Propoziții pretențioase – Actinic
Terminații înșelătoare, cele două substanțe, actinon și actinot, sunt total diferite.
La un imobil cocoțat pe ditai cocoașa, confortabilitatea este zero. Picioarele scării au nevoie de adaosul specific fiecărei cățărări la ,,mantinelă”, fiindcă ,,șchioapătă”, aceleași au nevoie de opreliști pentru a nu o lua la vale, căile de acces sunt strâmte și locul de îmbinare a burlaniadei stă la mila inventivității tinichigiului. Despre doliile între case, limitate de un paralelipiped de cornier și sticlă, numai de… scărpinat ceafa. Cum acuplăm cele două acoperișuri ca să rămână cât mai puțină apă după potopurile, ce încă nu se dezlănțuiseră, posibile pe tablă, cum să legăm tabla veche de cea nouă fără să se crape, cum reușim să introducem în ecuație și un horn, și luminatorul? Pe prima parte. Pe a doua: unde va curge apa, cum o colectăm? Fiindcă proprietarul pălărier acuzase stropii de ploaie năvalnici și pe la încheieturi, prin holul-bucătărie, dar și pe la streșini, trecuți fără tăgadă peste jgheaburi. ,,Sandule, nu vreau să ajung ca peștele lui nepotu-miu în acvariu.”, zisă așa, ca actorul, nu atât pentru tata, noi, cât pentru fiul care încă era sub papucul lui, al celui bătrân. Și-am trecut la acțiune. Ne-am adaptat situației la fața locului, după ce am hotărât că o înălțare și două platforme cu înclinație de 5% spre spatele ansamblului de clădiri, mai mic și cu mai puțină acumulare de lichid pluvial, rezolvă de minune neajunsul. Reduceam astfel riscurile, însă și lumina naturală cu un rând de 30 de centimetri. Nu fără chin, of și vai. Și obișnuitele șicane. După facerea complicată am acoperit magazia-foișor, iar la final, de jur-împrejur jghebăraia, mai solicitantă decât ne-am fi închipuit. Chestiunea scării, a bradului și trandafirilor de lângă casă și a spatelui lateral, pentru al cărui acces am fost nevoiți să mai sărim pârleazul la vecin.
Îngrămădită, dar totuși cu loc de manevre. Curtea. Să vezi la alții unde n-ai unde pune piciorul de atâtea…. Iar la un mecanic găsești ce nu-ți trece prin minte. Fierătănii de toate națiile. Mai sus pe Râmnei, pe stânga. El cu ale lui, de mașini și motorete, noi cu ale noastre.
Aproape de platoul străzii, pe dreapta, într-un dos de curte, ne găsi domnul farmacist din colțul Anei Ipătescu, după ce ne tocmise cu doi ani în urmă să fixăm în spatele casei de pe Matei Basarab – cred că l-am și scăpat din vedere prin periplu – jgheaburi și burlane, o nouă slujbă, la o nouă… și actuală – pe atunci – nevastă. Un vagonet de casă, la acoperit cu tablă, în stil clasic și la plouători.
Și sărim direct, în zig-zag, la Stănel, coleg de trupă în vreo câteva rânduri, megieș și cu Râmnei, și cu Poiana Mărului, el încheie în partea cea mai înaltă cele două străzi. Și când îi umblau picioarele drumurile Italiei, dar și când a revenit acasă. De vreo trei ori. Cu ,,activul de partid” complet, cum și noi eram, patru vlăstare, jumate-jumate, toți fâșneți și…. Prima oară nu era mai nimeni pe acolo. Abia ce cumpăraseră casa, abia ce lipiseră o parte cu etaj lângă cea veche. Ea de adus la culoarea celei noi, rozioare. Tabla, reparațiile de scândură și setul pluvial. A doua oară pe terasa construită în fața clădirii vechi, dar renovată, respațiată, cu sistemul de încălzire acuplat la calorifere prin țevi de cupru – mi-a prezentat și Pearl-ul acustic, tobele, mândru, mi-a și dovedit că anii de muncă în construcțiile ,,romanice” nu-i alteraseră ,,vasturile” și nu uitase chiar tot din ultima perioadă cântată cu Geambașu și Odeon.
