Spații culturale nr. 48 (10)

Adrian MUNTEANU

AM ŞI UITAT

În timp ce corpul leneş aţipeşte,
Eu navighez prin spaţii paralele
Şi mă transport în templele rebele
Ce-mi vor plăti strădania regeşte.

Un trist bătrân ce umblă în atele
Pe coridoare mă călăuzeşte
Şi-un straniu ritual îndeplineşte
Stropind cu sânge şiruri de mărgele.

Avea un chip ce semăna cu mine,
Aşa cum sunt, când toate le socot.
Dar ce-aş putea din gestul lui reţine

Şi ce-mi spunea c-ar trebui să pot?
M-am ridicat, ca să-l privesc mai bine,
Dar ce-am visat am şi uitat de tot.

VOI FI CA AMMON VENERAT ÎN CERURI

Voi fi ca Amon venerat în ceruri
Sau în ţărână veştejit grăunte?
Altar slăvit de-azteci solemni în munte
Sau putred vreasc încălecat de geruri?

Mi-or aşeza coroana, demn, pe frunte
Sau, umilit, misterioase cleruri
Mi-or spulbera sămânţa în eteruri
Să nu străbat neclătinat vreo punte?

Doar cel ce rostul prin răstimp îl scurmă
Va înţelege ce-am lăsat sublim
Sau de-am rămas neputincios în turmă,

Fără să pot o flacără s-anim.
Va şti de-am fost cel ce-a lăsat o urmă
Sau în pustiu eternul anonim .

Ion ROȘIORU

Pantumuri

137

E magic un băț de alun ce-a scăpat
Din gura de șarpe o broască.
Visez un condei fermecat
În stare-ntrucâtva să mă-nzeiască!

138

Veverița-n nucul pârguit
Se oprește cât să fure-o nucă.
Voi visa că vei fi revenit
Deși ești de când te știu nălucă!

139

Cu bastonu-i alb nevăzătorul
Își taie drum spre pomii înfloriți.
Cu-atât mai mult mă doare viitorul
Cu cât mai tare zilnic mă eviți!

140

De dorul ploii arșița turbează
Și verde-n preajmă nu mai e nimic.
Golul de tine crâncen mă somează
Și resemnat mor silnic pic cu pic!

141

Hoțului la margine de râu
Câinele de urmă-i pierde urma.
Calul meu se scutură de frâu.
Lupului îi las în pază turma!

142

De pe dâmbul lui reavăn groparul
Culege într-o pungă flori de tei.
Îmi aburește ceaiul zadarnic paharul
Ce-mi poartă gândul la strămoșii mei!

143

Descrește luna și în noapte țipă
Sfâșietor păunul solitar.
Spaima că pleci în mine se-nfiripă
Și totul mi se pare în zadar!

144

Sub masa din grădină intră-un graur
Ce, șarpe vânăt, pleacă mai departe.
Visez uimit că de vârsta de aur
Pot iar printr-o minune să am parte!

145

În lunga-i noapte de pe urmă
Își sapă Foca groapa lui.
Cărarea vieții mi se curmă
Și nu-i cer milă nimănui!

146

Foșnindu-și clipele-i albastre
Undina se întoarce-n lac.
Spre balul despărțirii noastre
M-avânt cu caii de olac!

147

Șarpele flămând hipnotizează
Pasărea plăpândă de pe ram.
Ochii mei avizi te devorează
Dat fiind că vreme nu mai am!

148

Absoarbe pământul secetos și hulpav
Sângele iedului cu beregata tăiată.
Nicicând de poezie mai bolnav
Îmi trec în ea instant trăirea toată!

149

S-apropie Moșii de Vară
Și bolta își spală cleștarul.
Privesc cum argila și-o cară
În vechea lui droagă olarul!

150

O căprioară trece prin iarba-nrourată
Și-n zori nici neam de dâră nu-i.
Azi urma ta-i cu totul spulberată
Din viața mea sortită nimănui!

151

În zori s-așterne calmu-n conacul bântuit
Și văduva rescrie anunțul: „De vânzare”.
Mi-i sufletul de visul cu tine răvășit –
Dovadă că trecutul resuscitat mă doare!

152

Mirosul de rășină se-ntețește
În furtuna ce cade pieziș.
Viitoarea măicuță privește
Cum drumu-i se resoarbe pe furiș!

153

Din pivnițe sinistre de castele
Ies vipere cu puii lor la soare.
Din tainicul sertar al mesei mele
Se vor ivi poeme pamfletare!

154

De atâta arșiță cumplită
Frunzele de hrean se sfarogesc.
Nu-ți mai cad fanatic în ispită,
Iad al meu pretins dumnezeiesc!

155

În briza dimineții trandafirii
Își etalează lacrimile grele.
Plâng ca și cum toți morții omenirii
Ar trece pe la poarta casei mele!

156

Stănoaga de salcâm cojit cândva
Adastă fără lustru la podișcă.
Privirea prinde-a mi se-ncețoșa:
Absența ta, bunicule, mă mișcă!

157

Miroase-a lobodă cu prune,
A fum și-a oală de pământ.
Trecutul olfactiv îmi spune
Că ne vom revedea curând!

158

Din freamăt se oprește misteriosul dud
Și-ncet-încet se stinge toată strada.
În calmul insondabil jur c-aud
Râsul vărului meu decedat în Canada!

159

Pădurea agresată de o drujbă
Tânjește după timpul răbdător.
Mi-e dor să mai atârn ceaunu-n cujbă
Și să mă-mbăt de susur de izvor!

160

Ajunse de blestemul unui uliu frustrat,
Mor pe capete găinile fermei avicole.
Dând vina pe soartă poetul ratat
Inventează tot felul de scuze ridicole!

161

Greieru-i convins că prin cântecul lui
Atrage ploaia-n zorii care vin.
Înclin să cred că prea zadarnic nu-i
De-ncerc în preajmă Muza s-o rețin!

Îmi simt mișcările de plumb

În crângul înverzit pe-alocuri icnește surd perfidul cuc:
Las Învierea tristă-n urmă, Crăciunul n-o să-l mai apuc!

Suflând în pumni bătrânu-i taie cu barda piersicul uscat:
Își scuipă-n palme barcagiul, deja obolul i l-am dat!

Tot mai paragină-i zaplazul la cimitirul evreiesc:
Nervoasă moartea-mi face semne, îi ripostez că mă grăbesc!

Pe cumpănă fântânii-și drege o cucuvea gâtlejul zgrumb:
Încerc s-arunc în ea cu pietre, îmi simt mișcările de plumb!

Petru SOLONARU

Înserenitate, mintea…

În serenitate, mintea, și egal
ritm spre toate cele, rătăcită de-al
tulburelui nume, taina pătrunzând,
ca ocean se-adună fără fructu-i, val.

Stăpânită’în sine, dar de sine-adins
detașată urmei unui lanț ce-a-învins
viața care moare moartei înviind,
dăruiește fapta-i focului nestins,

cel al neclintirii marelui mister.
ochi într-a cunoaște și-a vedea o cer
preacuratei inimi sub nevătămări,
unde nu asprimea, ci cufundsoter

înzidește casa din puținul mult.
Cu îndemn spre fire ar cădea-în tumult…
Însă, cupă-aleasă, urcă a folos
când tăcerii goală plinului s-a smult…

Vânt, același…

Vânt, același, scaldă și-obrăzarul slut
și curat obrazul noului născut…
Noima și zadarul, pururi joc închis,
torc din Neclintire clint ce-i doar părut

vieții numărate cu pustiu cântar.
Sub nimicul tainic a lumini tresar
umbre, stele numai unui calm apus,
presărând iluzii karmelor drept har.

Însă, înlăuntră,-o lege a întins
cheie’însuflețirii de-a-și trezi-înadins
inima la poarta casei fără gând
ce dezleagă nodul cugetării-aprins…

Întru-a fi ferice, Domnul ți-e-în alai
Când vocala Întâie-adânc în tine ai!…
Spre apoi, mormântul, trup, ca vistier,
e-un învăț uitării pe-al tăcerii grai…

Văzătorul

Nu afla-vei Clipa, cea de-acum și-aci,
Dacă spre „afară” ai abia privi
cu mirarul minții… În „Lăuntru” doar
tot ce nu-i vedea-vei ca vădit a fi

când povara firii peste avatar
s-a umbri părerii umbrelor de par,
Eu drept Tu, asemeni, reîntors neant,
îndumnezeitul, calm rugăciunar…

S-a-întâmpla aceasta, mire consacrant,
învierii-ți pure’ în creanga de acant,
dând ca mărturie, dincolo de vid,
că soterei treceri ești năierul – mant.

Sub contraste, iată, ce se coincid
Vei zidi turnura de-a întoarce-în zid,
unul, iluzoriu, din Întâia Zi,
necurmând grindeiul, căii tale Ghid…

Ținta

Prisosită scamă-a sfintei cetățui,
Facerea, ca urmă, apărând necui,
Stă atotdorinței semn revelator:
sprijinită’ în nume Numele, ea, nu-i…

-Ce-are-a face omul dacă’ într’însa vor
stirpe și istoave, spre opusul lor,
să se regăsească doar în vorbe seci?…
-Să o ia cum este: hău întru izvor…

Neumblată, calea-i veșnicirii deci;
n-are osebire și nicicum poteci,
mută nemișcare’în clintul său divin,
scriitură vană-a unor calpi dieci…

Mii de spițe-și varsă stadii și revin
oarbe’în al obezii colb părelnicin,
însă numai centru-i, Sinei ultim cui,
ordonează ținta Golului spre Plin…

Mircea V. HOMESCU

ZOOCALOMNII NEDREPTE

Moto:
În lumea lor mă simt atât de bine
Și-mi aflu idealul natural:
O viață așezată-n natural,
Instincte simple, sigure, depline (Tudor Vianu)

În lumea contemporană opțiunile – între multele oferte ale vieții – sunt sfâșiate în două, în privința ocrotirii sau stârpirii animalelor care trăiesc în preajma noastră. Firescul sentiment de bunătate, creștineasca dragoste pe care o datorăm întregii Creații a Demiurgului Suprem, este substituit cu ură, agresivitate și tendință de lichidare a „semenului” – nu doar patruped, ci chiar biped, deseori – prin hiperbolizarea a o seamă de culpe atribuite animalelor. Mai cu osebire câinii și pisicile care, spre ghinionul lor, azi nu ne mai aduc servicii importante ca altă dată: pază, ajutor, hrană, piei, tracțiune, neomițând nici cabalinele și bovinele. Învinovățim câinii și pisicile că ne dau turbare, sau verminoze intestinale și alte parazitoze, deși protecție există, vaccinarea anti-rabică și medicația antiparazitară digestivă. Dar, pentru a rosti adevărul nefardat, să recunoaștem totuși că iubirea față de animale, exprimată în creșterea lor – din afecțiune – în preajma noastră imediată, este direct proporțională cu nivelul de cultură al unei mase populaționale oarecare; mai direct vorbind… cu cât suntem mai încărcați cu valorile perene ale culturii, cu atât suntem mai… o a m e n i față de animale. Limita de extindere, pe care mi-am propus-o pentru acest articol, doar la câine și pisică se referă. Dar păcatele urii, disprețului și bârfei, le manifestă omul și față de alte creaturi patrupede, de pe urma cărora… mai și profită, pe deasupra, precum porcul, măgarul, bovidele, caprinele și ovidele. Altădată le voi lua și lor apărarea. În opoziție cu ocrotirea, datorată amprentei culturii asupra caracterului unei anumite părți a omenirii, se plasează amprenta inculturii genetice, a sfertodoctismului și a urii genetice, demne de milă și dispreț, și nu în ultimul rând amprenta… prostiei omenești. Pledoarii pentru animalele din ambientul domestic al omului au făcut o seamă de personalități cu largă circulație în lumea valorilor spirituale – de ieri și de azi – precum: J.P. Gotier, pe care-l indigna răutatea, cruzimea și prostia chinuitorilor de animale; F.M. Dostoievschi, care deplângea faptul că omul spurcă – prin semeție – locurile pe care le calcă, prin antiteză cu puritatea necuvântătoarelor; M. Gandhi, care aprecia că moralitatea și cultura unui popor se judecă după felul cum „tratează” animalele; L. Blaga, care includea în „veșnicia care s-a născut la sat” și lumea animalelor pe care țăranul, nu doar că le iubește, dar le și r e s p e c t ă, ridicându-le la un nivel apreciativ apropiat de el însuși; W.H. Auden, pentru care animalele sunt trecutul și viitorul nostru: cei doi poli între care, neîncetat, ne despovărăm dorințele; Alfred de Vigny, din care reproduce o strofă, măreață prin superioritatea „negrăită” a animalului față de om:
Vai! zis-am, deși titlul de om sună semeț
Ce slabi suntem cu toții, ce vrednici de dispreț.
Cum să întâmpini moartea și relele din cale,
Doar voi cunoașteți taina, sublime animale.
M-am simțit totdeauna atras – în iubirea mea față de animale sau păsări „de casă” – de frumusețea, echilibrată la superlativ, a armoniei structurii lor morfologice exterioare, de impresionanta lor capacitate de opțiune a instinctelor, dar mai ales de „demnitatea” curată a conduitei lor… în interiorul speciei; n-am văzut niciodată câini sau feline care să se extermine pentru „funcția” de lider, sau care să se „bârfească”… nu doar pentru că nu au partide politice, radio, tv, presă, ci pentru că nu au, „prin amprenta genetică a filum-ului” asemenea năravuri. Singurele lor dispute se produc pentru hrană și pentru „parteneră” în perioadele de rut; dar noi oamenii facem, pentru așa-ceva, mult mai rău și mai urât. Ați privit vreodată ochii, atât de „adânci” și de meditativi ai unui câine, ai unei pisici?; dar și ai altor animale „domestice”? Ați încercat să dialogați – prin privire – cu acești ochi? Ați sesizat esența „filozofiei” cu care vă scrutează animalele? Nu? Atunci încercați să faceți așa ceva, după ce ați citit aceste rânduri – dar și gânduri-sentimente – care vă stau în față. Priviți în ochii animalelor… cu tihnă, cu răbdare, meditând în interiorul dumneavoastră la curățenia și lipsa lor de dușmănie față de… tot ce le înconjoară. Nu veți găsi niciodată la semenul-om, limpezimea și căldura privirii animalului din preajmă. Ei, ochii animalelor, nu ascund nici decepții, nici nebunia colectivă a secolului care ne-a înnebunit și pe noi, nici refulările „vicioase”; ci doar un îndemn la i u b i r e, la iubirea și recunoștința cu care ne învăluie privirea lor… de „animale”. Prezența și „apropierea” emoțional-afectivă, de animalele domestice, este o cale sigură de retur la natura-mamă, de care ne desparte profesia (pe cei mai mulți), habitatul super-confortizat, civilizația urbei și a transporturilor supersofisticate, etc. S-a pretins, cu destulă îndreptățire, că animalul „de apartament” te re-împacă cu natura funciară, lecuiește, prin liniște și detensionare, de spaime, obsesii și nevroze, reinstalând în inimile hăituite de „lupta cu/pentru viață”, bunătatea o r i g i n a r ă a lumii din epoci demult uitate. Ce folos ne poate aduce avalanșa de artificiozități și facilități tehnologice ale civilizației moderne, dacă în sufletele noastre hăul-vidul se adâncește prin golirea de iubire între noi și respectiv față de creaturile pentru care avem o mare răspundere și obligație. Ce obligații avem noi – azi – față de vietățile domestice? Avem o imensă responsabilitate, aceea de a le ocroti, fiindcă la un anumit „moment” cronologic – poate protoistoric – le-am smuls din ambientul/mediul lor eco-sistemic natural, filogenetic, le-am d o m e s t i c i t și ni le-am alăturat, pentru a ne aduce o seamă de servicii. Luându-le de „acolo” de unde le hărăzise Dumnezeu, destinul lor de viețuire, unde interdependența față de alte specii se „echilibrase” pentru ele, și unde dispuneau de toate cele cuvenite/cerute de „nevoia” de supraviețuire și de existența autonomă, noi oamenii ne-am asumat – pentru vecie! – obligația de al asigura, noi nu alții, ceea ce le-am stins prin „domesticizare”, recte capacitatea de a trăi autonom. Acum când au „pierdut” – prin extincție – ceea ce aveau, în stare „naturală-inițială-sălbatică” recte instincte, putere fizică, etc., avem obligația să le asigurăm existența și ocrotirea. Când am „luat” un câine din mijlocul naturii-mamă, pentru a ne păzi turmele, gospodăriile și chiar pe noi, am SEMNAT un contract cu… specia lui – în fața lui Dumnezeu – că-i vom răsplăti aportul adus pentru „mai-binele” speței umane. Cum răspundem azi acestui contract? Aidoma se pune problema și cu felinele, pe care le-am luat, în ajutor, ca să ne păzească de rozătoarele cu care împărțeam hambarele cu cele ale gurii, înainte de alăturarea speciei lor. Să ne oprim însă aici cu cercetarea răspunderii pentru domesticirea unor animale, deși am putea extinde problematica și la cabaline, bovidee, caprine, etc., care azi, în mod greșit/vinovat, nu se mai bucură de trecerea de altădată. Am lăsat – intenționat – la urmă aspectul motivației ,,obiective” a dreptului animalelor domestice la ocrotirea noastră…. dacă la a le iubi ar fi prea mult pentru unii dintre noi. Pentru mine – înainte de orice – iubirea față de animale se leagă de puritatea „sufletului” acestora – cu orice risc, eu cred că animalele au suflet – de sinceritatea comportamentului lor, de încrederea – adesea înșelată – pe care o acordă anticipat omului, fără să-l suspecteze de ipocrizie (animalele nu „cunosc” prefăcătoria). Mai admir la animale l i n i ș t e a pe care o răspândesc în jur, în antiteză cu zbuciumul la care se instigă oamenii între ei, zbucium răspunzător, azi de răvășeala și crisparea prezentă pe toate meridianele și paralele ovoidului terestru. Voi încheia acest periplu prin ansamblul motivațional al iubirii mele pentru animalele din preajmă-mi, evocând valoarea, restauratoare de suflet tihnit, a prezenței animalelor în ambientul imediat al căminului; animale care ne restituie fiorul comuniunii cu ansamblul matriceal al naturii cu toate ființele ei, în contextul contradicțiilor stresante ale vieții cotidiene, în plină beznă a perspectivei viitorului care prefigurează un tragic amurg al umanității, prin mereu-întunecarea… omeniei. Omagiind modesta, dar generoasa „putere” a prezenței animalului lângă sufletul omului, același Tudor Vianu, de la care am „furat” moto-ul, ne avertizează:
Un zeu răutăcios, ce veșnic cată
Să-mbie-n armonie tot ce-i ură,
Le-a dat lor fericirea cea OBSCURĂ
Iar nouă SUFERINȚA… luminată.

Sorin CĂLIN

Serpentină

Noi nu mai suntem un cuplu.
De când ne jucăm de-a balul mascat
Ne-a rămas rumegușul pe fețe,
Lacrimile s-au transformat în paiete,
Zâmbetele în bilete de papagal.
N-am observat până mai ieri.
Chipul tău stătea pe alte foi,
Cuvintele tale de artă
Se iubeau cu alte gânduri,
Cu degetul arătător,
Cu facebook-ul, dramatic adulter.
Nu te mai găsesc la cina de dimineață,
La prânzul de seri,
La micul dejun de la ora trei.
De când ne postăm sărutul flexibil
Ne-a apus steaua de ceață,
Ne-mperechem androgin cu setea de noi
Până la prima ploaie.
Noi nu mai suntem un vis.
Nu mai știm când se culeg cartofii,
De ce se nasc idioții,
Cum mor bigoții
Și pătimesc iloții.
Am uitat când adormi sfârșit de dragoste,
Cine a pornit mioapa aripă
Care zboară în noi din prima clipă,
Cum se înnoadă șoaptele în palmă
Și ce legământ parafasem aseară.
Nu te mai ador la ora zece,
La marginea patului,
În mijlocul satului,
La capătul locului, unde sfârșesc tarlalele.
De când ne culcăm în pagini străine
Ne-a uitat inima să bată, tensiunea să crească,
Ne-mbrățișăm cu colțul pernei, filistin,
Până la ceasul mimării.