Spații culturale nr. 78 (3)

Prieteni și cărți de dincolo de graniță

Doina CERNICA

Alexandrina Cernov, o personalitate a Bucovinei din nordul său înstrăinat

Am cunoscut-o la Suceava pe universitara Alexandrina Cernov din Cernăuți, membră de onoare a Academiei Române, în ultimul deceniu al secolului trecut, odată cu primul val de întâlniri în limba română și de îmbrățișări fraterne care a trecut vama Porubne – Siret, întâlniri și îmbrățișări care au reîntărit unitatea sufletească și culturală a sudului cu nordul Bucovinei și au făcut din dezvoltarea ei o cauză a intelectualității, a oamenilor de condei de dincoace și de dincolo de graniță. Și au construit poduri de cărți. În limba maternă, în grafie latină.

Cu o figură severă și ochi luminoși, Alexandrina Cernov a reprezentat pentru suceveni, încă de la început, Profesorul de excelență, autorul de cursuri universitare, al caietelor literare dedicate lui Eminescu și lui Alecsandri, dar și de manuale de limba și literatură română pentru școlile românești, trezind respect și recunoștință pentru tot ce au însemnat și continuă să însemne aceste instrumente în păstrarea identității de neam a românilor din partea înstrăinată a țării. Cu atât mai mult, când am aflat-o, alături de poetul Vasile Tărâțeanu și de alți câțiva scriitori, străbătând prin vitregiile vremurilor, de cele mai multe ori sub privirea neprietenoasă a autorităților, așezările din Regiunea Cernăuți ca, sprijiniți nu o dată și de bunici, să-i convingă pe părinți să-și dea copiii în clasele cu predarea în limba română. Această ipostază a universitarei, academicienei în furtuna cetății a fost susținută și de condiția de membru fondator, o perioadă și președintă, a Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” Cernăuți, de fondator și director executiv al Editurii „Alexandru cel Bun” Cernăuți și de fondator și redactor-șef al prestigioasei reviste de istorie și cultură „Glasul Bucovinei” Cernăuți-București.
Nu e ușor să fii român în Regiunea Cernăuți, în nordul Bucovinei, cu stăpâni străini pe pământul strămoșilor tăi, care îți atacă limba și ființa națională cu puterea zdrobitoare a legilor lor, pe de o parte, și cu bănuiala unora dintre ai tăi, dezbinați de suferințe și otrava ocupanților, pe de altă parte. De aceea poate nu o dată, Alexandrina Cernov s-a simțit însingurată. Însă a mers mai departe. Cu siguranță, a contat firea sa de luptător, dar și încrederea, și prețuirea celor din țară, e drept, mai darnici în sentimente decât în sprijin concret, și mai ales mâna de ajutor a marilor bucovineni și a urmașilor lor. Pe câțiva dintre aceștia i-am cunoscut și eu, invitată de Alexandrina Cernov la colocviul organizat de editura sa, „Alexandru cel Bun”, consacrat academicienilor Radu Grigorovici și Vladimir Trebici și cunoscuților intelectuali Radu Economu și George Muntean. A urmat conferința internațională desfășurată la împlinirea a două sute de ani de la nașterea istoricului Eudoxiu Hurmuzaki – scris cu „k”, așa cum cerea, argumentat, istoricul Ilie Luceac, laureat al Premiului Academiei Române pentru lucrarea sa, „Familia Hurmuzaki: între ideal și realizare (O istorie a culturii românești din Bucovina în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea)”. Și nu pot să nu menționez superba, tulburătoarea expoziție a pictorului timișorean Constantin Flondor, originar din capitala istorică a Bucovinei, în aducerea căreia în anul 2011 de la Muzeul Național al Bucovinei din Suceava la Muzeul de Artă din Cernăuți, Alexandrina Cernov și Ilie Luceac au avut un rol primordial.
Bucuroasă de fiecare întâlnire cu Alexandrina Cernov, nu pot să nu recunosc în saloanele de carte pe care le-a deschis, începând din anul 2001, cărților românilor de pretutindeni, sărbători de neuitat, în care setea de unitate culturală a Bucovinei a vibrat cel mai întins. Și, după părerea mea, cel mai elevat. Au rămas de neuitat prezentările și lansările lor de carte și adânc gravate în inimă serile de povești, cu aduceri aminte și visuri, ale scriitorilor din Cernăuți, Iași, Suceava, seri în care chipul celei care ne adunase împreună se lumina ușor, între surâs și speranță. Saloane atât de puternic impregnate de personalitatea sa, încât au devenit nu doar în limbajul curent, ci și în relatări ale manifestărilor acestora, Saloanele Doamnei Cernov. Surâs și speranță a căror mireasmă nu am mai perceput-o decât în drumurile împreună la Cetatea Hotin, în Hotinul nașterii sale. Fiindcă, da, așa cum mi-a plăcut să o descopăr mai de mult, cu venirea pe lume la Hotin, liceul la București, facultatea la Cernăuți și doctoratul la Chișinău, viața Alexandrinei Cernov acoperă harta României Mari. O viață plină de încercări personale, o viață nu lipsită de izbânzi și de recunoașteri: Premiul Fundației Culturale Române, Ordinul Național „Serviciu Credincios” în grad de Ofițer pentru contribuția deosebită la propagarea literaturii române în lume, Ordinul Național „Serviciu Credincios” în grad de Comandor pentru contribuția remarcabilă la afirmarea și apărarea identității etnice și culturale a comunităților românești din vecinătatea țării, Premiul Eminescu „Teiul de Aur” ș.a.
Privind în urmă, întotdeauna m-am gândit că anii lucrului împreună, ai căsătoriei cu universitarul, istoricul, criticul literar Ilie Luceac, plecat prea devreme dintre noi, au constituit perioada solară a vieții Alexandrinei Cernov. Și-au aplecat ochii pe aceleași pagini de carte, uneori au scris împreună ca doi pianiști interpretând o piesă la patru mâini. Din toate, cel mai frumos rămâne albumul lor dedicat Capitalei Eterne a Bucovinei, „Cernăuți (1408-2008)”. De aceea, din amintirile pe care le păstrez cu amândoi, acesta îmi este cel mai de preț. Și fotografia în care i-am surprins la Mălini, la o ediție a Concursului Național de Poezie „Nicolae Labiș”, unul lângă celălalt, meditativi, încercând poate să scruteze viitorul, al lor, al cărții, al lumii noastre, cu bustul alb al poetului străluminând printre copacii cu frunza încă verde a unui îndepărtat septembrie.

Dintotdeauna, și omul de știință Alexandrina Cernov, și apărătoarea limbii române și a românilor, a identității românești în nordul înstrăinat al Bucovinei, au găsit, cum îmi mărturisea într-un interviu, în Mănăstirea Putna liniștea sufletească și înțelepciunea care îi lipseau. Mai mult, anii trecând, a început să tânjească tot mai puternic după apa vie care se adună din ploile și roua cerului aici, tămăduitoare, mângâietoare pentru orice român, om simplu, lucrător al pământului sau cărturar-luptător de talia Alexandrinei Cernov. De aceea aici, și cu sprijinul monahilor și al starețului, arhim. Melchisedec Velnic, a lucrat la ultimele volume din „Destin bucovinean”, zguduitoarea colecție a locașului, „Fântâna Albă. Golgota neamului” și „Destinul Bisericii Românești din nordul Bucovinei în perioada sovietică. Credință, limbă, identitate”. Și cu aceeași inimă îndurerată și alinată de gestul tipăririi, cum li se întâmplă oamenilor scrisului, s-a îngrijit de apariția în 2020 a cărții postume a lui Ilie Luceac, cartea dialogurilor culturale cu bucovineni de seamă publicate în răstimpul unui sfert de veac în revista „Glasul Bucovinei” – „Forța destinului sau fereastra prin care privești cerul”.
Ultima dată am văzut-o pe Alexandrina Cernov în august, pe micul ecran, urmărind transmisia în direct a evenimentului major al acestui an: Serbarea de la Putna – 150. Continuitatea unui ideal. Și am trăit cu emoție, alături de ea, emoția momentului în care a fost distinsă de ÎPS Calinic, arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, cu Ordinul „Crucea Bucovinei”, alături de alți doi cunoscuți și respectați academicieni: Ioan-Aurel Pop și Alexandru Zub.

*
Astăzi, în ajunul echinocțiului de toamnă, a sunat telefonul. Un apel de dincolo de graniță. Cu o veste pe măsura ultimei zile mai înalte decât noaptea. După un an marcat de absențele și tăcerile pandemiei, la editura „Alexandru cel Bun” începuse pregătirea unei noi ediții a salonului literar cernăuțean. Salonul Doamnei Cernov.

Maria IEVA

Infinit

Luna nu-și întoarce fața spre trecut,
Casă lângă soare și-a făcut demult,
S-a privind în cerul curs într-o fântână,
Oglindind în stele setea de lumină.

De pe fruntea zării s-au desprins comete,
Destrămarea nopții-i plină de regrete;
Șerpii înserării s-au retras în zodii,
Așteptând să crească, din sămânță, rodii.

E târziu în vise, e târziu în viață,
Lacrima luminii încă ne învață,
Că un strop de rouă peste un vulcan
Poate fi botezul clipei în Iordan.

Soarele cunoaște drumul de-nceput,
Luna nu-și întoarce fața spre trecut,
Dar oglinda-n care se privesc pe rând
Nu mai are margini, nu mai are gând…

360 de zile

Hai, șterge amprenta lăsată-n cuvânt
Și taie cinci zile din anul ce vine,
Mă-nchide în cerc un alt legământ
Cum focul se-nchide în miezul de pâine.

Cu palma din care zăpezile curg,
Acoperă-mi gândul rănit de uitare,
Există-n spitalul din cer un chirurg
Ce vindecă pașii uitați peste zare.

Cât ies dintre umbre jurați să acuze,
Perdeaua din stele n-o trage la geam,
Lumini fără formă îmi sunt călăuze,
La banca visării dobânzi nu mai am.

E anul mai mic, dar cercu-i mai mare,
Rănit de o dreaptă un punct se divide;
Amprentele vieții sunt linii neclare
Pe palma în care cresc doruri avide.

Drumul spre fântână

Pentru toamna strânsă-n ai luminii muguri,
Am umblat ca evă printre oameni singuri
Și la fel ca Iuda cercam să cioplesc
Crucea nemuririi într-un măr domnesc.

Rănile din muguri visul le-a închis,
Ochii primăverii-n mine s-au deschis
Și-am privit pendulul atârnat în cui,
Cum măsoară tainic timpul nimănui.

S-a pierdut în neguri drumul spre fântână,
În cupola nopții s-a făcut lumină,
Dar din podul palmei visul răstignit
M-a privit o dată și-apoi a pierit…

Copii de infinit

Să ardem împreună în timpul ce-a rămas,
Iar la final să ardem și timpul c-un chibrit,
Să creștem flori de nufăr pe cerul lui Atlas,
Din care să renaștem copii de infinit.

Cu fruntea de lumină, cu brațe de trecut
Să-i așteptăm la poartă pe cei ce vin pe cale,
Căci știm ce este teama când în necunoscut
Pășești pe drumul crucii cu tălpile tot goale.

Să ardem împreună, noi, umbră, amândoi
Cum arde întrebarea ce-așteaptă un răspuns,
Pe cerul plin de nuferi nu-s lacrimi, nici noroi,
Ci doar misterul clipei ce pare nepătruns…

Dreptul la secundă

S-a deschis o bancă lângă-o mânăstire,
Vin să ceară credit vânzători de visuri,
C-au gajat cu viața pentru o iubire,
Și-au trăit aievea numai în abisuri.

Capitalul băncii-i capital străin,
Au venit arhangheli, serafimi și magi
C-au simțit durerea ochiului divin,
Ce strângea-n clepsidră sufletele dragi..

Și-au adus aportul fiii nenăscuți,
Și-au cerut să scadă rata la dobândă,
Să obțină credit, îngerii recruți
Au plătit cu visuri dreptul la secundă.

Gândul ca un abur

Visele pe care le-am crescut la sân
Sunt săgeți de iriși trase prin inele,
Că se-ntreabă apa prefăcută-n vin:
Unde e logodna mâinilor de stele?

Râuri de lumină au ieșit din matcă,
Înfloresc din palme gânduri după gânduri
Și c-un voal de aur luna se îmbracă
Dezbrăcând de noapte umbre și rotunduri.

Formele-s neclare, par că-s mai subțiri
Margini care tivul pielii îl destramă;
Tulburat de clipă uiți să mai respiri,
Când auzi visarea însăși cum te cheamă.

Gândul ca un abur rupt din rădăcină,
Urma unei lacrimi prefăcute-n vin
O așază-n carte ca într-o vitrină,
Să-ți rămână ție cerul mai senin…

Reziliere

Să nu-ți mai stau în gânduri cu chirie,
Semnăm, pe loc, contract de comodat,
Mă voi muta curând în veșnicie
Ca un ecou în sine îngropat.

Tarif pe suflet imortalii n-au,
Vremelnic gândul chipul și-l deșiră,
Din cupele iubirii cer să beau,
Să fiu ecoul destrămat, hegiră.

Cum corzile sub mâna lui Orfeu
Au lăcrimat vibrând în nesfârșire,
De dorul tău am lăcrimat și eu
Când am cerut o moarte – izbăvire.

Rămâne clipa atârnată-n cui
Și-o altă clipă-așteaptă grațiere,
Din nuferi de lumină s-o descui
Când va veni a doua înviere.

Adrian MUNTEANU

ÎN UMBRA ZILEI

În umbra zilei aripa se-mplântă
Și-acoperă uimirile cu pana.
Un strigăt stins îmi sfredelește rana
Iubirilor ce nu mă mai frământă.

Lumina stinsă-și leapădă sutana
Pe cumpăna ce-n lacrimă se-avântă.
Talaz fugar pe mal se ia la trântă
Cu liniștea ce-mi pustiește dana.

În iarbă-ngenunchez și-mi cer iertare
Cărărilor ce le-am urcat pieptiș.
Un fir de iarbă-nfige în uitare

O sabie cu-nsângerat tăiș
Și pasărea rămasă-n așteptare
Îmi tăinuiește-adâncul din frunziș.

SALCIE PLECATĂ

Sunt între oameni salcie plecată,
Trunchi fără vlagă așteptând tăierea.
S-a prefăcut în fiere acră mierea
Și în ocară vorba măsurată.

Poverile mi-au biruit puterea,
Prea multe valuri m-au supus deodată.
Nădejdea e-n uitare preschimbată
Și-n vifor slut se pierde adierea.

O clipă doar de-aș întrerupe gândul
Acestor spaime ce te fac să cazi,
Ca să mai dau o șansă pentru blândul

Zefir pornit în taină printre brazi,
Aș zăbovi senin să-mi vină rândul,
Mi-aș aminti de mine, cel de azi.

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Joseph Conrad în oglindă

Aproape o viață acompaniată de sunetele mărilor și ale oceanelor, o viață plină de luptă, de-a lungul căreia, încă de tânăr, Joseph Conrad a fost nevoit să îi facă față, să îi asculte mofturile, să își clădească implicit o personalitate complexă, care urma să își pună amprenta peste toate relele și fericitele întâmplătoare… întâmplări ce s-au rostogolit în și peste destinul său. Cutezanță, efort, curaj, alteori dimpotrivă, gânduri negre, nervi, cer închis, îndrăzneala unui act sinucigaș, apoi iarăși planuri noi, decizii pe termen lung, încredere în aproapele, iubire, în fapt viața însăși.
Provenind dinspre ținuturi „cosmopolite”, Joseph Conrad vine în literatura engleză cu un soi de realism sec, marcă proprie, fiind de altfel considerat de către contemporani mai degrabă un scriitor modern, chiar dacă scrierile sale conțin elemente clasic-realiste, cel mai probabil caracteristice secolului XIX. Mizând pe un dramatic de factură cinematografică, de multe ori s-a considerat că realitățile volumelor sale au dovedit și un caracter profetic. Pe bună dreptate, cel în discuție are ochi pentru ce se află la orizont, presimte schimbările, le conferă chiar un sens. Nu cred că mă hazardez dacă afirm că în spațiul nostru scriitorul este cunoscut pentru „Lord Jim”, mult mai puțin pentru restul romanelor, nuvelelor, povestirilor, schițelor etc. ce au drept numitor comun bucuria întinderilor marine. Suntem într-un fel de-a fi unde biografia inundă ficțiunea, un punct unde principiile contrare se atrag, generând un preaplin de energie. Joseph Conrad experimentează condiții noi, se lasă purtat de valuri – la propriu – ajungând să renunțe în viața reală la vasele franceze în virtutea celor britanice. Fiind într-un continuu quest for identiy, și-a dat examenele, și-a luat un master, a devenit cetățean englez, schimbându-și inclusiv numele.
Mă opresc de data aceasta asupra „The mirror of the sea” („Oglinda mării”), o carte apărută în condiții nu tocmai fericite la „Dexon Office” București, și „beneficiind” de o traducere aproximativă din partea Mădălinei Tureatcă. Asemenea mici neajunsuri pălesc totuși în fața ineditului textelor ce compun chipuri de căpitani, mateloți, fragmente de mică întindere care conturează furtuni ori alte curiozități meteorologice, evocă întâlnirea cu continente, mări, insule etc., pentru ca spre final să așeze arhitectura unui crez.
Cine se încăpățânează cu orice preț să pună „Oglinda mării” în siajul unei singure specii literare nu va avea sorți de izbândă; paginile au darul de a deschide întinderile, lăsând sensurile conotative să intervină, mai ales când cititorul are (probabil) convingerea că nu mai e nimic de spus. Vocea care înregistrează / consemnează are adesea acces la înțelesuri filozofice, pentru ca alteori să lase loc poeticului. Apropiindu-se pare că se îndepărtează și invers, creând un adevărat miraj.
În spatele tuturor se simte nostalgia celui care rămâne îndrăgostit de chipul apelor. Între suferință și extaz, până și „plecările de la mal și acostările marchează balansul ritmic al vieții unui matelot și al carierei unei ambarcațiuni”. Mai mult, reținem că „de la un mal la altul este definiția cea mai consistentă a destinului pământesc al unui vapor”. De altfel, acest atașament față de navă revigorează legături mitico-erotice: „Corabia era cea care crea o legătură între noi doi și, cât privește o corabie, deși ea are atribute feminine și se bucură de o iubire irațională, este diferită de o femeie”… destăinuirile continuă.
Tânărul, controversatul, căpitanul, scriitorul, Joseph Conrad radiografiază în parte poetic legăturile dintre nou și vechi, dintre vârsta pământului și vârsta iluziilor, compară chiar (tehnic) vitezele vaselor, stabilind meritele… iluzorii ale unor oameni ce uneori devin chiar „servitorii creațiilor noastre”. Aș putea afirma fără să greșesc că Joseph Conrad are și o doză de romantism ce se topește brusc în realitatea clipei oarecare, dar presară avant la lettre și o doză de postmodernitate ce presupune, nu des, sarcasm. Între fragment și întindere, între aici și îndepărtat-acolo, privirea scriitorului motivează însuși dorința de cunoaștere, și eventual de clasificare a experiențelor.
Se înțelege, Conrad nu e un (auto)voit-modern, cu atât mai puțin monden. Nici în viață, nici în literatură. „Oglinda mării” funcționează ca un intro în fața unei opere de sine stătătoare, demnă de a fi reconfigurată la adevărata ei valoare în spațiul românesc.

Ana-Mirabela DIACU

Ca un râu

La fel ca tine
râul acesta fuge către nicăieri
atât de grăbit, fără să știe până unde
fără să știe de ce;
ca și cum la capătul drumului
l-ar aștepta ceva sau cineva.

Se lovește de pietrele mari
și pleacă mai departe buimac
fără să privească înapoi,
cu toate rănile încă deschise,
cu vuietul lui ca un plâns.

Tu ai ceva
ce doar râurile reci și repezi pot avea;
te văd: din ochii tăi, învolburate,
ape spumoase
mă privesc.

Îmbătrânesc

Îmbătrânesc
și nu mă mai gândesc atât de mult la oameni
mă îndrept însă către cer
tot mai mult în fiecare zi,
Către tăceri
și flori, pădure, infinit.

Mă îndrept către tot ceea ce nu dezamăgește
către cei ce nu rănesc, nu pleacă
și nu ne dor.

Îmbătrânesc
Și mi-e tot mai bine în singurătate.
Mă închid în mine
ca o perlă ce-și doarme somnul în scoică.

Scriu

Scriu
despre nopțile magice de vară
cu tăceri divine și miros de rai,
despre plecări și reveniri,
despre mame si dorurile lor.
Scriu
despre tot ce simt
și nu caut cuvintele nicicând
ele vin și mă găsesc mereu.

Scriu
pentru că altfel
îmi e prea dor de mine.
Scriu
pentru ca altfel
nici nu știu să fiu

Chemări

Pășești pe un drum necunoscut
cu un bagaj ce nu-ți aparține.
Și totuși:
e atât de bine să te pierzi uneori!
Tăcerile toate și-au chemat
cuvintele la culcare.
O liniște albă se așterne peste lume,
ca un voal pe chipul
neatins al miresei.
Plutind, un aer misterios
sărută fruntea parfumată a florilor de tei.
Noaptea te privește cu ochi negrii;
rătăcit de mult îți este somnul.
Pântecul rotund al pământului
te cheamă la el
cu glas duios de mamă
în cântec de leagăn.

Fără sens

Te simt în furtuna care ridică marea spre cer,
în vântul care aleargă bezmetic,
Te simt în plecarea păsărilor
ce-și lasă în urmă cuiburile reci.
Te simt în bucuria copiilor
și în nostalgia colindelor.

Te simt în pacea primilor fulgi
și în parfumul primelor flori de primăvară.
Te simt în fiecare zi care trece

Atât de greu,
Atât de
fără sens
fără tine.

Celor care rămân

Celor care rămân
nu le poți lua tristețea din priviri
niciodată, cu nimic.
Ea rămâne veșnic acolo
cu strălucirea ei ascunsă,
dovadă vie
a focului ce încă arde,
ce încă doare.

Celor care rămân
nu le poți vorbi de răspunsuri
pe care nici tu nu le ai;
nu le poți răspunde
la toate acele întrebări
care încep și se termină
cu „de ce”?

Celor care rămân nu le poți promite raiul
când iadul lor e aici
în urma celor care
pentru totdeauna
pleacă…

Doar un fel de plâns

Dincolo de mine
e un zid al tăcerii;
dincolo de tine
pare a nu mai fi nimic.
Între noi,
atâtea lumi necunoscute!

Și nu,
acesta nu e
un poem de dragoste…
e doar plânsul
unui copil orfan.

Mihai MARIAN

acum

când Gashadokuro
își leapădă și cel din urmă strat de piele,
iar Ubume rămâne veșnic tânără și frumoasă,

în momentul acesta de levitație și extaz
ca și când un personaj de film ar fi căpătat
dintr-odată conștiință de sine:

un fior de trifluorură de clor
peste smalțul dinților.

Pe sub piele aruncătoarele de flăcări,
apoi progresiva disipare a stărilor
ca după o partidă de sex.

Mă concentrez la jocul simțurilor
și încerc să găsesc
pentru puii de maimuță,
pentru pumele estice,
pentru cei care așteaptă încă pe listele de transplant,
adăpost în hexafluorura de sulf
în care să plutească până la înălțimea
de doi metri cincizeci și șase,
de acolo de unde Ronaldo a înscris cu capul
în meciul cu Juventus.

Încerc să aflu o explicație pentru lumea în care
megapixelii telefoanelor surprind
chiar și momentul
în care martirii speciei noastre
aproape epuizați
aproape euforici
își calculează șansele de-a părăsi planeta
privind
într-o întârziată rază de soare în care sclipesc
cristale de gheață
mâini mici
deja gazoase.

Încerc să găsesc motive să cred
că lumea aceasta, în care

totul arde

cuprins de-o febră
pe care nicio mamă n-a putut să o domolească,
va fi salvată de înțelepciunea unei păsări
mici și sfărâmicioase
lovind în fereastră cu ciocul.