Spații culturale nr. 77 (10)

Camelia Manuela SAVA

Răsăritul în gara aceea

Nu știam că broaștele sar în doi timpi
Printre linii
simetria ne induce în eroare
O pasăre cu zborul ei taie fereastra cerului
Vagoanele colorează răsăritul în roz
Numai inima mea numără pașii amprentați în peronul acestei gări
Lumini roșii ca ochi demonici
Sfâșie carnea dimineții

Despre mine

Azi e furtună
sunt ploi lângă umărul gol
azi sunt mâhniri care te copleșesc
și prieteni care te îmbrățișează la timp
azi sunt om

Fericirea și nefericirea sunt zalele
ce îmi înfășoară ca un giulgiu trupul
ars de dor
sunt zile care te îmbâcsesc
și amintiri care te îmbărbătează
azi sufletul e curcubeu

Tu. Poet

Ești poet
apeși cu mâna în dreptul inimii
țâșnește un șuvoi de sânge multicolor
cuvântul e fetișul din zidul tău
poezia te urmează cuminte
ca adrenalina care te resuscitează
în cazul unei morți neanunțate

Ești bolnav
numai ea îți este cântec

Nicolae JINGA

INVITAȚIE – GRAȚIE – FASCINAȚIE

O poezie pe cât de tulburătoare (prin directețea abordării cotidianului subminat de trăiri derizorii), tot pe atât de convingătoare (prin delicata și inspirata transfigurare a biografemelor) întâlnim în Sună-mă cu taxă inversă (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2021), cea mai recentă apariție editorială semnată de Gela Enea.
Tonul acestor poeme – în sensul unității, clarității și calității dicției lirice – e unul fericit ales și corespunde întru totul distinsei și complexei structuri ființiale a autoarei. Sunt de-a dreptul încântătoare siguranța și eleganța cu care se desfășoară eul poetic prin întinsa rețea de tentații semantice și de oferte conceptuale, în contextul prezentului sufocat de producții lirice ancorate în amatorism, confuzie și devălmășie. Pe tot parcursul cărții, poeta își exprimă trăirile cu naturalețe și rarisimă finețe ideatică. Versurile curg fără nicio asperitate, ținând trează atenția cititorului prin tematica asumată și, totodată, prin insolitul finalizării acesteia.
În privința transmisiei stării poetice, de o remarcabilă forță emoțională în cazul de față, rolul principal îl joacă limbajul pe cât de bogat, tot pe atât de fluent și exact. Trebuie menționat, totuși, că tocmai această fluență expresivă poate să inducă în eroare și să lase impresia de poezie scrisă dintr-o răsuflare; mai ales că, odată declanșată emisia lirică, poemele continuă și sfârșesc într-o armonioasă, echilibrată și firească expunere. Însă, fără îndoială, dincolo de această înșelătoare senzație de ușurință a scrierii se ascunde profesionalismul și îndelungatul, încrâncenatul travaliu pe text.
Un corpus aparte îl formează acele poeme, puține, rămase de voie captive în albia discursului axat pe mister, într-o arie a inepuizabilei posibilități interpretative. Dar și aici, evidentele note ironice scot viziunea din aparenta ei inerție și indistincție (,,noi suntem o echipă/ perpetuăm specia lăsăm urmași/ când vine vorba de zbor semănăm/ cu un cârd de gâște sălbatice/ care-și ciugulesc gloanțele/ direct din tolba vânătorului/ pe noi nu trebuie să ne înmormânteze nimeni/ ne înmormântăm singuri/ închidem prăvălia și gata/ trecem într-o altă dimensiune/ a sateliților” – noi aici suntem o echipă). Suntem martorii unei blânde inițieri în arcanele ființării, în cuantificarea și acceptarea misterului existențial, în îmblânzirea fabulosului rest anamnetic de dinainte de naștere și de după finala încheiere de conturi terestre (în poeme precum: alergii, într-o dialectică a drumului invers, chipul meu cel bun, poza, duplex, atelierul de croitorie, 65+, ne-a învins deșertul, accident, singurul vis de care-mi amintesc).
Datorită magiei verbale, fluenței lirice și aparentei clarități a demersului auctorial, se poate pierde din vedere – și poeta atenționează asupra acestui aspect de mai multe ori, voalat – mesajul de adâncime al fiecărui poem în parte. Receptarea de profunzime a acestei poezii presupune nu numai atenție și afinitate de gust, ci mai ales pricepere a nuanței lingvistice, a subtilei trimiteri la anumite stări de lucruri și diverse aspecte ale vieții social-culturale. În opinia mea, poeme excepționale sunt lumea care contează (”azi-noapte a nins/ se văd urme de pantofi/ bărbătești/ poate s-a întors tata să-mi spună ceva/ ce n-a apucat/ a luat zăpadă pe tălpi/ s-o ducă dincolo/ să vadă și ceilalți cât de greu este mersul/ între o ninsoare și alta/ câinele/ l-o fi lătrat ca pe străini/ mirosul de înviat din morți pe câini/ îi înnebunește…) și, prin rotunjime și neobișnuita forță sugestivă, mi-a plăcut să port negru (”nu se vede cum îmbătrânesc celulele/ cum le flutură vântul pe dedesubt/ dar negrul hohotește/ negrul se divide în peșteri/ în asteroizii cosmici ai acestor timpuri/ negrul se insinuează în penele păsărilor/ și când se uită dumnezeu la noi/ o face cu ochiul lui cel negru/ sunt sigură de asta/ cum sigură sunt că mâine va fi o zi mare/ atât de mare încât o să stăm în irisul ei/ tolăniți/ și fără nici o dorință”).
Autenticitatea poeziei scrisă de Gela Enea decurge mai ales din sinceritatea devoalărilor intime, din atingerea pragului celor greu mărturisibile, din aprofundarea și transfigurarea amintirilor inconvenabile (a murit tata / de moarte bună/ există și moarte rea/ a lui tata a fost bună/ nu l-a chinuit/ îl ținea-n circumscripția ei de pe la douăzeci de ani/ nu știu cum reușea/ dar tata/ trecea prin inelele veșniciei/ mort de foame/ mort/ de frig/ mort de beat/ mort/ după una de la confecții/ …/ a murit tata/ un pas în spate vă rog/ unul mic dar să fie-n spate”).
Copilăria, ca spațiu predilect al refugiilor pentru maturitatea ultragiată, nu vehiculează atât idei, cât fantasme odihnitoare, devenind, iar și iar, punctul de plecare deschis totdeauna întoarcerii, spațiul paradisului ființial, spațiul imuabilei candori ce oferă posibilitatea contracției și anulării timpului (,,camera/ a devenit un vagon al unui tren personal/ jucării rupte/ murdare/ orfane/ îmi țin de urât/ un vagon de unde copilăria/ a coborât ceva mai devreme…” – jucării orfane).
Poeta are capacitatea de a fascina și de a arunca asupra cititorului un fel de văl Maya, distrăgându-i cu grație atenția de la cele ce se petrec în profunzimea emisiei lirice, în stratul psihologic de adâncime al poemelor. Pentru că, nu de puține ori, o notă de gravitate și tragism transpare la mai atenta parcurgere, la reluarea lecturii poemelor (”boxele au slobozit un je suis malade/ Lara Fabian/ ori Dalida în versiune vivre/ n’ importe qui/ vocea/ vibra peste foamea din noi/ o acoperea/ aș fi vrut să se apropie mama/ tata/ s-o danseze puțin/ îi și vedeam cum alunecă unul într-altul// de la masa lui/ tata nu privea decât farfuria adâncă/ pesemne/ zeama lungă și acră a despărțirii îi sta în gât/ altceva n-a vrut să mai încerce/ spunea/ orice supă reîncălzită e bună s-o arunci la câini/…/ azi/ îl însoțesc pe ultimul drum/ mi-apropii buzele de mâinile tatei/ ca de niște crucifixe în noaptea Învierii/ vor mai fi ocazii/ îi spun/ ca și cum el m-ar auzi/ ca și cum/ nu acesta
Gela Enea edifică o viziune lirică surprinzătoare (și) prin inspirata captare și redare a unui lung șir de trăiri sufletești inefabile: de la dezarmanta candoare a stării de inocență și până la revolta ultimă, în fața implacabilei extincții, convertită în odihnitoare împăcare cu sine (,,Doamne Tu trebuie să mă iei la timp/ bunicului i-au plecat mințile înainte să plece el/ au luat-o în față au încurcat drumul/ tata/ a fluierat toată viața printr-un gât de sticlă/ până s-au întors sunetele în gâtul lui/ borțoase și puse pe fapte” – poem identitar). Multe din poemele cărții sunt adevărate bijuterii lirice și pot face parte din orice antologie de rarefiată și pretențioasă selecție (,,fericirea/ când se hotărăște s-apară/ crește precum canabis indica/ paradoxal/ din cauza ei/ mă ia somnul/ timpul curge/ la fel ca zeama dintr-o portocală/ când/ o storci dincolo de buza paharului” – poem identitar).
Dacă instrumentul de măsurat adevărata artă, în speță arta poetică, este, după cum se spune, emoția, atunci nu puține dintre poemele acestei cărți pot certifica fenomenul producerii și transmiterii emoției prin logosul inspirat. Pentru că, oricât de inteligentă și sofisticată ar fi ea, o poezie care nu transmite un minimum de emoție și nu oferă ființei fericitul prilej de-a produce elementarul contact dintre creier și inimă prin mijlocirea versului memorabil, rămâne la nivelul simplei emisii lingvistice (,,cerșetoarea în negru/ căreia domnii îi lasă din milă unda lor/ de hugo boss/ odinioară vindea plăceri/ până-a epuizat toate resursele/ naturale/ strada/ a primit-o în inima ei/ largă” – într-un singur sens, sau: ,,stau tot mai aproape de azilul sfântul mina/ de bucătăria cu miros de ciorbă/ de pisicile negre/ am niște nopți formidabile/ exact cum aveai tu când trecea ultimul tramvai/ gol” – am început să semăn cu tine mamă).
În privința așezării în pagină a poemelor, sunt remarcabile discernământul artistic, flerul și intuiția întru realizarea unui legato de subtilă nuanță tematică și a firescului crescendo emoțional. Astfel, excelent structurată, cartea oferă posibilitatea detectării factorilor determinanți în formatarea și promovarea demersului auctorial. Trei sunt elementele de consistență și rezistență ale acestei răscolitoare aventuri lirice: autoreferențialitatea, dramatismul confruntării cu adversitatea și indiferența alterității, și, nu în ultimul rând, dispariția reperelor metafizice și degradarea lumii în absența lui Dumnezeu.
Poeta cultivă o rafinată și bine disimulată frondă de sorginte existențialistă – asumându-și cu seninătate riscul păstrării normalității și firescului într-o lume fără repere salvatoare, fără consistență și durată (,,tentația se lungește inconfortabil/ și moartea nu vine când o chemi/ nimerește când ți-e lumea mai dragă/ toarce la ușă ca o pisică/ te face s-o iei în brațe și să-i pupi boticul/ sau vine ca o cățea/ orice i-ai da/ mârâie până prinde momentul să te sfâșie/ de-asta/ mută-ți anii mai lângă mine/ te fac erou într-o carte cum nu s-a mai scris/ pe-aici/ o carte demnă de premiul/ nobel/ (en fin) / care și el este/ ba pisică/ ba câine” – 65+).
Nu de puține ori, o duioșie adâncă și bine strunită semantic scoate în relief o altă dimensiune a eului liric: talentul de a configura și impune, ca solvent cathartic, parabola (,,cum dă căldura/ cresc buchete de vegetații stridente/ albastru-indigo/ verde-brotac/ roșu a-/ prins de la roata asmuțită pe criblura șoselei/ iată subterfugiul ispitei/ mustul/ siliconului ce fierbe sub piele/ fondul de ten și fondul/ de rezervă/ papetărie/ centura este depășită/ prea multă așteptare întinsă/ de-a lungul bordurilor/ aerul crapă în ciripit de vrăbii/ fazani/ luați la ochi/ unghii în gel/ ciupit/ de corzi grave/ ploaia/ și/ nici un acoperiș în afara cabinei” – lizy/fata de pe centură).
Stăpână pe uneltele sale de lucru în chip natural, slujită de marele-i talent literar și de inspirația în permanență la purtător, Gela Enea se dovedește o excelentă creatoare de atmosferă poetică. Viziunile se declanșează instantaneu, aproape din nimic, precum un mare incendiu dintr-o insignifiantă scânteie. Comentarii aparte, dedicate și aplicate fiecărei secvențe în parte, ar merita, de asemenea, ciclurile intitulate poem identitar, poem fără titlu și distanțe – întrucât, aidoma unor încărcături explozibile ce-și răspândesc schijele, poemele se divid și se îndreaptă în cele mai neașteptate direcții ale fanteziei poetice.
Întâlnești o sintagmă amuțitoare – una de zile mari, memorabilă prin decojirea oricărui adaos, prin adevărul care se impune dincolo de orice delict de impudoare – care să te convingă în chip categoric de autenticitatea și înalta cotă valorică a unei voci lirice (a se vedea secvența a noua din poemul intitulat despre giratorii faruri și stopuri).
Gestica lirică de înaltă ținută, grația ideatică subsumată postmodernității eliberatoare de tabuuri și profesată constant, discreția – ca atribut al ființării la cele mai înalte cote spirituale, delicatețea – ca datu nascendi, dar și ca generozitate sufletească dobândită prin introspecție și educație, sensibilitatea aparte, obiectivitatea, echilibrul și firescul ancorării în atât de dificila artă a cuvântului cu rezultate majore, de vârf, recomandă în Gela Enea una dintre cele mai puternice și mai distincte voci din întregul peisaj poetic al prezentului românesc.

Tudor CICU

Între noianul de gânduri și cuvinte

În singurătatea sa cu vecinătatea cerului, omul va medita mult la iluzia veșniciei sale, cât și la viața asta trecătoare – dar, cum poezia va rămâne și după noi, vom încerca împreună cu cititorul nostru, drumeț și el pe calea întortocheată a sufletului, a ne teleporta în spațiul ideatic al poetei Ștefania Oproescu, stabilită în Focșani și născută în Pătârlagele de Buzău, pentru a-i descifra taina unui suflet [care] se rostește și palpită „dincolo de gardul ce desparte închipuiri”, în labirintul în care „cuvântul mereu/nu are decât început”. Pentru autoarea din volumul „Noaptea pisicilor cărunte” (apărut la ed. SudIS, 2020), poezia va rămâne modul său de a trece prin viață și de a trăi viața scriind-o sub semnul generos al unei poezii structurate în așa zise secvențe ale unor micronarațiuni lirice. Căutând în aventura ei lirică, ce include și adevărurile, descoperirile, revelațiile ei în raport cu viața, în spațiul extins și fără granițe al imaginației, cititorul va oscila între real și imaginar, încercând (și cu ajutorul nostru) să surprindă o radiografiere a trăirilor ei, epicizant relatate și desprinse din rana pe care încearcă s-o-nchidă în această captivitate lăuntrică a unui suflet zbuciumat. Dar ceea ce caută lectorul în fiecare poet/poetă, în jocul ascuns al cuvintelor dintr-o poezie, e adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze și să-l pună în situația de a-și gândi propriile convingeri în legătură cu viața. Și atunci te bucuri odată cu cititorul, că numai astfel o adiere a mesajelor de tip epistolar îți poate trece pe deasupra și tu faci, odată cu ele, să se-nalțe cohorte nebănuite de gânduri, stând ca la pândă, ori „ca ochii lupilor în haită/sclipind în noaptea crâncen de albă/a foamei…” Și sunt gânduri care revin obsedant pe timpul lecturii, și cu înfiorare „se războiesc pentru vreun oarecare adevăr”. Risipind fericit și unele trăiri sentimentale pe scara unor rațiuni tăgăduite ale neliniștii sale, poemele aparent ascunse, în texte cât mai concise, o avantajează pe Ștefania Oproescu, și ca din respirația celui rămas singur, oricât ar fi de urâtă moartea cântată de poeți, misterul momentului când ne vom înfățișa la Judecata de Apoi să rămână același: „Eu n-am dat examen/de intrare în viață./Am încălcat în neștiință/Porunci./Am furat glasul mamei,/mi-a fost rugăciune/cântecul de leagăn./Icoană, cerul înrămat în fereastră,/Înfricoșată voi sta la judecata de apoi/ca la prima spovedanie/când m-a întrebat preotul/dacă mi-am supărat părinții…” („La judecata de apoi”). „De fapt, poezia Ștefaniei Oproescu are ca piloni de bază credința, familia, sentimentul de dragoste, evocarea trecutului și meditația asupra prezentului”, spunea Corneliu Vasile, vorbind despre poezia autoarei. Dar virtutea acestor poeme este felul neașteptat de a emite reflexii, urmate de o a extensie misterioasă a gândurilor în fuziunea cuvintelor: „Întrupate, cuvintele îmbracă/epiderma fragilă a oglinzii/cu două fețe/care respiră realități diferite/și în care penumbre/iau locul limpezimii seducătoare a viselor” („Cuvinte”). Pe de altă parte, descifrând limbajul cuvintelor în care se zidește voit, și doar fragmentar, tabloul este confruntat cu misterul și capacitatea visului de a întrupa un tărâm al Frumuseții și Izbăvirii „înainte să se destrame de tot bocetul/care se îngână, ecou strivit între două lumi”, fiindcă în desfășurarea lui narativă, uneori poemul e un soi de jurnal al clipei; trăire, extaz, meditație, revelație… într-un prezent etern al trăirii. Și amintim, aici, poemul Intersecție (un frumos poem confesiv), în care viața pulsează cu locurile natale și un răzor aflat dinaintea cositului („melancolice răbufniri ale amintirilor)”; un bun prilej de „ieșire din vis”, la intersecția cu meditația: „Toate acestea nu sunt vis,/ci Taina, miracolul în care așteptarea/s-a intersectat cu simțirea”, iar întoarcerea acasă seamănă cu cea a feciorului de împărat, care, tot rătăcind pe un tărâm al uitării și-a adus aminte de locurile în care s-a născut: „Merg acasă,/dar acasă nu mai locuiește cuvântul,/s-a topit și toamna,/Acasă vântul înghețat mătură memoria” („Merg acasă”).
În unele poeme, prin care întrezărim câteva tușe alb-negru ale unui autoportret cât de cât fugar (cum e și poemul care dă titlul volumului), cititorul are tendința de a detecta imagini halucinante din această captivitate lăuntrică a unui vis trăit cu „o spaimă sufocantă”, de parcă am asista (ca la lecția de anatomie a lui Rembrandt) la spectacolul nocturn al poeților strânși la lecția lor de poezie: „Trecuse de mult ora două/când unul a început să vorbească/despre noaptea feerică, nesfârșită/a pisicilor cărunte,/Se agita, flutura o listă de nume,/cerea voluntari, garanta cu viața.,/Atunci mi s-a făcut teamă cu adevărat/Întârziasem acasă fără să spun cuiva,/intrasem periculos de mult în noapte.” („Noaptea pisicilor cărunte”). Poetă a nostalgiilor după vremuri demult apuse (unde și imaginația noastră e alimentată abundent de miturile și întâmplările locurilor noastre natale), vremea poveștilor trăite prăbușește peste noi depărtarea ce ne separă „de fulgerul prin care/am văzut împreună viața.” La intersecția acestui gând cu viața, lumea acestor micronarațiuni lirice ne pare o răsfrângere, ca-n oglindă, pe o suprafață înșelătoare, dar și un anumit mister plonjează mereu în trecut, unde tot ceea ce este amintit trăiește, deși (spune poeta) „nimeni n-a reușit agățat de cuvânt/să sară zidul/peste minus ori plus infinit”… Și totuși! Nu ne rămâne decât să plonjăm în apele îmbietoare ale poeziei cu astfel de emoții articulate, care țin de un anumit nivel de sinceritate: „ – Cine e?/- Poezia!/- Și ce vrei?/- Sunt flămândă, dezbrăcată,/cerșesc un strop de ceva,/orice aveți de oferit.” („Poezia”). Iar când poezia îți va bătea la ușă, tu, cititorule, fii pregătit să-i deschizi și să dai și speranței câte ceva din optimismul celor care vin sub cupola ei ca sub acoperișul unde suntem sortiți a ne măsura destinul. Acolo, între noianul de gânduri și cuvinte, o simțim pe autoarea acestui volum cu sufletul agățat de cuvintele magice ale îndemnului care impune nenumăratele transmigrații la existență, dar și speranța că numai ea, frumusețea cuvintelor rostite, va salva totul.

Valeria MANTA TĂICUȚU

Pas cu pas

Om de cultură băcăuan, fascinat de complexitatea fenomenului literar, pe care-l percepe ca expresie a normalității unui popor, Cornel Simion Galben este meticulos și atent cu lecturile sale (de altminteri vaste), precum și cu consemnarea aproape obsesivă a elementelor de noutate. „70. Pas cu pas” este mai mult un jurnal de lectură decât o sumă de notații personale zilnice; cititorul care parcurge paginile acestui volum este impresionat, în primul rând, de lipsa de atenție acordată faptelor mărunte, cotidiene, întâmplărilor prin care, inevitabil, oricine trece și cărora trebuie să le facă față atunci când nu fuge de realitate și nu încearcă să o cosmetizeze ori să-i descopere calități pe care, de fapt, nu le are. Autorul nu este preocupat să descopere, în zilele care se succed până la borna cu „kilometrul 70”, miracolul existențial sau să pună în prim-plan relațiile interumane, cu accent pe propria persoană în raport cu ceilalți. E de presupus că se operează aici o selecție, din moment ce apar puține „personaje” (criticul Constantin Călin este pomenit cel mai des, dar și Ioan Enache, adică cei cu care Cornel Simion Galben interacționează frecvent în calitate de redactor la câteva reviste de cultură din Bacău), iar membrii familiei au mai degrabă rol secundar, apariția lor fiind justificată de micile încurcături și servituți domestice (mutarea în alt apartament, căutarea unei locuințe la țară, rătăcirea unor pagini cu însemnări sau a unor reviste importante).
Amatorul de detalii picante ori frivole, care condimentează de obicei jurnalul ca specie de graniță, va fi pus în dificultate de austeritatea pe care o sugerează paginile: cel care se observă pe sine în drumul spre împlinirea unei vârste rotunde nu pare interesat decât de disciplina unei existențe închinate lui Dumnezeu și cărții (lecturile din Biblie, din patristică, mai cu seamă, sunt completate de lecturi laice, pagini peste pagini de reviste și cărți nou apărute, parcurse cu viu interes și apoi fișate pentru a fi folosite în vreo nouă antologie, în vreun nou dicționar de scriitori și reviste). Perspectiva asupra existenței este filosofico-mistică, viața ca dar necesitând devoțiune și supunere la rânduieli străvechi (mersul la biserică, meditația pe marginea textelor sacre, rugăciunea și păstrarea unei conștiințe curate). Desigur, ispitele celui rău sunt prezente la tot pasul și autorul le pomenește cu dureroasă sinceritate: perioada de claustrare între patru pereți, cauzată de pandemie și de autoritățile care au luat-o mult prea în serios a însemnat imposibilitatea de a merge la liturghii și vecernii, de a intra cu smerenie în casa Domnului, adică un prilej de a face păcate pe placul necuratului. Cei care au protestat împotriva măsurilor de distanțare (fizică, nu socială) au avut în vedere aspecte lipsite de substanță, mărunțișuri care țin de aspecte consumiste ale existenței cotidiene; pentru Cornel Simion Galben, dificultatea a constat în acceptarea forțată a lipsei de logică în privința aplicării unei cenzuri asupra vieții spiritual/ creștine, de unde drama.
Refugiul în lecturi pare o soluție adecvată, mult mai eficientă decât focalizarea pe propria persoană, cu descrierea amănunțită a stărilor și a sentimentelor personale. Este remarcabilă, de altfel, pudoarea autorului, care nu consideră că intimitatea merită expusă; în afară de insomnia cronicizată, de lipsa frecventă a energiei, de remușcările cauzate de risipirea timpului, vom întâlni rareori în pagini notații despre ce bea, ce mănâncă ori cu cine se ceartă sau se iubește autorul. Cum am mai spus, sobrietatea consemnărilor este provocată de o existență așijderea, în care accentul este pus pe minte și pe suflet, nu pe trebuințele trupului.
Micile izbânzi (un premiu literar primit, publicarea unui eseu sau a unui grupaj de versuri în vreo revistă de specialitate), precum și unele eșecuri (o nedreptate, lipsa de ecou a unui demers cultural propriu, confruntarea cu egoismul vreunui confrate etc.) sunt tratate la fel, cu detașarea celui care știe că toate ale lumii sunt trecătoare, important fiind modul cum îți cultivi grădina (adică spiritul, în cheie voltaireană). Ca orice existență, și a lui Cornel Simion Galben este amenințată de factori care-i știrbesc exemplaritatea, fiindcă suntem supuși orgoliului (oricât l-am struni și l-am năpăstui în adânc) și, uneori, vanității: precizarea obsesivă a numărului de pagini citite zilnic este o dovadă că, în dorința de a ne disciplina și de a ne supune unui program de perfecționare continuă, suntem capabili ca, pe lângă calitate, să apreciem și cantitatea. Ce-i drept, autorul nu transformă în dramă neputința de a-și respecta programul de lectură și de scris, ironia și (auto)ironia fiind atributele unei personalități complexe, care-și înțelege în mod obiectiv scăpările, oboseala (chiar plictiseala, căci viața culturală de la noi nu-i chiar întotdeauna de calitate și nici tot ceea ce se publică nu reprezintă chiar niște capodopere). Cum poetul și publicistul băcăuan scrie bine, lectura jurnalului său este una plăcută (nu relaxantă) și în măsură să-l intereseze pe cititorul zilelor noastre.

*Cornel Simion Galben: „70. Pas cu pas”, Ed. Amurg sentimental, București, 2021

Distribuie: