Spații culturale nr. 47 (6)

Constantin BUCUR

Fotografie de grup

Te uită în clepsidră
cum surâde nisipul.
Altfel ce vină
ar avea timpul
când se priveşte-n oglindă
în trecerea-i senină?

Dincolo de mine

Aud şi văd:
cuvânt mic,
de ceasornic,
ca un ac
spânzurat de gânduri.
Tac:
până ce piatra
face riduri
şi i se stinge vatra…

Lumina poeziei

Cine nu a citit poezie
nu se întristează citind
mersul păsărilor călătoare
şi nu va şti niciodată
cum arată drumul
fulgilor de nea
căzuţi peste afişe –
ferestre ce fac
din străzi, cetăţi.

Cine nu a citit o poezie
nu va şti niciodată
cum arată lumina patimii
zi de zi.

TRADUCERI

Aleksandr GHINGHER
(1897 – 1965)

În traducerea lui Leo BUTNARU

S-a născut la Petersburg într-o familie de evrei rusificată, tatăl său fiind medic în anatomia patologică, doctor în medicină. Bunicul pe linie maternă, și el medic de renume, era fiul unui rabin din Chișinău. În copilărie, împreună cu mama, emigrează la Paris. Din 1921, participă la întrunirile „Camerei poeților”, sub egida căreia își publică prima carte, „Haita celor fideli”, în care se resimte influența akmeistului Nikolai Gumiliov. În perioada 1923-1924, face parte din grupul „Peste” („Через”), unul din protagoniștii căruia era avangardistul radical Ilya Zdanevici. A mai fost membru al altor câteva asociații ale scriitorilor ruși emigranți. A lucrat contabil la o companie chimică, patronul căreia era unchiul său.
A mai editat cărțile de poezie „Devotament” (1925), „Jeluire și triumf” (1939), „Veste” (1957) și „Inima” (1965). Unele din poemele sale au intrat în antologia „Ancora”, realizată de G. Adamovici și M. Kantor (1936).
În 1946, a solicitat cetățenie sovietică. Nu cu mult înainte de moarte, trece la budism.

PETERSBURGUL MEU

Petersburgul meu, cunoscute-mi sunt cocioabele,
Putoarea măruntaielor tale în putrefacție –
Mai dragi sufletului, decât poveștile înțelepților.

Cu lumina felinarelor albăstrui
Mi-ai alinat sufletul.
La ropotul de potcoave, prin ninsoare, prin ploaie,
Răspundea țocăit pe scări de la intrare
Ce-auzul mângâia.
În ritmurile lor speranța era fremătătoare.

1913

ÎN MEMORIA LUI ALEKSANDR BLOK

Pocalul s-a spart.
Buzele necunoscutei sunt vopsite.
Și brusc se sting luminile
În oglinzile neliniștite.

Calea laptelui s-a scurs. Gerul
A ars aburii de vin. Zăpada nopții
A învăluit orașul atât de trist.
Întinsul stepelor se extinde-n spații.

În cerul groaznic – fulgurații aprinse,
Orbesc ochii. Stinsă pară.
O iapă dementă bate cu copitele
Ca-ntr-o tobă tătară.

1921

AUTOBIOGRAFIE
(versuri fără metrică)

Lui Serghei Șarșun

M-am născut la Petersburg.
Am fost prins de serviciul militar (dar nu voluntar,
ci prin recrutare obligatorie).
Sunt fricos, aproape neinteresant.
Nu mă bucur de succes.
Mă gândesc ca, pentru ameliorarea sănătății,
să înghit untură de pește.

I.1924

DISCUȚIA AUTORULUI CU SINE ÎNSUȘI

Precum prorocul însingurat în suferință,
Încântat, însă neajutorat, în fața sa
Își imaginează tineri perfecți întru ideal,
Astfel și tu, Aleksandr, enumeri
Nume pluricomplicate, la hurtă
Încredințându-le versurilor.

Eu o doresc atât de mult, o visez,
Vreau dragostea mea să-i încredințez.

Și bălmăjești și bombănești. O fi adevărată
A vieții astea sălbatică garoafă?
Dar ajunge. Vântului: ga-fa!
Deci tu – nu-i așa? – cheamă-l pe Aleksandr.

Gust sărat. Chiar dacă nu-ți mai amintești.
Parcă-a fost să fie? Vezi, nu vezi.
Poate, vântul. Singuratic! Ține minte:
Vei ieși la drum de unul singur.
Eu sunt asemenea fiarelor virgine.
Și cred neabătut în dragostea ta.

II.1924

***

Corifeul apare-n fața corului.
Bucurie, fraților! Dați drumul imnului.
Se scutură foșnetul discuțiilor.
În șir dublu, lucesc dinții solistului.

***

Consider că eu nu par destul de curajos
Și ăsta ar fi un mare păcat, aș spune,
Încât sunt gata celor temerari să le ofer
Toată rezerva de coroane scumpe.

Fără a mă da-n evaluări de drapele, de cuvinte,
În analiza temeiurilor partinice,
Eu m-am obișnuit să afirm, că totdeauna e bună
Roșeața grumazilor mușchiuloși.

Iar când nu mai există salvare,
Trebuie să-mbrac o cămașă împrospătată,
Ca Dumnezeu să nu spună că-n ceasul din urmă
Omul a uitat de igiena personală.

FIDELITATE

Înainte de-a ieși pentru-o faptă eroică,
Fiece bărbat trebuie să se închine.
Fără susținerea spiritelor supreme
El ar putea să arate neputincios
Și trădător față de camarazii de luptă.

Îngenunchind, bărbatul trebuie
Să invoce Oștenii din tabăra îngerilor:
Să-i ofere sângele până la ultima picătură
Purtătorului de sabie, încercuit de furtună,
Și să-i acorde voința în libertate
Risipitorului cu ochi negri, risipitor de moarte,
Învăluit de o liniște nepământeană.

Făcându-și ritualul abluțiunii,
Cel viteaz se va ridica să-ntâmpine destinul.
Va lăsa orice speranță – portul timizilor:
Inima pustiită râvnește bătălia.
Ea va refuza iubirea pământeană:
Învingând setea tandrelor îmbrățișări,
El va fi vesel pe pajiștile gloriei.
Îmbrăcându-și pieptul cu prizonierat voluntar,
Bărbatul va spune ferm: Cred în Dumnezeu.

***

La Marsilia, în Portul Vechi
Nu ne temeam de nimenea:
Copiii se ațineau după noi.
Cine ar fi obijduit o pereche
Cu puști mici după ea?!
Arabii ne urmăreau
Cu ochi sumbri
Și briciul în buzunar.
Din bordeluri ieșeau în capoate
Femei tinere și bătrâne
Fără copii, fără darul maternității.
În Portul Vechi, în Marsilia,
Unde plescăie valurile,
Pumnul nu te poate ajuta,
Iar pistolul – abia-abia,
Eh, burlacule!

***

Oricât de mută sau de zgomotoasă
Ar trece pe lume viața mea,
Soldatul și amnarul său cred
Că nicicând nu-i voi uita.

Țin minte, trei câni erau, și-aveau
Ochii de mărimi diferite,
Șorțul de vidmă a celui avan
Și subalternii cazărmilor n-au
De ce se teme în vise urâte.

***

O mare parte din viață eu mi-o cheltui în somn.
Cei din jur spun că
Aș evita rușinos lupta,
Imputându-mi că voința
Mi-i extrem de slabă
Și că nu aș acționa.
Mă înțeapă, mă detestă.
Însă eu știu că sunt puternic.
MĂ VĂD ÎN VISUL ÎN CARE
TU EȘTI CU MINE.
Nu am nevoie să fiu iubit de tine,
Ci eu trebuie să te iubesc.
Dragostea mea față de tine – forța mea.

***

Noi am ajuns să ne jenăm până în adâncul ultimului
Cântec kirghiz. Ne emoționasem peste poate.

***

Ni se spune că noi otrăvim aerul orașului
Cu a uzinelor respirare
Și că părăsim cu bucurie orașul,
Plecând în munți, plecând la mare.

Anual, mulțime de bogătani petrec
Luni în șir la nămoluri și în saline,
Pe la izvoarele vindecătoare
Ce dau speranțe în ziua de mâine.

Dar parcă totul poate-nsănătoși,
Spulberând și oboseli și boală
În zile plicticoase de trândăvie
Cu sau fără apă minerală?

***

Acest poem e fără o ritmică distinctă. Noaptea trecută
Mi s-a arătat un vis destul de frumos.
Eu îi spusesem ei ceva plăcut
Și ochii i s-au luminat:
Chiar să mă iubești tu atât de mult?
Păcat că de cele mai multe ori visele
Sunt mai generoase decât realitatea
Sau poate, din contra, e chiar bine așa.
Visul – e viața sacramentală,
Taina tainelor omului
Neaccesibilă povestitului.
Versurile fără metrică sunt neputincioase și palide,
Cu cuvinte sărace vorbește sufletul bogat.
Că doar zilele noastre de cerșetor freamătă,
Având ritm, dar neavând măsură,
Precum în versurile fără metrică.

***

Pe noi ne așteaptă fericirea după colț.
Pornim spre ea, ca albina spre polen, în dimineață.
Însă nu suntem siguri că, dând colțul casei,
Chiar ne-am pomeni cu fericirea față în față.

1929

GAZEL

Noroc la toți! Înțeleptul nu știe nimic,
experiența nu vă îmbogățește cu nimic.
Timpul se varsă ca apa cea rece –
nici nu dă, nici nu ia absolut nimic.
Soarele răsare și apune, s-a dus ziua;
omul nu înțelege, bietul, nimic.
Cuvintele iubirii mint, lingăul măgulește;
cuvintele minciunii nu lămuresc nimic.
În aste distihuri tu vezi cumplitul adevăr;
ah! nici adevărul nu mai schimbă nimic.
Ascultă, ascultătorule! chiar acest final
îți oferă cheia a toate câte sunt: nimic.

1953

Valeria MANTA TĂICUȚU

Punți spre nicăieri

nu mai vedeam rostul culorilor:
tu purtai numai negru,
foile de caiet rămâneau albe.
dacă aș fi trimis acolo o frunză,
ea s-ar fi pierdut, înghițită
de albul neclintit sau de negrul în care
nimic nu mai trece dintr-o stare într-alta.
viu rămânea doar mirosul de tămâie,
el se mișca în sus și-n jos,
punte de ceață între noi, cei de acum;
ne uitam unul la altul și nu ne recunoșteam.
cuvintele noastre, în haine de doliu,
se ascundeau de lumină, mocneau în adânc;
acolo, printre rădăcini în hibernare,
în umedă căldură viscerală,
așteptau să se nască din nou.

interogaţie

dedesubt este alt peisaj, dar
aceeaşi lună cu margini de sânge
trage valurile la ţărm;
aici este tusea tabagică,
venele şvaiţer, pupila dilatată din care
ies fluturi;
luna trage valurile la ţărm,
pescăruşii ciugulesc bărcuţele
noastre de hârtie cu versuri în ele
nu mai ştiu unde am murit:
aici sau dedesubt, în peisajul
cu luna de sânge?

Mircea TECULESCU

Măști pe fețe

cu măști pe nas și gură, așa
mă întâmpină asistenta și doctorița,
așa și tu acum, ai masca pe gură
și nas, niște pilule nedorite întrebările,
deloc nu sunt bine, este
sezonul când masca peste gură
și nas se poartă ca o modă iar ochii
rămân singuri, faruri deasupra
armadelor de măști, parcă am
fi într-un oraș poluat din China, doar
eu nu am una, am
împrumutat-o unui prieten
chirurg care fățuie întruna
nasuri și guri, măști singure
pe fețe, de fapt sunt ok,
acum când înserarea
se lasă încet – plăpândă
peste capetele celorlalți

Poem cu o virgulă aproape dreptunghiular

uneori alegem să comunicăm nu doar prin
ceea ce spunem iar cei mai tari sunt dânșii
poeții parbrizelor sau cei care scriu pe mașini
prăfuite din câte-o albă parcare semnele lor
spun că dimineața continuă lin să se evapore
că orașul într-un sicriu se strânge iar umbrele
trebuie plătite bine ca să se dea la o parte că
binele este singurul care poate produce ceva
spuneți voi acum ce puneți-vă ochelarii ca să
vedeți că tot eu sunt prezent în viața mea că
orașul deja a fost îngropat de proști da uneori
alegem să comunicăm doar prin ceea ce rostim
cum ar fi de mari sărbători, mari sărbători ce ne
spun că încă un sfârșit al lumii tocmai a început

Poem colină

flori de ghiață, între
ele doar un mic cerc de
privit soarele, uite așa crește
vibrația atomilor din care suntem
construiți, căci forma florilor de ghiață
este dată de ceea ce suntem noi când ele
se nasc, florile de ghiață, așa și trăim, fiecare
cu moartea lui, aici, pe pământ, unde luminile din
ferestre deloc nu pier, alimentate de multiple secrete
cuprinse în pereți,chiar de aceea florile de ghiață sunt
dovada că fiecare lucru arde cu o flacără de altă culoare,
chiar și noi în fiece sfârtecare, în fiece sfârtecare, sfârtecare,

Un telefon despre mama

Iată,
simt nevoia unui telefon
cu vești despre mama,
deși ea a murit de ani,
chiar și acum sper,
când zac în aeroportul
pe unde curg atâtea sunete,
ce bucurie,
auriculele și ventriculele lui
pulsează într-una indivizi,
inși însoțiți de felurite
cuvinte trec încontinuu,
vibrează migranții către
zonele duty-free, nu,
nu se iau nicăieri ostateci,
la terminale se încarcă doar
suflete în bagaje de cală
iar piloții știu că înmormântările
nu sunt pentru morți, ci pentru
noi, cei care avem tot mai mult
vârsta celor din cimitire

Triptic

nimic
aproape nimic
elliptic nimic

cadavre de vise
peste
cadavre de flori
peste
cadavre de oameni

Despre ea

într-o zi
ea a postat un poem
cu dorința secretă
a unui singur
,,I like’’

într-o altă zi
nesperat și ascuns
a zâmbit și
a fost fericită
între atâtea altele

Acesta este raiul

ea și el se plimbau
ținându-se de mână
printr-un alb cimitir
,,Sunt încă trei orașe aici!’’
i-a spus el, apoi
s-a desprins ușor și a
plecat pe o îngustă alee,
ea nu l-a mai revăzut
niciodată

Ea și el

ea știa despre el
ceva ce el
nu știa despre el

poate de aceea ea
îl iubea pe el

poate de acea el
o iubea pe ea

Călătoria

frumos tu mergi prin ea,
cu pași involuntari, tiptili
care ție ți se potrivesc
și astfel ea își află loc
mai aproape de pielea ta,
apoi tot pătrunde în tine,
intră, începe și crește
și tu nu îi poți face nimic,
ești o prințesă a durerii,
trăiești mecanic, din reflex,
în același fel, la fel

așa înaintezi, doar simțuri, fără
să mai poți fi nimic altceva,
ești tot mai puțină, înceată,
mai dezlânată și mată,
până ce a ei cu totul devii,
până ce nu-ți mai aparții deloc,
și deloc nu mai contează visele tale,
ai fost invadată 100%, cucerită
total, molecular, nici în cea mai
frumoasă îndrăgostire a ta nu
s-a întâmplat așa ceva

da, încă un sfârșit abisal de
aici înainte, decât orice cuvinte,
decât orice artă,
clopotele sunt auzite acum
doar de mine și ceilalți,
tu deja ai plecat pe acel pod
ce-și ține în gură propria lună,
trupul tău o iubită humă, iar
eu, geamănul din depărtare,
pot doar semne să fac,
mergând cu umbra dăruită de tine

Ea este psiholog

așadar niciun test
nu-i mai este permis,
se gândi el,
nici chiar cel despre
cât de mult poate iubi,

apoi o luă de mână,
probabil era o persoană
în ușoară dificultate,

iar Dumnezeu
îi supraveghea atent,
foarte atent,

primăvara răsărise
în copaci,
florile așteptau
aripile fluturilor
ca să zboare

Atât

,,Fiecare cu Dumnezeul lui’’,
îmi spuse,
degustând curcubeul
ca pe un dulce baton de culori,
profesionist aranjate,
,,Fiecare cu Dumnezeul lui’’,
pentru a fi cu El
trebuie doar să tragi jaluzelele,
atât