Spații culturale nr. 78 (2)

Ion ROȘIORU

M-am întors în stepa albă

Trei biserici și-o troiță mi-au ieșit în cale azi:
M-am rugat la fiecare ca la pieptul meu să cazi!

Corbii croncăneau a iarnă ce se-ntoarce înapoi:
Asmuțeam asupra morții trei căței de usturoi!

Spre iluzia albastră nu e drum de-nduplecat:
Calul meu troian la poartă în zadar a nechezat!

Crengile trosneau ca niște strune de viori în ger:
M-am întors în stepa albă înhăitat c-un lup stingher!

Sunt drumul adormit sub iarbă

Se va-nteți în cerul sacru mireasma florilor de tei:
Sunt drumul împletit cu sine, ești drumul răsfirat în trei!

De-a pururi la izvorul verde fac îngerii de foc popas:
Sunt drumul ce sub pas se stinge, ești drumul înflorit sub pas!

Jinduitor haiducu-n noapte ia urma calului furat:
Sunt drumul pustiit de cântec, ești drumul trilului curat!

Năluca albă-n ziua nunții atinge pragul blestemat:
Sunt drumul adormit sub iarbă, ești drumul binecuvântat!

Sfidez iluzia iubirii

Prosperi, tâmplarii de sicrie au ticluit modele noi:
Sfidez iluzia c-ar curge-n oglindă timpul înapoi!

Fanfara neagră exersează un recviem în si bemol:
Sfidez iluzia că Drumul Lacteu va fi de mine gol!

Dă jalnic glas bătrânul clopot sfâșietorului tumult:
Sfidez iluzia că-n seva din sălcii n-o să mai exult!
Sparg caii cu valtrapuri gheața din fața tristului convoi:
Sfidez iluzia iubirii de-a pururi cantonate-n noi!

Mă întreb de nu te-așteaptă

Câinii casei bântuite dorm ca iepurii-n pridvor:
Mă întreb de ai momente când răsari și-n ochii lor!

Porumbeii fac sincopă-n uguitul lor nocturn:
Mă întreb de nu e-n clipa când revii zburând în turn!

Răstigniți pe crucea nopții prind cocoșii a cânta:
Mă întreb de n-o fac oare întru revenirea ta!

Cu potcoava-n pardoseală bate-a ducă murgul fost:
Mă întreb de nu te-așteaptă să-i redai apusul rost!

Te vrea noroc izvorul viu

Ce densă-i lumea-n amintire! Ce dispersată-i cea din jur!
M-adulmecă hulpav trecutul! Te-mplânți în viitorul pur!

De nepătruns era pădurea! Azi nu mai e de niciun fel!
M-atrage-ntru hipnoză Styxul! Te-ndepărtezi cu zel de el!

Zâmbea în crugul nopții luna! Se tot ascunde după nori!
Undina-mi face semn din apă! Cu silful nu-ncetezi să zbori!

Se sufoca sub pași fântâna! Din zare-n zare-i doar pustiu!
Mă sting visând cum cade roua! Te vrea noroc izvorul viu!

I-am sfidat licoarea…

Stelele și luna pier pe cer, târzii:
Nu mai trag nădejde c-ai putea să vii!

Casei bântuite foc să-i dau nu pot:
Prin iubirea noastră e pustiu de tot!

Oase neslujite ard sub fostul han:
Ne-a ajuns din urmă un destin avan!

Zăbovește roua-n cupe roz de maci:
I-am sfidat licoarea ultimului vraci!

Viața mea-i ca o umbră de cedru

Șinele trenului în gară și-n câmp au devenit arămii:
Viața mea a început așteptându-te și tot așa va sfârși!

Anotimpurile lumii se succed într-un ritm monoton:
Viața mea e ca un aparat de telefon fără urmă de ton!

Până și fantoma clopotarului mut a fugit de la schit:
Viața mea e ca un ceas dereglat într-un turn părăsit!

Calul sihastrului mort s-a întors hămesit peste Prut:
Viața mea-i ca o umbră de cedru când ninge tăcut!

Să-i rostuiesc veleat cântării

O barjă trece în amonte, o alta trece în aval:
Spre urbea tot mai ponosită m-alungă apa de pe mal!

Geamia tremură-n oglindă, căpitănia plânge sub:
Nu-mi mai ridic de ani de zile nicio iluzie la cub!

Miroase-a sălcii deocheate, se-ntorc pereții în pomost:
Îi țin isonul santinelei de bronz coclindu-se în post!

Dorm pescărușii pe catarge, drapelu-i tot mai incolor:
Să-i rostuiesc veleat cântării mi-asum tăcerea tuturor!

A mai bătut o moarte la geam

A mai căzut o brumă și pomii-s încă-n floare:
Îi întețesc speranța iubirii viitoare!

A mai trecut un viscol și grâu-i verde iar:
Îi râd în față spaimei că totu-i în zadar!

A mai urlat o haită de lupi și mieii-s oi:
Mereu de peste vamă ne-ntoarcem către noi!

A mai bătut o moarte la geam și-a renunțat:
Salcâmul crucii mele-mi surâde-nmiresmat!

Voi face-un rug din spinii clipei

În vii ard corzile ce-n anul trecut s-au arcuit sub rod:
Promit ca-ntors acasă seara să-l recitesc pe Hesiod!

C-un foarfec roșu grădinarul își ajustează gardul viu:
Să-ți scriu elide de iubire voi zăbovi până târziu!

Într-un salcâm pitic o mierlă își drege glasul răgușit:
O să-mi aduc aminte bine cum timpu-n ceas ni s-a oprit!

Cărarea albă către zare se pierde dornică de pași:
Voi face-un rug din spinii clipei când pradă dorului mă lași!

Camelia Manuela SAVA

De prin oraș…

Mașinile își puneau în funcțiune motoarele
turate la maxim…
mirosea a cioburi în urma ta, a culori nestinse
fereastra stătea mereu deschisă –
speram că intră vreun porumbel rătăcit de pe ultima corabie
pe care noe o lăsase de izbeliște

un fâlfâit de nori roșii
îmi aducea puține vești
despre o poveste ce semăna a tristețe

mă aruncam sub roțile scârțâind a rugină
și iubirea noastră se încăpățâna să meargă tot mai departe…
diminețile erau cele mai bune geamantane unde îmi păstram
oftatul…

pe străzi, aiurea, regăseam aceeași ceață
ce te păstra intact, făcând legătura între sinapse…
râuri de sânge te împungeau în coaste,
în ele te întrezăream o secundă,
ca apoi să devii tu cel ironic – clasic și mereu înalt…

calambururi și claxoane mă urmăreau
toți oamenii aceia ponosiți
mă ajutau să te înțeleg mai bine,
să văd cât ești de obosit și cât ești real…

Apoi departele se însenina, dar alerga în același timp
cu mașinile nervoase,
pe drumuri ocolitoare, neștiute, ajungând în final
până în intersecția
unde Dumnezeu împărțise faldurile zilei în două:
aici și acolo,
în inima mea…
în coaste… și în ochii tăi…
ca să fiu
ca să fii

Din poezia lumii
În traducerea lui Leo BUTNARU

Marguerite YOURCENAR
(1903 – 1987)

S-a născut la Bruxelles, scriitoare franceză naturalizată americană (1947).
Romancieră, nuvelistă, memorialistă, de asemenea poetă, eseistă și traducătoare. Prima parte a bacalaureatului o ia la Nisa, fără a frecventa școala. Primul poem, „Grădina himerelor”, îl publică în 1921. În 1929 îi apare cel dintâi roman, „Alexis”. Membră a Academiei Regale din Belgia, prima femei admisă în Academia Franceză (1980), peste doi ani devenind membră a Academiei Americane de Arte și Litere. Distincții: Premiul Femina (1968), Marele Premiu Național în Litere (1975), Premiul Academiei Franceze (1977), Premiul Erasmus (1983). Din bibliografie: Noua Euridice (1931), Obolul visului (1934), Lovitura de grație (1939), Electra sau căderea măștilor (1954), Ca apa curgătoare (1982), Cine e? Eternitatea (1988).

Răspuns

– Cu ce ai putea consola mormântul,
Inima insolentă, inima rebelă?
Fructul copt, greu, cade din înalt.
Cu ce ai putea consola mormântul?
– Am comoara-mi de a fi existat.

– Ce ai tu prin care viața să o suporți,
Inimă nebună, repede obositoare?
Inimă fără speranță, fără invidie,
Ce ai tu cu care viața să o suporți?
– Milă pentru ce dispare-n trecerea mare.

– Ce ai tu ca să disprețuiești oamenii,
Inimă dură, inima lesne de sfărâmat?
Ce ai tu ca să disprețuiești oamenii?
Ce ești mai mult decât nu suntem noi?
– De-a mă disprețui mai mult mi-e dat.

Cantilenă pentru un cântăreț orb

Fluier solitar în noapte,
Prezență a unui plâns lichid,
Liniștile pământului, toate,
Sunt petalele-ți ce se deschid.

Trimite-ți polenul în umbră,
Suflet ce plângi, mai că neauzit,
Miere curgând din gură sumbră,

Și odată ce cadențele tale ritmează
Tristețea din pulsul serilor de vară,
Fă-ne să credem că cerul dansează,
Când cântul unui orb lumea înfioară.

Facerea

Plimbându-se, a privit cu mare atenție Domnul Dumnezeu
Soarele și Luna și stelele mai mici ale firmamentului său.
Privi atent pământul pe care îl rotunjise în palmele sale
Și plantele, și fiarele care-i umpluseră meleaguri natale.

Apoi Dumnezeu se așeză și, gânditor, capul în mâini și-a luat,
Zicându-și: „Sunt singur; Mâine va trebui să fac un bărbat”.
Și Dumnezeu din mal de râu luă niște humă-n palmele Lui,
După care muncit îndelung, îngenuncheat în praful dintâi.

Ca o mamă aplecată peste dragul ei prunc, ființă mult iubită,
Dumnezeu a muncit din greu, până omul obținu forma cuvenită,
Modelându-l în toate după puterea, chipul și asemănarea Sa,
Apoi în semn de mulțumire prinse în ceruri stelele a lansa.

Însă tot frământând, modelând, se mai gândi și, până la urmă,
Dumnezeu își zise să sufle spirit, cuget peste omul de humă
După care acesta se preschimbă, tresări și deveni ființă;
După care omul deveni suflet și chip viu plin de credință…

Simone de BEAUVOIR
(1908 – 1986)

S-a născut la Paris. Prozatoare redutabilă, eseistă. Premiul Goncourt (pentru romanul „Les Mandarins”, 1954). Împreună cu soțul ei, Jean-Paul Sartre, va lansa proiectul existențialist, deopotrivă etic, filosofic și literar, al intelectualului angajat. Militantă a mișcării intelectuale contestatoare de după al Doilea Război Mondial. Se anunță în literatură prin eseul „Pyrrhus și Cinéas” (1944) și romanul „Invitatul”, urmat de eseul filosofic „Pentru o morală a ambiguității” (1947). Alte romane: Sângele altora (1945), Frumoasele imagini (1966), Femeia frântă (1968), Când primează spiritualul (1979). Eseuri: Existențialismul și Înțelepciunea națiunilor (1945), Al doilea sex (1949), Forța vârstei (1960), Ceremonia de adio (1981).

Trăiască însurățeii

Ei și-au dat mâna
Și-au dat inimile
Ochii pentru ochii
Pierduți într-un nor
Pierduți într-un vis
Visul fericirii
O verighetă strălucește pe degetul lor
Inelul de aur sigilând jurământul
Un da pentru viață
S-au spus cuvinte, urări
Și nenumărate felicitările
S-au sărutat, au zâmbit
Iar ea nu-l vedea decât pe el
Și el o vedea numai pe ea
Soția lui! Soțul ei!
Vor cunoaște împreună mii de bucurii, mii de griji
Și uneori chiar furtuni
Însă în adâncul inimii au busolă
O busolă infailibilă
Busola Dragostei
Trăiască însurățeii!

Françoise SAGAN
(1935 – 2004)

Născută la Cajarc, departamentul Lot. Înscrisă la Universitatea Sorbona (1953), la vârsta de 18 ani debutează cu romanul „Bonjour tristesse” (un vers de Paul Eluard), care devine rapid celebru și tradus în mai multe țări. Activitate susținută în cinematografie. Și alte romane ale sale („Un surâs adevărat”, 1956; „Vă place Brahms?, 1959; „La Chamade” ,1965; „Patul nefăcut”, 1977) s-au bucurat de succes. Ultima sa carte antumă, „În spate” (1989), reprezintă o privire de ansamblu a autoarei asupra propriei creații.

***

Există momente de fericire perfectă,
uneori în singurătate, în amintire,
mai mult decât orișicare altele din exterior
și care, în caz de criză, pot să te salveze de disperare.
Pentru că știi că ai fost fericit,
singur și fără motiv.
Dar știm că așa ceva ar fi imposibil.
Iar fericirea… care pare atât de legată de cineva,
când acel cineva e nemulțumit de sine, atât de irevocabil,
aproape organic depinzând de ea,
îți reapare ca un lucru șlefuit,
rotund, intact și niciodată liber la discreția ta
(desigur îndepărtat, dar neapărat posibil).
Iar, odată ce amintirea e mai reconfortantă,
decât fericirea trăită înainte cu altcineva,
pe acel altcineva deja neiubindu-l,
cazul apare ca eroare
și această amintire fericită e nefondată.

(1965)

[Hobby]

Modul meu favorit de a-mi petrece timpul e
să las să treacă timpul,
să am suficient timp,
să-mi iau timpul necesar,
să-mi pierd timpul,
să trăiesc în contratimp.
Detest tot ce reduce timpul,
pentru că îmi place noaptea.
Ziua e un monstru, șiruri de întâlniri.
Noaptea este o mare calmă.
Asta nu se va termină nicicând.
Îmi place să văd răsăritul soarelui
înainte de a mă culca, de-a adormi.

***

Mereu am crezut că pe pământ există familii
pe lângă cele cu care împărtășești sângele și copilăria,
există și familii ale întâmplării,
în care recunoști confuz că ai rude, prieteni, iubită
separați pe nedrept de tine secole la rând,
pe care i-ai recunoscut
fără a vă cunoaște.
Aceasta nu e ceea ce numim familie de spirit
nici a existenței fizice,
ci e rudenie alcătuită din tăceri, priviri, gesturi, râsete și furie reținută;
alcătuită din cei ce sunt șocați sau amuzați de aceleași lucruri
ca și tine.
Contrar celor ce se spun,
întâlnirea voastră se întâmplă mai des nu în tinerețe,
ci mai târziu,
când ambiția de a fi pe plac e înlocuită de
ambiția de a împărtăși.

(1998)

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

bulversare

noaptea se plimbă în doliu peste lume
oamenii se ascund în casele lor
orașele freamătă sub lumini multicolore
luna privește întristată zestrea pământului
vine mai aproape de gânduri și vise
citește teama de pe fruntea poeților
și pleacă obosită de nevinovăția îndrăgostiților
care uită să mai doarmă

Într-o noapte se declanșează iadul într-o parte de lume
unii aplaudă alții plâng

nici voi nu știți cu adevărat ce se întâmplă
moartea așteaptă să audă știrile
și fuge are mult de lucru

Lumea-i respiră adevărul

Ridic, la nivel de trofeu, lumina
împrumut razele din ochiul soarelui,
sângele își capătă pulsul normal,
pune la loc pământul sub picioare.

Bucurie din bucurie pe insule de dor
acoperă dragostea cu pânză de in
și noaptea cu vise înaripate,

lumea-i respiră adevărul.

Întorc răsfățul și curăț grădina
în care odihnesc în treacăt stelele,

de iubirea mă absoarbe cu totul
în tunelul de vrajă
și nicio patimă nu mă supune
mai mult decât țelul pentru care lupt.

Acolo dimineața cu ochii verzi
lasă ape-n cascadă,
să sară peste stânci