Literadura nr. 22 (3)

Mihaela Roxana BOBOC

Vitraliu

Ea e tot ce ai nevoie într-o zi de octombrie
se întinde ca o pisică după căldura brațelor tale
în curbura spatelui crește un vitraliu
acel ciob de perfecțiune pe care îl ceri la infinit
până încremenește în respirația mea
plămânul toamnei
gura ei dezmiardă fruntea și ochii care văd
dincolo de ceea ce-ți arăt
tânjește după lumină umărul ei dezgolit
soarele face dragoste după coline
o intimitate pe care o pot împărți doar cu tine
privind cum seara îmblânzește animalul de pradă
frica se întoarce în mormânt
trupurile noastre sunt zalele unei resuscitări de care nimeni nu are nevoie
și totuși
ea este tot ce primești într-o zi de octombrie
vitraliul se zărește prin ochiul ferestrei
brațele tale mă cuprind și fericirea
rămâne doar un punct
marcat cu roșu pe hartă.

Ziua

Ea este tot ce ai nevoie într-o zi de noiembrie
când iei cu furie ziua și o tai din calendar
să nu-ți mai fie moartea moarte
și dorul dor
o trăiești de la coadă la cap
o îmblânzești așa cum nu știi că ești
dar continui
să iubești fără sens
toamna
când toate se strâng în suflet
până dau pe afară în acest poem
unde nimeni nu revendică iubirea
nimeni nu știe
cum umbli ca un paralitic prin gândurile mele.

***

Himeră

Și dacă ea nu există
numești dragostea himeră
îi cioplești un chip

să semene cu femeia ta
acum poți trăi la întâmplare
să nu crezi ultimele cuvinte ale unui sinucigaș
scrie cu litere mari abandon
împăturește hârtia și arunc-o în foc
ea este tot ce ai nevoie toamna
când ziua scârțâie din încheieturi
himera nu-ți ține mâna
când vrei să iei cuțitul de pe masă
și să-l înfigi în singurătate
chipul durerii se descompune lent
au trecut treisprezece ani
de când cioplesc lemnul
până iese poezie
ea nu seamănă cu mine
aruncă maci printre șine de tren
se aruncă pe sine
dacă ea nu există
trăiești la întâmplare
ziua se consumă ca o lumânare
în pântecele sterp al iubirii.

Mariana CODRUȚ

să fie doar luna?

i s-au stins, aproape i s-au stins
luminile din ochii negri.
singurătatea și-a băgat botul ascuțit
în pieptul ei și
zi de zi sfîșie, hăpăie, soarbe.

i s-a stins, parcă i s-a stins fața
de femeie încă tînără. rotundă și pală,
pîlpîie de-a lungul și de-a latul
marilor încăperi bucșite
cu lucruri de care nu are nevoie:
sîngele din ea se tot scurge în jos
printre picioare, peste picioare
care grele o poartă
încolo și-ncoace sub întuneric.

lemnul podelelor vechi
face semne liniștitoare,
nimeni nu aude. mintea macină
un nimic din carne și sînge
– dar carnea obscură,
dar sîngele obscen al morții.

… întunericul nu e substanță,
nu dă chip. oare fața aceea
rotundă și albă să fie doar luna
fugind de ea însăși prin storuri?

drum rece

ca să nu te supui, stai singur. e secolul supunerii.
ca să nu aderi, stai singur. e secolul aderărilor.
ca să nu fii „în rînd cu lumea”, stai singur.
e secolul neieșirii din rînd.

chiar cînd ți-e puțintel dor
pînă și de vorbăria menită să ucidă liniștea
– liniștea e cea mai mare sperietoare a vremii -,
alegi să fii singur. un individualist, un ins dubios!

stînd sub copaci cu capul plecat pe o carte
(te încearcă în glumă cînd și cînd teama
pentru gîtul dezgolit la ceafă), ești fericit:
tocmai ai aflat
că șușaua colbuită spre drumul județean
unde frigul te albăstrea în copilărie se cheamă
drum rece, că drum rece era și peste sat,
calea păsărilor migratoare spre deltă.

dar: în zilele cînd nu mai înțelegi nimic
și cărțile nu-ți mai spun nimic
iar străinul se desparte și de el însuși.
cînd auzi pulsul singurătății bătînd ritmic
în cap ca un ciocan, angoasa își ridică
botul ud de sînge din pieptul tău,
sigură de sine și lacomă ca leul
călare pe antilopa țintuită la pămînt.

fără puteri zile și zile pe gheața de-un deget
(ce transparență!), înviezi brusc la vederea
fețelor din străfunduri. tot aplecat,
formele iraționale să le distingi
în evantaiul lor de sensuri, încerci să-ți spui
singur o poveste. însă, la fel de abur,
de imponderabil ca atunci cînd ești fericit,
îți dai seama că ai uitat toate cuvintele.

doar apa foșnește dedesubt încontinuu

Francesc MOMPÓ I VALLS

Francesc Mompó i Valls (1955, l’Olleria, València) critic literar, prozator și poet de limbă catalană. Docent în limba și literatura catalană, este autorul a 14 romane și 9 volume de poezie publicate la diferite edituri din Spania și coautor a 4 manuale școlare, Ed. Santillana. Colaborează cu diverse reviste și participă frecvent la festivaluri internaționale. Scrierile sale au fost traduse în spaniolă, portugheză, italiană și română.
A obținut numeroase premii literare dintre care amintim: Premio La Forest d’Arana (1994), VII Premio Narrativa juvenil Ciudad de Torrent (2006), Premio literatura Juvenil Benvingut Oliver de Catarroja (2008), Premio Literatura Erótica La Vall d’Albaida (2010), Premio de Poesía Josep M. Ribelles de Puçol (2010), XX Premio de la Crítica de los Escritores Valencianos (*AELC), Premio Ciutat de Valencia(2019), etc.

Hagiografie de înțelepciune

Lumina
plină de invocare
caută zăpada
dincolo de imaginarul topit
în cotoarele cărților
neliniștea aurie a fotonilor
de o frumusețe alunecoasă

Damă albă

goală până la durere
exact în centrul îmbrățișării
oceanelor
metamorfoza apei
dorinței
preludiul sării

fiică a peșterii
unești noaptea cu răsăritul
în clipa intensă
a sărutului
te privește printre zăbrelele
pleoapelor
sunt aici sunt eu
cea pe care ai căutat-o
printre talazurile viselor

Buzele întredeschise
de vocale lichide
tac și așteaptă
sânii capătă forma ochilor
discipoli ai plăcerii
lumină și gheață aprinsă în gest

Timp acrobat pe cuvânt
sintaxa deliciilor
gramatică devotă a eroticii
absența lutului
emergent
la dictarea degetelor
hagiografie a înțelepciunii.

Vrajă de pământ și apă

Ai urcat pe culmea
acelui munte care se vede
mereu în orizontul viselor
de acolo
cerul ți se lipește de chip

Porți cu tine punguța sacră
unde păstrezi lacrimile uscate
ale stelelor
ca să invoci pământul și apa

Ai aruncat șapte fire de praf
de timp
în cimitirul cuvintelor blestemate
eliberezi monștri din spațiu
în versuri care leagă viața
unde te îneci
fără seva buzelor
înoată pești de culoarea focului

aburii de gin tonic pâlpâie
unde dorm imaginile
dimineața

făcută vraja
invoci cuvântul
deconstruirii lutului
în gesturile luminii
și aștepți
aștepți dansul înțelepciunii
oglindită
într-un alfabet de oceane.

Toamnă în Chelsea

Patti Smith era cazată în Chelsea
Nimeni n-a camuflat trompetele
când s-au așezat la masa fumului;
din poșetă ieșea
metalica floare a sunetelor neîngrijite
și acidul fosforescent al adjectivului.
O mână tremurătoare scotea cu efort
din peștera anilor
portmoneul cu reproșuri inutile.
Cu cabina buclată
tăcerea mov din camion
prevestea urletul farurilor;
Consistența mâncării nu mai suporta îmbucătura,
amintirile fugeau din amestec
și totul era un dans de secrete
unde cuțitele se ascundeau în iris
cu un patetic paso-doble.
Cu minifustă făcută din frunze de toamnă,
chelnerița oferea neobișnuitei clientele
tava cu nemulțumiri.
Între refuzuri și pofte
curățau platoul
de crizanteme și violete.
La jumătatea drumului, o fetiță orfană
cerea resturi de pomană.
În timp ce
Robert Mapplerthorpe înșira coliere
și Patti îi căuta insistent sufletul prin hotelul Chelsea.

Poem

Farmec de foc și lut
Sau vrăjitorie cerească,
Ne atragi în pântecele tău
Pentru a ne devora chipul
În timp ce ne ștergi memoria.

Traducere și prezentare:
Elisabeta BOȚAN

Concursul Național de Literatură „Alexandru Macedonski”, ediția a VIII-a

Secțiunea Scriitori Consacrați – Poezie:
Premiul I: Caligrafia destinului de Evelyne Croitoru
Premiul II: La topirea ghețarilor de Ana Săndulescu
Premiul III: Iubește-l, Anya de Mihaela Roxana Boboc

Secțiunea Scriitori Consacrați – Proză:
Premiul I: Ochiul Chirei de Constantin Marafet
Premiul II: Mireasa Mecanica de Mihail Soare
Premiul III: La pas prin patria mamă de Mihaela Aionesei

Secțiunea scriitori adulți nedebutați – Poezie:
Premiul I: ,,Unii se duc la preot, alții se îndrepta spre poezie” Rotaru Maria (București)
Premiul II: ,,Ochii doi i-s triști, d-apoi inima singură” Costică Ciocan (Iași)
Premiul III: ,,Mă ascund în podul palmei, să nu plătesc chirie respirației” Răileanu Luminița (Buzău)

Secțiunea scriitori adulți nedebutați:
Premiul I: ,,Totul a fost în ordine atunci” – Romeo Aurelian Ilie (Slobozia)
Premiul III: ,,Toți suntem vinovați de tot și de toate” – Iustin Butnariuc (Botoșani)
Premiul III: ,,Fericirea este clădită din închipuirile fiecăruia și fiecare o potrivește ca pe o haină” – Popa Savu (Sibiu)

Secțiunea Tineri Autori – Poezie:
Premiul I: ,,Poezia este arta sufletului” – Petra Ana Mirică Bobiți (Galați)
Premiul II: ,,Eu unul trag să mor de când m-am născut” – Barbu Teodora (Gramesti)
Premiul III: ,, Și pe Venus plouă uneori” – Csereș Karina Nicoleta (București)

Secțiunea Tineri Autori – Proză:
Premiul I: ,,Culoarea cea mai scumpă inimii mele este culoarea limbii române” – Bușu Iulia Maria (Craiova)
Premiul II: ,,Uneori căutăm adevărul în cutia cu minciuni” – Beznă Gabriela Elena (Craiova)
Premiul III: ,,Cel mai impresionant lucru pe care l-am spus a fost o poveste” – Rădulescu Alexandru-Ionuț (Buzău)

Președinte juriu: Aurel Maria Baros
Membrii juriu:
Elena Armenescu
Angi Melania Cristea
Gela Enea
Bogdan Ionescu Lupeanu

Andreea Iulia SCRIDON

Viespii nenorocilor

Tot ce e sfânt trebuie pus la colț,
cel mai păcat dintre păcate nu e răul,
ci ținerea minte a răului:
frica pumnului spărgând
pânza de păianjen în vid.

Acestea fiind spuse, nimeni aici nu spune
că românii, cu ochii lor frumoși și tenebroși,
sunt Lacrima Christi,
pictată de El Greco.

Azi stau la coadă nu pentru pâine și apă
ci pentru a intra în avion,
în timp ce soarele apune către prosperitatea și protecția
unor ceruri vestice,
coborând orizontul ca Mantegna.

Întreabă-o doar pe Wikipedia, cântarul sufletelor:
conform unui raport internațional al ONU privind migrația,
în jur de
3.4 milioane
de români au emigrat.

În asemenea condiții siberiene,
ei încep să semene cu fața palidă a florii de cartofi,
înflorind și căzând
înainte de a produce fructe.

Carapace

Ce zgrunțuros a devenit prezentul,
ce încet îți sună bastonul pe scară,
ce deprimant e să te văd adormind
în fața televizorului,
ce inutile au devenit lucrurile care îți aduceau
cândva plăcere: ciocolata, plimbările,

și din iubirile tale,
numai carapacele au rămas:

la lumina albastră a ecranului,
din fâșiile lor ai înnodat,
cu mâinile tremurând,
serafimi.

Cristina PĂTRAȘCU

am vrut să-l leg de
piciorul meu cu lanțuri

am vrut să nu-l judec
am vrut să-l găsesc
am vrut să-l țin în brațe
am vrut să-l iert
că de douăzeci de ani
sunt ca o șosetă de care
s-a descălțat în tinerețe
m-a uitat în mașina
asta de spălat
care-mi învârte viața

am vrut să-l leg de
piciorul meu cu lanțuri
să am din nou 5 ani
și el să rămână cu mine
să fim bătuți de același șeic
pentru fiecare cuvânt nerostit
pentru nemângâiere
pentru părăsire
pentru uitare
pentru că nu avem
sub unghii
coranul iubirii

am vrut
să mâncăm cu mâna
din același terci
am vrut să simt
o singură dată
cum e să te privească
propriul tată
cum e să fie mândru de tine?
cum e să te sune?
să te certe?
cum e să se topească cineva de dorul tău?
am vrut să murim de
foame împreună
ca o familie reală
în ’96

dar el culegea femei
pe care le trimitea
în italia la
produs
dar el m-a părăsit
dar el m-a aruncat
într-un centru de copii
iar pe mama a ucis-o
dar el a făcut un copil
cu sora cea mare

când am avut curajul
să-i spun salut…
mi-a dat block pe facebook
de parcă inima mea
ar fi fost sperma de pe podea
în care calci cu scârbă
din greșeală
de parcă prezența
mea ar fi fost
ca un muc de care
te poți debarasa
în văzul lumii

pentru el
nu m-am născut

ne cunoaștem?