât la dreapta cât şi la stânga (3); ca întâmplare nefericită a generaţiei tinere ce-şi închipuie că totul e permis (1) şi care o sfârşeşte rău (2), dacă nu-şi propune chiar ea un sfârşit” (Glucksmann).
Poeme precum Din pricina amurgului, În ţarini se crapă de ziuă, Echinocţiu, Metafore lăcrimând, Admirând galaxia, Obiect de cult, Mesaje transmise în cosmos etc. măsoară raza cercului vicios al acestei revoluţii atipice, ce pare să-i închidă pe participanţi într-un principiu teoretizat cândva de Nietzsche: „Mai degrabă să doreşti nimicul, decât să nu doreşti nimic”. Principiul nietzscheean opune nihilismului pasiv, nihilismul activ. Altfel spus, mai bine să cunoşti „nimicul”, aşa cum l-a cunoscut ofiţerul-poet, decât să nu cunoşti nimic. Hegheliana luptă dintre stăpân şi sclav revelată de autor în Versantele anotimpului roşu are un mesaj clar, exprimat aforistic: din sclavie nu se iese decât pe poarta stăpânului!
În cea de-a treia parte a vol. Iarnă hipnotică, autorul fictivizează Statuia luminii ce ar avea nevoie „de al cincilea punct cardinal/ şi încă un cer”, pentru a nu rămâne o simplă făgăduinţă „în imperiul cuvintelor”. „Statuia” prefigurează un sfârşit de revoluţie idilic, fericit (v. Avem împuternicire, Seară de colind, Avertisment, Anapoda, etc.), deşi o Românie „despuiată de metafore” pare din start sortită eşecului: „Ne-am pierdut cumpătul pentru un pumn/ de ţărână înghiţit de străfundul oceanului!/ Aşa cum a fost înghiţită Atlantida/ pentru nu ştiu ce chestii oculte!// Bântuie taina uitări până-n celălalt capăt/ al cerului asemenea unui vânt nărăvaş/ privegheat de umbra tristeţii,/ dezgropând securea misterului!// Plâng libelulele, adio toamnă fatidică,/ adio singurătate, zestrea noastră de-apoi,/ neprihănite ploi dansând pe timpanele nopţii!// Cornul lunii e-o coadă de dropie,/ râvnită de-o minusculă scorpie,/ străpunge zăplazul de sârmă ghimpată: doi paşi/ înainte şi unul înapoi ni-s terfelite clipele;/ maşinile cibernetice fac larmă:/ suduie, latră, echinocţiul de piatră!// Târfele se hlizesc prin hangare:/ şi-au lipit efigii masculine pe pulpe,/ ne-a ajuns răbdarea la limită,/ sucombă mucegaiul verde-n catedrale/precum un bot încercănat de vulpe!// (Robotizare). Totuşi optimismul autorului rămâne contaminant (v. Aripi urcând incendiate) şi asigură volumului în ansamblu, o aură de epopee închinată eroismului şi sacrificiului înnăscut al românului ce caută de când se ştie „încă un cer” (v. Mângâiaţi de rouă, Dimineţile de vis înfloritor, Flăcări…, Testament, Întristarea – osândă uitucă etc.) şi care nu a învăţat încă, că din sclavie nu se iese decât pe poarta stăpânului, iar politica prodomo nu se practică decât pe marginea prăpastiei. Subiectiv, cum mă ştiu, nu ezit să declar că am citit cea mai bună carte despre (non)poezia Revoluţiei începută în decembrie 1989, nu doar în Bucureşti, ci în toate marile oraşe ale României (Timişoara, Iaşi, Cluj, Constanţa etc.), unde toate libertăţile câştigate nu se lasă disciplinate decât într-o simetrie duală. Indiscutabilă mi se pare arta transfigurării şi realizarea artistică! Mă întreb ce ar spune Mircea Ciobanu, autorul celor şase volume de „Istorii”, despre această epopee eroico-tragico-absurdă, paradoxal obiectivă, scrisă pentru veşnicie, între 21 XII 1989 – 25 XII 1990, când în capitală, când la Piatra Neamţ? Rămâne enigma dacă la momentul respectiv am creat istorie sau am suportat „istorie”!
