Spații culturale nr. 54 (10)

Adrian BOTEZ

MĂRTURISIRE

am zburat din lut în stele
n-am luat decât vise rele
vise rele – insomnii
magii ne-au uitat copìi

nu-nţeleg şi tot nu plâng
crugurile-n cer se frâng
ochii-s plini de praf de stele
acum joc doar între iele

Ion ROȘIORU

Pantunuri

610

Castanii-s candelabre sub cerul lunii mai
Multiplicând în urbe lumina de la soare.
Mi-e dor de primăvara când ruşinoasă m-ai
Rugat s-aplec o creangă şi să-ţi ofer o floare!

611

Zefirul proaspăt înteţeşte mireasma de gazon cosit
Lângă geamia unde hogea îşi scoate cărţile la soare.
Îmi amintesc destul de bine c-aici cândva ne-am despărţit
Şi că mi-ai îmbibat fiinţa cu lacrimi mici, triunghiulare!

612

De opt zile-n floare albă zăboveşte liliacul
Şi-i uimit c-aproape nimeni nu se-ncumetă să-l fure.
Solitudinii intense nu mai ştiu să-i aflu leacul
Şi nici moartea nu mai are chef de mine să se-ndure!

613

Vând ţiganii interfoane de la alte scări furate.
Poliţaiul îşi ia darul şi se-nfundă-n făgădău.
Trag concluzia că lumea-i tot mai plină de păcate
Şi că mie niciodată nu-mi stă scris să scap de rău!

614

Pe bulevard castanii azi se întrec pe ei
În a isca miresme mai albe şi mai dese.
Îmi dau năvală alte pantunuri sub condei,
Dar pânza îndoielii în jurul meu se ţese!

615

În parcul şcolii oarbe dă-n floare iasomia
Şi lacătul o soarbe prin ochiul zigurat.
Captivă-n săli lugubre îmi ştiu copilăria,
Drept care-n poarta veche încep vârtos să bat!

616

Casele Dijmahalalei au ferestrele furate
Ca prin găuri să descarce vântul tone de pustiu.
Nu-ţi mai cânt de mult la poartă serenade avântate
Şi nici uliţa ta strâmtă nu sunt sigur c-o mai ştiu!

617

De atât nefum şi zloată hornul casei s-a surpat;
Zburătorul nu dă semne c-ar putea să mai revină.
Strada care-a fost a noastră nu mă-ncumet s-o străbat
Când dă-n floare liliacul să mă las bătut de vină!

618

Un spital de opt etaje se ascunde printre tei
Ce se pregătesc să-şi işte şfara de mireasmă rară.
Aştept clipa-n care paşii lini ţi-i potriveşti cu-ai mei
Să ni-i pierdem pe sub sălcii spre o luntre solitară!

619

Resemnate că de-a latul nu le culcă nicio coasă,
În grădina părăsită lobodele-s beţe iar.
Mai intens ca niciodată mă gândesc la fosta-mi casă
Şi la lotul ei pe care am urcat demult să-l ar!

620

Fraternizează lupul cu haita de enoţi
În clipa când se vede păscut de şugubină.
De bei de unul singur sau de le dai la toţi,
La-nmormântarea-ţi sigur niciunul n-o să vină!

621

Căptuşit cu ulmi e gardul
Parcului fanariot.
Tenul ţi-l ascunde fardul
Până pieri sub el de tot!

622

E-n toiul zilei şi-i atât de cald
Încât a mort miroase orice floare.
Implor firava umbră ca-ntr-un fald
Al ei să mă îmbie cu răcoare!

623

Îşi scutură mireasma jilavă liliecii
Şi-n locul ei s-aprinde o alta de salcâm.
Un gol de tine plânge la capătul potecii,
Dar sper să-mi ieşi în cale pe celălalt tărâm!

Nicolai TĂICUȚU

roua privirii

pe ochiul meu stâng
pe ochiul tău stâng
pasărea-şi poartă melodios cântul

asta se vede în unduirile aerului
asta se vede în unduirile apei

nu se ştie care este ochiul meu stâng
nu se ştie care este ochiul tău stâng

amândoi au tresărit când a trecut pasărea
suport de plutire oferindu-se
melodiosului cânt

poetul simte asta
pe propria piele

la mine-n bărăgan
până să ajungă don quijote
să se lupte şi-aici cu morile de vânt
acestea (ele, morile de vânt)
sub greutatea spicelor
s-au cufundat în pământ

în locul lor s-au ridicat
movile de nisip gălbui
învelit în sol mănos…
dar don quijote
n-avea de unde să ştie asta aşa
că și-acum bezmeticeşte printre ele
le împunge cu lancea, loveşte
cu sabia-n vânt (a se vedea:
cad pale de vânt în urma lui)
rosinanta intră în rut şi iscă
nărăviţii cai liberi aduşi de hoţi
şi sloboziţi, din valea coţofâştei
de pe râmnice

movile răzvrătite
luate-n copite de cai
în joc nebun de fulgere şi taină
lasă în urmă don quijote
din vina lui sau nu

Cărți prezentate de:

Octavian MIHALCEA

MELANCOLIA CĂLĂTORIILOR PRIN MEMORIE

Beneficiind de o prefața a lui Traian T. Coșovei și de traducerea în limba italiană marca Geo Vasile, volumul Cristianei Maria Purdescu, Mai tânără cu un cuvânt, propus de Editura Muzeul Literaturii Române, prezintă reliefări ale unei fecunde vieți interioare, cu toată diversitatea presupusă într-un demers dedicat lirismului. Poeta apelează la anumite sintagme din zona ideatică a esențialului, totul în vederea dobândirii mult așteptatelor răspunsuri. Discursul liric nu eludează nici mereu fascinantul teritoriu situat sub pecetea tainei, acolo unde ființează mistere aparent impenetrabile: „Ulițe încet, încet întunecate,/ Felinare somnoroase pe la uși,/ Un negru opresiv coboară,/ Parcă aud chemarea celor duși.// Lumina lunii clatină miresme/ De izmă și de busuioc,/ Tăcere și lătrat de câini, tăcere,/ Și taina dintre timp și loc… (Și taina). O nedisimulată nostalgie însoțește călătoriile prin memorie. Adeseori, meditațiile Cristianei Maria Purdescu poartă nuanțele proprii amurgului. Ninsori purificatoare vin să mai echilibreze statutul ontologic existent. Este invocat firescul, a cărui funcție ar trebui să alunge durerea, atunci când amintirile supliciază. Prezența umbrelor devine permanentă, împreună cu o suită de melancolii accentuate. Timpul capătă valori variabile, raliindu-se măcinărilor sinelui și înstrăinărilor manifestate. Aproape constant se resimte ,,(…) apăsarea și umbra în suflet/ A unui vis neîmplinit.” (Simt apăsarea). Conștiința propriei valori ar putea constitui posibila soluție salvatoare. Pe acest fundal intervine tentația estetizantă a propriei extincții: ,,Cum viața mi-o omor în fiecare zi,/ Nu mai vreau să trăiesc./ Vreau numai o vacanță pentru a muri/ Într-un vas marinăresc.// Să mă îmbrac într-un năvod/ Și vântul să m-arunce-n mare,/ Mă vei găsi într-o scrisoare/ Sau într-un golf, mai către Nord.” (Mă vei găsi într-o scrisoare). Neîmplinirile, expuse în variate modalități, posedă speciale accentuări. Alunecările aneantizante constituie principala temere a eului poetic. Între vise și dramatice interiorizări se desfășoară aventura spirituală din volumul bilingv Mai tânără cu un cuvânt. Actul scrierii are incontestabile virtuți soteriologice. Sufletul sensibil este învăluit, discret, de inexpugnabile fluide proprii planurilor superioare, în pofida certitudinii care postulează că ,,artiștii sunt nepotriviți pe pământ”. Multe versuri oglindesc ingrata condiție din Kali-Yuga. ,,O cortină înghețată” pare că acoperă adâncile simțiri. Elanul pasional poate schimba câte ceva din caracteristicile existențiale: ,,Ieri te-am visat cu trupul gol/ Întins pe iarbă lângă mine,/ Nu-mi mai vorbeai de Marele Ocol,/ De Porțile Eternităților Divine,// Nu-mi mai vorbeai de morți și de strigoi,/ De neființa-n care să te-ascunzi,// Privește-mă, am sâni rotunzi,/ Și gene lungi, și buze moi.” (Nu-mi mai vorbeai de morți…). Valorile iubirii beneficiază de nimbul esenței, odată cu unele aspectări ale naturii interioare, având darul de a impresiona cititorii. Regenerarea timpului, redobândirea trecutelor circumstanțe juvenile, constituie obiective lirice primordiale: ,,Iubite, vino/ Să spargem tăceri,/ Să fiu iar guralivă,/ Să fiu mai tânără/ Cu un cuvânt.// Soarele apune,/ Cade pe zăpadă ca un gălbenuș./ Singură și uitată de lume/ Mă-ngrop în omăt.// Strigă-mă în iarnă,/ Strigă-mă în vânt,/ Să fiu mai tânără/ Cu un cuvânt…” (Mai tânără cu un cuvânt). Constanta prezență a crepusculului conferă poeziilor scrise de Cristiana Maria Purdescu o notabilă dimensiune metafizică. Iată și elocventa concizie ce amintește de poezia pură: ,,O scurtă fremătare și/ licărul// Apoi uitarea se așterne/ Peste delicate vremuri…// Se mai aude un țipăt:/ Copilăria.” (Se mai aude un țipăt). Regimul nocturn trece în revistă trăirile marcante, pe fondul unei poetici apropiate de paradigma simbolistă. Sunt asumate numeroase vulnerabilități, metamorfozate estetic în carte. Vocile sângelui, adeseori incandescente, vin în acord cu mesajul percutant al prezentelor poezii. Soluție întotdeauna salvatoare, transcendența activează filonul ascensional: ,,Aș vrea să urc/ În cereasca lumină,// Doamne, scaldă-mă/ Botează-mă încă o dată,/ Să înving teama de haos/ Și-a tinereții bruscă amorțire.” (Bruscă amorțire). Pe de altă parte, peisajele iernatice sunt accentuat atașate sufletului supus la mari încercări dureroase. Condiția umană e adeseori pradă diferitelor suplicieri. Cu valoarea profesiunii de credință, elementele poetice ating zone adânci care surprind complexitatea trăirii: ,,În tăcere,/ Pe alei întortocheate,/ Mă opresc și-ascult vântul/ Și nefericirea poetului.// Printre versuri dărâmate,/ Prin însângerări de toamnă, în amurg,/ Mai clocotesc de dor, de patimi/ Dacă sevele morții nu curg.” (Dacă).

Tudor CICU

Gheorghe Andrei Neagu – cititorul de oameni

Toate cărţile lui Gheorghe Andrei Neagu sunt realiste și emoționante; sunt adevărate parabole despre creaţie, sacrificiu și destin. Și povestea celor trei prieteni (Lazăr, Serafim și Petre – nume cu conotații biblice) din romanul lui Gheorghe Andrei Neagu, intitulat: „Tabăra damnaților”, Ed. ATEC, Focșani, 2016, (165 p) -, este o parabolă despre speranță și destin pentru că fiecare îi va afla un tâlc şi îşi va citi în ea propria viaţă. Dar a căuta o interpretare a faptelor biblice e ca şi cum ai căuta turme de iluzii în încâlcitul vis al omenirii. Dincolo de asprimea şi ciudăţenia personajelor sale, vă veţi lăsa cu siguranţă copleşiţi de sensibilitatea cu care această poveste cu nuanţe parabolice despre prietenie şi destin a fost scrisă; pe de o parte pentru cursivitatea firească și antrenantă a narării, pe de altă parte pentru firescul dezarmant al oamenilor. Eroii acestui roman, prin simplitatea lor, sunt oameni simpli care ascund în suflete un univers de nepătruns şi de nesondat de către cei asemeni lor.
Măiestria autorului, de adevărat cititor de oameni, este aceea de a devoala visul-speranţă ca fiind ceea ce este de fapt orice vis: o himeră. Povestea celor trei prieteni este captivantă în sine, nu este lungă şi în aparenţă este simplă, dar mai presus de toate este şocantă. Frazei ferme, de început, rostită de Lazăr: „Atunci, să ne luăm de piept cu doamna viață”, i se va alătura scepticismul din întrebarea lui Serafim (,,Cum naiba ne-am adunat noi, un Lazăr, un Petre, și-un Serafim? Parcă nu-i lucru curat aici.”), cât și neîncrederea din verdictul dat de Petre („Oricum, suntem damnați pe viață. Și în minuni eu nu cred”), din finalul romanului lui Gheorghe Andrei Neagu.
Titlul romanului, inspirat, rezonează puternic cu mesajul romanului: visul de veacuri al omului de a avea un rost în societate şi locul lui unde să ducă un trai pe care şi l-a visat o viaţă. Pentru a descifra universul lăuntric al celor trei personaje vom începe cu o mărturisire stranie din partea autorului: „Și ambiția nemăsurată de a-și schimba condiția, de a ajunge un om cu stare prin orice mijloc, spunea și ea ceva” (p 156). Autorul pare călăuzit de firul acelui gând în care, în libertate, fiecare dintre cele trei personaje par chinuite de grija de a-și descifra destinul: „Va fi mai bine, va fi mai rău?” (hamletiana întrebare a noilor vremuri), dar cu îndrăzneala, încă, de a porni o călătorie mântuitoare prin catacombele veacului de pomină în căutarea omului nou. Însă: „fiecare cum l-a lăsat Dumnezeu!” – cum bine constată un personaj al romanului. Asemeni celor doi eroi ai lui Steinbeck din „Șoareci și oameni” (unde cei doi fugiseră din Weed, după ce Lennie fusese acuzat de viol când încercase să pipăie rochia unei femei şi se panicase când aceasta începuse să strige), Lazăr și Serafim, amândoi acuzați de viol și trimiși la reeducare într-un penitenciar, se trezesc într-o bună zi că peste cei închiși în penitenciarul „care forfotea de ceva vreme”, a venit grațierea. Vestea cade peste Serafim Hâncu nesperat de încurajator: „acum, grațierea venea ca o adevărată reabilitare”, în timp ce amicul de celulă, Lazăr Bosoi, își păstrează încrâncenarea ce-l cuprinsese de când fusese ridicat de organele de miliție: „Unde, unde să mă duc?”. Prin comportamentul fiecăruia, dinaintea veștii de grațiere („Tovarăși, partidul s-a gândit la dumneavoastră! S-a gândit să vă ofere o nouă șansă la viață, să deveniți oameni noi, utili societății!”), alăturarea celor doi li se va părea celor din jur cel puţin ciudată. Celor doi deținuți eliberați, gata de a-și lua în propriile mâini soarta, li se alătură Petre Stoian, alt fost coleg de celulă. Orașul în care se întorc era la fel ca atunci când fuseseră ridicați pentru presupusul viol și trimiși în penitenciar spre a-și executa pedeapsa. Și pentru că nu le oferea mare lucru, în plus dau piept cu ostilitatea civilă a celor din jur, cei trei hotărăsc să plece într-un oraș minier (pe un șantier, la ceea ce se numea reeducare și reintegrare în muncă) unde li se oferea singurul loc de muncă pentru acest „statut” de oameni damnați de către societate. Pe șantier sunt repartizați în scopul „reintegrării” în societate unei muncitoare excavatoriste, Petra Gott (membră a biroului de partid). Aici, datorită firii „încrâncenate” cu viața, a lui Lazăr, drumurile lor se despart deocamdată. Lazăr hotărăște să se întoarcă la „iubita Mariana” – presupusa violată – din București, spre a începe un altfel de mod de a trece prin viață. Sfătuit de versata și cunoscătoarea de tot felul de „descurcăreți dubioși” în viață, Lazăr descoperă lumea bișnițarilor și a unei vieți în desfrâu, cât și a unui trai fără prea mare efort: Abia acum vedea cât de ușor se descurcă alții și cum își rezolvau aceia problemele. Necunoscător „în ale vieții” de huzur, fără muncă cinstită, Lazăr cade pradă unei „angelice” fete de preot, pierde tot ce agonisise prin bijnițăreală și, umilit, se reîntoarce la mină, la cei doi camarazi. E uimit că cei doi sunt resemnați, mai ales Petre, care credea sincer că a găsit în sfârșit o familie „în care să nu se mai simtă proscris”. Mai mult, Serafim e și mai provocator: „Se găsesc doi oameni potriviți, se apropie și ție nu-ți convine… Noi am rămas aici și ne vedem de treabă. Dar nici asta nu-ți convine. Vrei să fim prieteni, dar tu vrei totul. Noi, mai la urmă, că suntem mai proști”. Lazăr, care „nu suporta să fie „instruit” la pachet cu „omul nou”, după ce trăise între oameni cărora nu le dicta nimeni, este ispitit de traiul de dincolo de viața de șantier și, pentru a se întoarce la acel luxos mod de viață decide să fure trotil din magazia șantierului în scopul comercializării. Este surprins de paznic, fuge de la locul faptei dar remușcarea deja îl încolțise iar privirile acuzatoare a foștilor „tovarăși” îl duc la sinucidere. Se spânzură în baraca șantierului și, la finalul unei iluzorii vieți după care alergase, se alege doar cu „lada care-i ținea loc de sicriu, ( și asta –n.n.) era făcută din P.F.L. melaminat”.
Finalul se citeşte cu răsuflarea tăiată. Mai departe nu se poate povesti. Nici la secretarul de partid al comuniștilor din șantier, nici la slujitorii lui Dumnezeu foștii tovarăși nu găsesc înțelegerea creștinească pentru înmormântarea lui Lazăr. Este oricum, o călătorie pe care trebuie să o facă fiecare, realizând în tăcere că prin visele omului mai bântuie şi himere. „Tabăra damnaților” este un roman de un puternic realism. Gheorghe Andrei Neagu surprinde destinele unor oameni obinuiţi încleştaţi în lupta pe viaţă şi moarte cu greutăţile vieţii care încearcă din răsputeri să-şi păstreze, după determinismul caracterului său, demnitatea în faţa celorlalți.
Autorul a surprins şi ilustrat în mod captivant, într-un roman/nuvelă de un realism dramatic, visul omului de pretutindeni, luminos şi radios şi, după cum se poate anticipa, la fel de lipsit de speranţă şi iluzoriu (ca și visul celor care se agățau de orice) al celor peste care o eră a minciunilor și trădărilor de orice fel (comunismul și formarea omului nou) venise ca și ciuma, cândva.

Sorin CĂLIN

Imortele

Am să te trec dincolo, în țara visului apus,
În calea visului răsare și am să te învăț
Cum să adormi, cum se moare.
Mai întâi stinge-ți glasul, lasă umbrele din tine
Strecurate-n fiori să se-adape, umple-ți gurile strâmbe
Cu umori, cu flori negre de ape.
Vâră-ți mâna adânc până-n suflet, prinde al nopții sărut,
Smulge-l inimii, taie, fură-i ultimul gând,
Ultima zi, prima bătaie.
Celui smoc măsliniu agață-i zorzon, cercel de smoală,
Pune-l să stea pe cruci, fă-i chipul mut,
Dă-i trup de pământ, cuiburi de cuci.
Încalță-l cu lespezi de marmură, îmbracă-l în lut,
Atârnă-i ulm la subțioară, lipește-i pe chip nas acvilin,
Ochii de lup, prinde-i aripi de cioară.
Lasă-l să zboare în hăul adânc, ațipit sub mormânt,
Picură-i ceară, pune-l să-i latre lui Hades poem,
Din cioc croncănit, din degete gheară…
Somnului rece, iubito, să nu-i cauți în pene
Refrene vrăjite, eterne. Lasă-ți mai bine capul și fruntea
Și mâna aici și timpul ne-o cerne.