Spații culturale nr. 77 (9)
Valeriu SOFRONIE
„Filosofia integrativității” – filosofia unui gânditor român integral:
Ioan N. Roșca
Cartea filosofului român Ioan N. Roșca, (Filosofia integrativității, Editura Fundației „România de Mâine”, 190 pagini, București, 2021), este o sinteză de maturitate, lucrare la care se ajunge de-a lungul multor ani de interogații, meditații și cercetări filosofice finalizate cu excursuri filosofice de ramură (antropologie, istoriosofie, epistemologie) și care cer o totalizare. Când totalizezi, riști; riști enorm! Dar riști frumos. Ioan Roșca, ca orice metafizician în act, riscă frumos. De ce frumos? Pentru că atunci când ajungi la totalizare, ajungi în final și la tine, subiect al acestui act boltit peste lume, ca un gest kalokagathian de îmbrățișare a Universului văzut și nevăzut. Se înțelege că o astfel de lucrare totalizatoare nu poate fi decât o „viziune generală proprie”, fapt recunoscut de autor încă de la începutul cărții.
Visul oricărui filosof, spunea Lucian Blaga, este construcția metafizică. Filosofia care este orice (epistemologie, istoriosofie, antropologie, axiologie etc.), dar nu și metafizică, nu este completă. Este doar fragmentară, aproximativă atât științific, cât și personal. Când filosoful merge în extensie metafizică, atunci obiectivismul și subiectivismul, corporalul și incorporalul, materialul și spiritualul, lumea de aici și lumea de dincolo, el și lumea întreagă se complementarizează într-o viziune cu adevărat „reală” (integrală), pentru a folosi unul dintre termenii privilegiați ai filosofului.
Din acest punct de vedere, lucrarea pe care o avem în față se înscrie în seria lucrărilor de filosofie ale clasicilor gândirii românești, precum Vasile Conta, Ion Petrovici, Constantin Rădulescu-Motru, Lucian Blaga, Mircea Florian, Constantin Noica, Anton Dumitriu, Mircea Vulcănescu etc., dar și ale celor contemporani (Alexandru Boboc, Gheorghe Vlăduțescu, Alexandru Surdu, Mircea Dumitru etc.).
Lucrarea, pentru a fi înțeleasă în toate articulațiile sale, ar trebui precedată de lectura lucrărilor anterioare ale autorului: Filosofie antică, medievală, renascentistă (1995), De la mythos la logos (1997), Filosofia modernă (Empirismul și raționalismul) (1999), Specificul fenomenologiei franceze: Maurice Merleau-Ponty (2001), Introducere în filosofie (2002), Introducere în axiologie (2002), Filosofia modernă (Luminism francez și filosofie clasică germană) (2007), Introducere în antropologia filosofică (2014), Și… și… Eseuri antropologice (2017), Istoria în oglinda spiritului filosofic modern și contemporan (2018). Un astfel de apriorism al lecturii ar sugera că singura cale de ajungere la ideea majoră (la care năzuiește să ajungă orice gânditor) ar fi cea inductivă. Autorul însă preîntâmpină acest gând unilateral: demersul de față este construit atât inductiv (o generalizare a ideilor lucrărilor de ramură anterioare), dar și deductiv (dinspre intuițiile asumate în lucrarea de față către ideile particulare ale celorlalte lucrări). Așadar, chiar și acela care nu a luat contact cu lucrările anterioare poate începe cu cea de față, urmând firul gândirii de tip deductiv. Până la urmă, important este unde ajungi, nu de unde pleci. Este clar că, odată ce ai terminat de lecturat această lucrare, vei simți nevoia luării contactului cu lucrările anterioare, pentru a da intuițiilor generale prezente o corporalitate intuitivă, închizând astfel cercul.
Încă din prefață, autorul își prezintă „ideea fundamentală: ideea integrativității, altfel spus, ideea corelativității spiritului și materiei, a subiectivului și obiectivului”. Această integrativitate, care ar intriga pe mulți, tributari unei concepții sau alteia (monist-materialistă, monist-spiritualistă sau dualistă), operează cu calm de-a lungul întregului flux ideatic al cărții, asemeni unui fluviu heraclitian în care toate devin una, fără a-și pierde ființa.
Cartea este structurata în trei mari părți. În prima parte, „A fi, a exista și a fi real în lumea de aici și de dincolo” sunt postulate sensurile în care filosoful operează cu termenii fundamentali de Ființă, Esență, Existență și Realitate. Privilegiată în discursul ontologic, Ființa este introdusă în discursul lucrării de față drept „temeiul nedeterminat al oricărei existențe determinate”. Ființa nu desemnează realul, ci potențialitatea pură: „potența tuturor lucrurilor de a exista și de a fi ceea ce sunt” (pag.12). Aducând în sprijin teorii ontologice de referință (Platon, Aristotel, Heidegger, Lucian Blaga, Constantin Noica), Ioan Roșca conchide că „ontologia generală este întru totul compatibilă, în planul metafizicii și al filosofiilor aplicate, cu punctul de vedere integrativist” (pag.37) asumat personal. Conceptul de Esență (cosmică) este „analogonul Ființei la nivelul întregului Cosmos finit” (pag.42), deosebindu-se de nedeterminata Ființă generică (Ființa ca Ființă) prin caracterul determinabil: „Esența cosmică exprimă un substrat potențial, dar un fond al lumii considerat in rem și nu ante rem” (idem). Opinia noastră este că autorul, prin conceptul de Esență cosmică, introduce un factor de trecere, de la nedeterminata Ființă, la existențele determinate (genurile, speciile și individualele cosmice). Cum acestea din urmă, conform principiului integrativist, sunt deopotrivă materiale și spirituale, este necesar ca și Esența, în calitate de factor de tranziție, să exprime o „dublă potență cosmică”, să nu fie deci nici numai ceva material, nici numai ceva spiritual, ci o conjuncție pur potențială a celor două. Dacă Ființa este doar posibilitatea de a fi, Esența este aceeași posibilitate, dar de a fi într-o dimensiune – deopotrivă materială și spirituală. În termeni spinoziști, putem să spunem că este vorba de o posibilitate determinată ca mod (Ființa este analog al Substanței iar Esența un analog al modurilor substanței, integrare de material și spiritual, nu doar material sau spiritual). După categoriile de Ființă și Esență, urmează categoria Existenței, văzută de filosof ca fiind nemijlocită și mijlocită, având, spre deosebire de cele precedente, un caracter perceptiv (prin simțul extern sau cel intern). Orice existent este perceptibil. Din acest motiv, numai lucrurile individuale posedă existență. Dar existența lor nu este doar fizică (materială), sau doar spirituală (psihică), ci atât fizică, cât și spirituală. Existența este un continuum material-spiritual. Viziunea filosofului Ioan Roșca ne îndreptățește imaginea unei plonjări a lucrurilor individuale ale lumi într-o substanță (magică, s-o numim) ireductibilă la material sau spiritual. O asemenea perspectivă nu deschide calea negării lui Dumnezeu, ci o deschide pe aceea a afirmării „existenței” sale (atât cât putem asocia verbul „a exista” cu Ființa indeterminat divină), de o percepută „existență divină” apropiindu-se religia inimii, și nu cea rațional-teologică. Cu aceste categorii, speculației filosofului Ioan Roșca îi cresc aripi uriașe: este formulată însăși existența sufletului în lumea de dincolo, precum și vederea suprasenzorială în lumea de dincolo a sufletelor incorporale etc. Cu toate acestea, discursul filosofului român continuă să rămână riguros filosofic, fără a trece în teologie, acesta atenționându-ne: „…orice cale speculativă am urma, am ajunge la concluzia că Ființa este o Conștiință infinită, care se autopercepe… Rațiunea speculativă lasă loc rațiunii teologice, care pleacă de la credința în existența lui Dumnezeu… Pentru a nu deveni religioasă, filosofia trebuie să se limiteze numai la postularea Ființei ca izvor posibil al tuturor celor existente” (pag.86). Ultima categorie, cea mai concretă (în sens hegelian), urmând Ființei, Esenței și Existenței, este categoria Realității. Realitățile apar din inserția esențelor în existențe, în natură inserția fiind aproape totală, în timp ce în viața omului aceasta se „realizează” în grade diferite de variabilitate. Realitatea înseamnă stabilitate, constanță, persistență. Natura beneficiază de asemenea atribute, în timp ce fenomenologia umană se dovedește a fi una în cea mai mare măsură volatilă, instabilă și aparent perenă. Numai integrarea valorilor pozitive (adevărul, binele, frumosul, sacrul) în faptele omului le poate augmenta acestora cota de realitate.
Partea a doua a lucrării, „A cunoaște și a adeveri, ca raport subiect – obiect”, reprezintă un excurs gnoseologic din perspectiva ideii integrativității, discutate fiind teme precum locul rațiunii, raportul rațiune – Ființă, raportul Rațiune speculativă – Ființă divină, raportul rațiune – Esență cosmică, raporturile rațiune – cunoaștere și rațiune – valoare, raportul intelect – rațiune, raportul percepție – intelect etc.
Partea a treia, „Filosofia fundamentală integrativă și filosofiile aplicative”, închide cercul, aceasta tratând înțelegerea filosofiilor aplicative din perspectiva deductivă a filosofiei integrativiste. Teme antropologice, precum raportul dintre individ și societate, libertatea, sensul vieții, problema alienării etc. capătă din această perspectivă iluminări semnificative și un spor substanțial de înțelegere. Aceleiași logici spornice îi urmează și axiologia și istoriosofia din ultimele capitole.
O replică dintr-un film, rostită în alt context, cu finalități nefilosofice, dar cu posibilități de analogare fructuoasă, arată că „ceea îi place lui Dumnezeu îi place și diavolului”. Sinteza filosofică căreia îi suntem martori îi este plăcută Principiului lumii „Da” (dornic să ajungă la sine prin cunoașterea omului, prin fiecare cunoaștere individuată a omului istoric), dar de partea cealaltă a crestelor înalte ale gândirii, veșnic treaz și la pândă, pregătit mereu de negare, suntem conștienți că stă amenințătorul contra-Principiu „Nu”. Având satisfacția produsă de o lectură edificatoare, autorul recenziei de față nutrește convingerea că lucrarea filosofului român Ioan N. Roșca, „Filosofia integrativitatii”, se înscrie cu succes în linia operelor creatorilor de sistem filosofic românesc, reprezentând o făclie care luminează crestele aspirației carpatice la Marea Cunoaștere.
Tudor CICU
în gara pustie
am vrut să-ți scriu acest poem
sub clopotnița unei biserici topite de scriitor în cartea sa
că Dumnezeu, aici
nu uită niciodată pe nimeni.
(fără cuvinte mărețe!) te aud.
am întrebat: „De ce nu-mi spui și altceva?
uite, plecăm cu ultimul tren
oricare altă dragoste
în urmă,
ar arde ca o torță luminând depărtările”
și mă întreb: „Ce se va naște după noi…
această inimă care arde să-ți arate calea
ce e?”
înaintez pe tărâmuri înnoite mereu
în sentimente care se vor sfârși cândva.
în fața durerii
ca în oglinda acestui lac dornic de așteptări
norii cerului, oricât de jos mă ademenesc
orgolioși ca o grație dintr-un tablou
cu copaci care și-au lepădat frunzele
au propriile păreri despre fericirea acestui poem
scris în doi.
tu spui ceva
în fapt,
nu e măsura decât a cuvintelor
rostogolite ca niște bile
în gara pustie.
Octavian MIHALCEA
SERENITATE ȘI PASIUNE
Întâlnim în cartea Mariei Trif, Verde-târziu (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2021), un lirism meditativ care evidențiază o variată gamă de trăiri adânci, pe fondul unui areal metaforic îndemnând la noi și noi redimensionări ale celor existente. Redobândirea purității poate fi considerată ca având caracter programatic, deziderat ce ar apropia mult doritul echilibru. Motivul ninsorii este consonant cu statura iubirii, aspectată nu de puține ori apolinic. Nuanțe cromatice temperate însoțesc o trecere prin viață totuși supusă problematizărilor. La nivel ideal sunt privilegiate primăvara și lumina. Nu este pierdută din vedere nici revigorarea spiritului național. Poezia împreună cu visul conduc spre teritoriile dezmărginirii. Valorile feminității au primordialitate. Perenitatea sentimentelor va birui mereu în confruntarea cu anumite vicisitudini aruncate peste lume. Prin versurile ei, Maria Trif celebrează viața, iubirea sub toate formele ei, ceea ce nu înseamnă că, uneori, frământările interioare nu își fac simțită prezența. În această direcție, Prozaicul umblă de nebun/ Prin poeziile iernii./ Chipul meu nu mai seamănă cu mine,/ nici cu tine.// Are ceva din floarea de salcâm/ fâșiată/ de ghimpii ascuțiți/ ai propriilor ramuri.// Așteptarea și-a făcut cuib în privirea mea/ și iertarea zăpezii nu mai vine.
Valorile iubirii vor avea mereu întâietate. Este dorită elevarea, îndreptarea către piscuri foarte înalte. Din partea cealaltă, o patimă grea amenință lumina, amintirea benignă. Toamna și enigmele ei vin uneori să ambiguizeze peisajul. Doar împlinirile sacre se vor constitui într-un model absolut destinat trecerii peste limite. Unele temeri accentuează această aventură lirică marcantă. Căile libertății sunt precedate de încercări variate. Pasiunea mistuie intens: În tot ce-ai spune tu, mă tem că minți,/ De parcă m-ar minți și adevărul/ Dorințelor ce se cuprind, fierbinți,/ Să își împartă pe din două mărul.// Și aș fugi, dar pasul nu îmi pleacă./ Și îți rămân, tu îmi rămâi iar totul/ Se strânge unde-a fost să se desfacă/ Și lacrimi vin să întețească focul!
Constant se petrec mirări verzi. Poeta are în vedere mereu aceeași idilă, acaparantă. Poveștile conțin imagini ce nu pot fi uitate niciodată. Asistăm la oglindirea unor complexe atitudini pasionale din care jocul e nelipsit. Peste toate este prezentă propensiunea către frumos. Din versurile Mariei Trif se detașează o individualitate conștientă de propriile calități. Doruri fulminante brăzdează anumite poezii din carte. Comunicarea sufletească naște energii nebănuite, parfumul melancolizat copleșind vibrațiile sensibile. Nu de puține ori, circumstanțele realității par tot mai ostracizate, doar libertatea naturii alinând stările contradictorii. Salvatoare, îmbrățișarea vine cu ploaia calmă și caldă ce curge șuvoi spre perspectiva stenică a verii. Gerul și florile iernii vor să fie uitate de o inimă ce se dorește a fi dăruită soarelui, chiar dacă perspectivele dramatice încă persistă. Durata personală se află în legătură directă cu sentimentul sacrului: Un zgomot nedeslușit/ îmi întrerupse legănarea/ liniștitoare a somnului./ Tic-tac, Tic-tac,/ se aude de pe coridorul/ nesfârșit al vremii,/ ceasul timpului meu.// Printre degetele răsfirate/ ale storurilor albe,/ zorii îmi strecoară/ lumina vieții.// Doamne,/ câtă dimineață se revarsă/ în fereastra înserării mele! Gândurile lirice se vor revendica neabătut din siajul speranței. Prin recluziune sunt revelate noi sensuri ale simțirii. Poveștile de iubire vor avea mereu același farmec neîntinat. Misterul e în continuă expansiune: Curg prin vadul vremii, vremea curge-n mine?/ Cine să mai știe, cine să-nțeleagă? …/ Cu un fir de lotus, leagă-mă de tine/ Să îmi porți în palme revărsarea–ntreagă.
Simbolistica verdelui este esențială pentru versurile Mariei Trif. Toate atingerile metaforice din carte au legătură cu nevoia plenitudinii interioare. Poeta așteaptă liniștea mării, conștientă fiind că, până atunci, vor fi valuri amenințătoare. În vis persistă viitorii zori care pot vindeca. Iată și o accepțiune inflamabilă a iubirii: Iubirea noastră fost-a doar ce este,/ Un foc mocnit, dar fară-asemănare/ Pe care–l facem amândoi poveste,/ Arzând păduri întregi de ne-ntâmplare. Sentimentele ardente predomină, astfel fiind imaginate, în registru oniric, temple sclipitoare. Rimele accentuează fiorul unor sentimente foarte puternice. Sunt preconizate evadări din ciclul temporalității, ce-i aspectat adeseori vătămător. Imaginii verdelui-târziu îi corespunde depășirea prin artă a timpului lumesc. Ca un absolut personal, este invocat Norocul meu de verde-nflorit!
Prezentul volum al Mariei Trif exteriorizează până la final un special tip de serenitate pasională, mereu în așteptarea împlinirilor maximale.
Petre ISACHI
UN ARTIST BAROCHIST: Lucian STROCHI și fenomenul orgoliului metafizic*
Moto:
„Frumosul nu moare, – căci e adevărul,
Și e armonia; – frumosu-i divin,
Căci locul de unde purcede e Cerul:
Minunea imensă, frumosul deplin.”
(Th. Șerbănescu)
ANCADIERUL – „proiect literar ce se întinde pe o durată de 50 de ani”; în fapt, o reconfirmare a ideii că arta rămâne simbolul „inactualității mereu actuale” – susține opinia că poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul, criticul de artă, criticul literar, gânditorul etc., Lucian Strochi, este un artist de „atelier”, un spirit baroc de sorginte italiano-spaniolo-româno-germană, ce cultivă cu o voluptate atipică, în plină epocă pragmatică și mercantilistă, „arta pentru artă”, „arta pură”, dramatismul interior, o anume bizarerie a metaforei, elixirul ideilor, misticismul erotic, fervoarea, neliniștea, predilecția pentru scrutarea interioară, vocația spre o viziune de profunzime, analiza sufletească, dinamismul (non)conformist al formelor, trecerea de la formele închise la cele deschise (și invers), caracterul centrifug al imaginarului, înclinația spre grandilocvența barocă, ornamentația excesivă, efectele picturale și sculpturale – „Poetul sculptează de aer statui”, Gh. S. – ce amintesc de Renaștere, dar și de (post)modernism, compoziții în diagonală sau în vârtej etc. Ni se oferă sub umbrela gratuității, de către poetul „homeric, himeric, homografic, homocronic și homofonic” (Gheorghe Simon) o carte proteică, unică, obiect de artă ce „reunește 366 de texte literare, cuprinse în 40 de specii, „fiecare specie beneficiază de fonturi și borduri proprii, la imaginea de ansamblu”, de o filosofie specifică a imaginarului, de o anume estetică, poetică, poietică, de o diferențiere etnică, de o anume muzicalitate etc.
„Lista Ilustrațiilor” este revelatoare pentru sincretismul artelor, încât începi să visezi la o carte obiect artistic, enciclopedică, în care cele 40 de specii incluse în volum, să fie însoțite nu doar de statuile de aer, ci și de o muzică sincronă cu starea de spirit/ cu ideea transfigurată în specia respectivă: glossă, ancadă, baladă, bocet, blestem, sonet, pastel, poem, rubaiat, plugușor etc. Asta nu înseamnă că volumul nu conține imanent și nu emană o simfonie a destinului, o simfonie postmodernă, tragică, absurdă și sublimă în același timp, din „care aflăm cum este sufletul după moarte”, cum „Frumosul se împarte calm între arte” (așa să fie?), dar mai aflăm și de o remarcabilă oportunitate funcțională a Eului mitic (nucleul mitic al eului metafizic) devenit „pictură vie (tanka): Alb pe cer cocorii/ Pentru cireși în floare/ Senine liniști// Podul un arc încordat/ Pentru aceste săgeți”.
Citez ultima strofă din Glossa lui Strochi, strofă care, se știe, reia versurile primei, în ordine inversă, pentru ca cititorul să compare, raportându-se la celebra Glosă eminesciană, limbajul filosofic, lirismul sentențios, gnomic, rescrierea unei problematici specifice (sic transit, vanitas vanitatum, fugit tempus, predestinarea, sufletul etc.), metamorfozele muzicii etc.: „Viața noastră merge tristă mai departe/ Cu nimeni nu se-adună, nu se împarte/ Vag vas de lut, deși e pictat cu toarte/ Destinul tău, ciudatul, e mai aparte./ Geme sfâșiat în hălci, cu oase sparte,/ Trupul învelit în blănuri și brocarte,/ Precum cuvintele adunate-n carte,/ Sufletul rămâne întreg după moarte.” Vă rog să observați că speciile-și nasc muzicile/ melosul, așa cum, dostoievskian vorbind, „victimele-și nasc călăii”. De aici farmecul muzical inegalabil al volumului. Imaginați-vă pluralitatea și interferența stărilor de spirit din blesteme, glosse, bocete, balade, doine, descântece, colinde, ode, elegii, ancade, lucanse, sextine, sonete, rondeluri etc.
Muzica existențială scrisă cu note nevăzute constituie datul fundamental „revelat” al cunoașterii etern-ființiale, a cărei Voce de cor antic, deși se localizează in illo tempore (sau poate tocmai de aceea!) deschide receptarea Textelor strochiene, spre modul de existență în și prin eternitate. Rugăm cititorul să nu uite să citească Aprecierile critice ale lui Gheorghe Simon (v. Postfață la Ancadierul), Gheorghe A. M. Ciobanu, Lucian Vasiliu, Ioanid Romanescu, Gh. Simon – 2004. În opinia noastră, această Piramidă a Frumosului numită ANCADIERUL are ca supratemă fenomenul orgoliului metafizic, cum îl numea Blaise Pascal, în CUGETĂRI, potențat de sentimentul vanității universale, în special de vanitatea creației (captivă repetiției) și de vanitatea iubirii ce naște fatal, sublimul și nefericirea.
Vorbim de acel orgoliu metafizic ivit și configurat (mai ales în cazul artistului barochist!) din exacerbarea principiului de măreție al Omului. Măreția omului de tip renascentist. Fenomenul orgoliului metafizic îl aflăm sub diferite măști și în diferite grade atât la omul de cultură (cel ce „transformă mereu haosul în cosmos” – Lucian Blaga), la omul de stat (capabil să acționeze ca un gânditor și să gândească ca un om de acțiune), la omul politic ( = doar acela ce poate prevedea viitorul),la omul practic (= „ultimul adăpost al omului fără cultură”, O. Wilde), la omul primitiv („cel mai perfect animal de pradă”, Ch. Baudelaire) și la omul superior (mentorul capabil să creeze discipoli care să-l depășească). Ce vreau să vă sugerez?
Ideea că scriitorul de tip renascentisto-baroc, Lucian Strochi transfigurează fenomenul orgoliului metafizic al Omului generic, nu al omului L. S. (așa cum s-ar părea la o privire superficială) și nici al oamenilor-prieteni, Luminița Dobrea, Viorel Crăciun, Mioara Văideanu; Dan Gabriel Arvătescu, care l-au ajutat șă-și termine – dacă o Operă de acest tip se termină vreodată? – ANCADIERUL – „o încercare epopeică, homerică am zice, o artă proteică a rostirii, proteică prin distribuire tematică și prozodică, și, prometeică, prin arderea clipelor, prin contopirea duratei, într-o mută zidire, prin topirea sunetelor într-un alert și pertinent ritm al silabelor (tone și atone), prin corola de rime, în răsfăț de privire rotitoare, de ochire ocrotitoare, până dincolo de ceea ce ne fură, la o primă lectură.” (Gheorghe SIMON). Nu pot să mă abțin să nu-l felicit pentru această excelentă și succintă judecată de valoare estetică, pe autorul (pseudo)jurnalului poetic FRACTALIA!), plecat între timp, la Domnul…
Prin urmare, poetul transfigurează principiul de măreție al omului etern, „cel care n-a putut să-și suporte gloria, fără să cadă în îngâmfare. El a vrut să se posteze ca centru pentru sine însuși, și independent” (B. PASCAL). În fapt, polivalentul Lucian Strochi se află în căutarea propriului eu (cel existențial, cel cultural, cel creator etc.), prin urmare este obligat să vorbească despre sine. Sub orice măști (auto)referențiale s-ar ascunde, scriitorul nu vorbește decât despre sine, încât ANCADIERUL este un autoportret – când direct, când indirect – în palimpsest: „Ciudatu-mi nume l-aș traduce rânduri/ Din cartea ce o ai acum în față;/ Cuibare de lumină ce răsfață/ Agonizând sonor jilave scânduri.// Și sufletu-mi întors e o prefață:/ Citit de e, va fi trădat de gânduri./ În visu-mi șchiop, doar trupul mi-i păgân: duri/ Stâlpi de foc l-au ars întreaga-mi viață.// Îmbrățișarea mea e-asemenea lavei/ Sau, mai subtil, strâmtoarea vie-a evei:/ Tu știi și singur stau pe mal și sânger.// Cad pescăruși țipând deasupra navei…/ Te aștept să vii: trăda-vei, timp, trăda-vei?// Doar versul meu e aripă de înger.” ( SONETUL NUMELUI MEU, I – italian). Iată un autoportret direct în care poetul își sculptează în aer o statuie, postându-se „ca centru pe sine însuși”. Nu însă și independent, cum probabil se vrea creatorul de „artă pură”/ barochistul. Repetăm: barocul e gratuit și prin aceasta – sublim.
Scriitorul din Piatra-Neamț pare să-l urmeze pe Blaise Pascal, care era de părere că orgoliul uman ce cere descurajat, printr-o metafizică a marii armonii cosmice: „Să examineze lumina strălucitoare pusă aici ca o lampă eternă pentru a lumina universul; să i se pară pământul ca un punct prin comparație cu vastul cerc pe care-l descrie acest astru. Și să fie uimit de aceea, că acest mare cerc nu este el însuși decât un punct foarte mic prin raport cu cel pe care-l descriu aștrii pe firmament {…} Tot ceea ce se vede nu este decât o trăsătură imperceptibilă în sânul amplu al naturii (…). Totul e o sferă infinită al cărui centru se află pretutindeni, iar circumferința pretutindeni.” Postulatul măreției ce naște orgoliul metafizic vs. postulatul nimicniciei care contrapune o morală a smereniei și a supunerii: „Dacă există un Dumnezeu, n-ar trebui să-l iubim decât pe el, iar nu și făpturile trecătoare(…). Trebuie deci să ne urâm pe noi înșine”, conchide B. Pascal, deschizând premisele filosofilor Schopenhauer și Nietzsche, cei ce fundamentează pentru modernitate, revolta și negația ontologică.
După autorul vol, LUMEA CA VOINȚĂ ȘI REPREZENTARE, scopul ar fi ca ființa umană să câștige repausul (atributul demiurgic al beatitudinii) seninătatea și calmul, tot atâtea stări specifice unei depășiri a condiției umane: „Artistul, lepădând lanțurile dorinței, e cuprins de o împăcare fericită; s-a eliberat de individuare și de durerea care decurge din ea”. Cu Fr. Nietzsche și cu faimoasa lui exclamație: „Dumnezeu a murit!” se sugerează încheierea îndelungatei istorii a sclaviei omului: „în această lume debarasată de Dumnezeu și de idolii morali”, crede Albert Camus, „omul este singur acum și fără stăpân”? Postura ostentativ demiurgică a scriitorului Lucian Strochi, libertatea spiritului pe care și-o cultivă sisific, sunt strivitoare chiar și peste posibilitățile omului „fără stăpân”. Este de fapt tirania aceleiași măreții dorite care naște, via interogativa, veșnic, fenomenul orgoliului metafizic.
ANCADIERUL configurează via interogativa, legile nescrise ale unui paradox perpetuu. Întrebarea – aparent o stare inofensivă – (re)vine din permanenta „nostalgie a originilor”/ nostalgie edenică ce-și validează continuu umbra: nostalgia infernului. Dar să observăm cum funcționează legea esențială a interogației poetice, la nonconformistul Lucian Strochi.: „Cine te-a nins, femeie fără apus?/ De unde vii, din jos, de sus?/ Zăpadă ești? Mai ningi și-acum?/ Gând otrăvit sau doar parfum? Petală ești, răpită din livezi?/ Ți-s umezi ochii… poate lăcrimezi…/ Cuvânt de ești, cine te-a spus?/ Blestem sau rugă, cine te-a adus?/ Ești vis, căldură sau doar scrum?/ O adiere, bifurcatul drum?/ Vocală ești sau sunet stins de flaut?/ Spre mine vii: să te mai caut?/ Te vrei privire: diamanturi verzi…/ Minciună ești: în tine oare crezi?/ De unde vii, din jos, de sus?/ Cine te-a nins, înalt apus?/ De fericire ochiul mi s-a nins:/ Cuvânt nu ești, cine te-a-nvins?” – Argheziană (elegie). Rog pe fratele meu, cititorul, să remarce: dialectica paradoxală – întrebarea nu frustrează, ci oferă. Așa se explică de ce Socrate repeta discipolilor săi că „e mai dificil să întrebi decât să răspunzi”, iar peste timp, Noica preciza: „cu întrebarea, lumea nici nu este, dar nici nu încetează să fie”…
Interogațiile despre femeie, cea mai mare iluzie a bărbatului, „o mâncare pentru zei, gătită de diavoli”(W. Shakespeare) potențează „lumina harului poetic” și prefigurează/ multiplică seria întrebărilor din acest volum de excepție, apărut la Editura Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2014. Veți remarca, dragi cititori, întrebările au de partea lor eternitatea, stau veșnic la răspântie, cu un ochi spre paradis, cu celălalt spre infern. Ca și ficțiunea, întrebarea – fie afirmativ-negativă, imperativă, concesivă, progresivă, regresivă, inductivă, deductivă, logică, absurdă, salvatoare, aneantizată etc. – nu minte niciodată, regenerează prin descompunere, nu are început, nici sfârșit, dar are un caracter daimonic, ce suspendă și oglindește orice aspect real. Așadar, să ne întrebăm…
Se fie oare fenomenul orgoliului metafizic, doar insolența vanității? Altfel spus, sentimentul vanității universale (vanitatea creației, vanitatea gândirii, vanitatea iubirii, vanitatea științei, vanitatea moralei) să fie terțul inclus al orgoliului metafizic? Să fie orgoliul, în același timp, sâmburele vieții și pierzania omului? Oare virtutea ar exista, dacă nu ar fi însoțită de vanitate? Să fie vanitatea începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor?! Să nu-l uităm pe Shakespeare care susținea că virtutea modestiei a fost inventată numai ca apărare împotriva invidiei…!
Să încheiem și cu o întrebare a Poetului – apărută întâmplător:
CE ESTE UN FLUTURE
ALTCEVA
DECÂT NEGATIVUL UNUI SĂRUT?
Poate era mult mai bine dacă încheiam prezentele însemnări critice despre autorul romanului VOPSITORUL DE PODURI, cu unul dintre cele 3333 de aforisme… Nu l-am văzut totuși, pe LUCIAN STROCHI, cel puțin ca invitat, la edițiile de până acum ale Festivalului Internațional al Aforismului – Tecuci? Veți fi remarcat deja explozia, în România, de Festivaluri Internaționale… Ce părere aveți, cum va arăta implozia acestei explozii? „…Calpe cuvinte cad cerșind colindă…”
O certitudine: ANCA DANA mi se pare a fi infinit mai mult decât un Eu martor – „de peste 40 de ani” – în construcția acestei Piramide a Frumosului!?
Recitiți ANCADIERUL. „Am citit mai puțin la viața mea, mai mult am recitit”. L-am implicat și pe J. L. Borges, cu această confesiune, pentru că această Carte atipică – ca orice carte de nisip – cere o pluralitate de lecturi. Întrebați-l și pe Autor…
*Lucian STROCHI, ANCADIERUL, Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamț, 2014
