Spații culturale nr. 54 (9)
Cărți prezentate de:
Petre ISACHI
Venus din Milo în spirit de haiku*
Prin cultul formei, estetismul exacerbat şi expresia obiectivă, autorii poemului într-un vers continuă în (post)modernism/ (trans)modernism, parnasianismul – Parnas, se ştie: munte în Focida, consacrat lui Apollo şi muzelor în mitologia greacă – doctrină literară de sorginte franceză, care va relua, ca o reacţie împotriva romantismului desuet/ declamator, de după 1830, forme strofice vechi ce pretind virtuozitate formală (rondelul, trioletul, sonetul, vilanela etc.), dar şi „concentrarea expresiei până la esenţializare” (v. excelenta prefaţă Eternităţi de-o clipă surprinse într-un vers, de Vasile Moldovan), imitând formal, compoziţii orientale – rubaiat, pantum, haiku (5 – 7 – 5), tanka (5 – 7- 5 – 7 – 7) etc. – şi fiind obligaţi să se conformeze limitelor impuse de forme, teme, motive, simboluri, arhetipuri culturale etc. În Antologia poemului într-un vers/ Anthology of one line poem (1936-2016) de Vasile Moldovan (cofondator al Societăţii Române de Haiku, 1991, şi preşedinte al acesteia, între anii 2001-2009, coautor al vol. de studii critice „Poemul într-un vers”, autor al romanului istoric, Descăunarea” şi a mai multor cărţi de poezie etc.), cei 65 de scriitori selecţionaţi de la Ion Pillat, la Gh. Tomozei, Florin Vasiliu, Dumitru Radu, Octavian Mareş, Paula Romanescu etc. ne oferă sub influenţa liricii franceze şi apoi a celei nipone, într-un autentic spirit tradiţionalist, „versuri dăruite”, aparent accesibile, în fapt, taine călătoare, lapidare, sobre, paradoxale, sugestive, evocatoare, muzicale, eterne, scrise în cheie poetică singulară, reflexive, „graţioase miniaturi şi imagini-definiţii amintind tehnica lui Jules Renard” (G. Călinescu).
Se observă dorinţa fiecărui poet antologat de către V. M, de a atinge „limita esenţei poetice”, recordul „de conciziune” (G. Bacovia), autonomia de „monostih pur” (Traian Chelaru) şi rima interioară, de a menţine „abaterile” de la statutul consacrat al Poeziei, de a se elibera de contaminările de sorginte budistă, de a dispune de o libertate totală în alegerea temelor, motivelor, simbolurilor, de a-şi manifesta disponibilitatea pentru o anumită stare poetică, elegiacă, idilică, romantică, ludică, sapienţială, suprarealistă, simbolică, expresionistă etc., de a interfera într-o alchimie proprie, categorii estetice specifice lirismului occidentalo-oriental: frumosul, graţiosul, sublimul, poeticul, tragicul etc.
Lectura Anthology of one line poem edited by Vasile Moldovan are asupra cititorului efectul unei simfonii fantastice, care impresionează prin „jocul ielelor”, prin arta apolinică de a revela condiţia fatală a omului de „umbră printre cuvinte” (Paula Romanescu) şi de prizonier al „tăcerii” sau cum se exprimă blagian aceeaşi P. Romanescu: „Nu e auz să prindă în scoica lui tăcerea” (Limită, p.155). Fiecare „poem într-un vers” devine în spirit romantico-expresionist o proiecţie simbolică a unor aspiraţii absorbante spre idealitate şi absolut, care coexistă cu parnasianul gest al distanţării, al depărtării, al intrării în disoluţie sub presiunea unui absurd al existenţei, încât nu poţi să nu întrebi alături de P. R.: de ce „Atâta amar de vorbe pentru a drapa nimicul”?!
Dimensiunea estetică a fiecărui poem/ monostih, potenţată de un faustic sentiment al intangibilului, permite prelungirea semnificaţiilor în eternitate, luminând o stranie şi tulburătoare dimensiune parabolică şi simbolică: „Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.” (Ion Pillat, Artă poetică); „În orice zbor tăcerea pândeşte răbdătoare.” (Paula Romanescu, Înfruntare); „Un ţipăt alb de crivăţ străpunge miază-noaptea.” (Vasile Voiculescu); „În praful de lumină, prin praful lumii, eu.” (Florin Vasiliu, Nimicnicie); „Atâţia stropi de rouă şi-n fiecare, cerul.” (Ion Untaru, Mirare); „Pe pânza nemuririi minunea unei flori.” (Ana Udrea, Natură statică); „Captivă puritatea, sfidând zenitul pietrei.” (Nicolae Ţaţomir, Licornul munţilor); „Mustrarea tatei, fata şi cartea de algebră…” (Gheorghe Tomozei, Corigenţă); „A scuturat toţi crinii peste mormântul proaspăt.” (Maria Tirenescu, Ploaie de seară); „Mireasă despletită-n lacrima-nserării.” (Alfred Basarab Tibereanu, Toamnă); „L-a prins şi miezul nopţii cu-aceleaşi întrebări.” (Ştefan G. Theodoru, Filozoful); „Pe-aripi de păsări dansa femeia despletită.” (Ion C. Ştefan, Despărţirea de cuvinte); „M-am dezlipit de cruce, doar cerul eu l-am vrut.” (Victor Steron, Înălţare) etc.
Sublimul, graţiosul, frumosul, poeticul etc. se drapează în tragic prin sentimentul paralizant al imposibilului generat de durerosul aspiraţiei spre valori care se refuză omului. Atât la nivelul trăirii, cât şi în cel al modalităţii de expresie, scriitorii selectaţi de antologator rămân nişte „lunatici”, incorigibili ai himerei semnificaţiilor ideale. Trăitori prin destin, într-o lume în care totul se înstrăinează de însăşi ideea existenţei, resorbindu-se într-un neant presimţit, totul se dezumanizează / desacralizează, singura salvare rămâne evadarea în cuvânt. Poetica tăcerii conjugată cu cea a tainei se impune parcă de la sine: „ E uneori o artă ca să răspunzi tăcând.” (Şt. G. Theodoru, Talent); „Ţipătul de cocor din miezul tăcerii.” (Luminiţa Suse); „Prin frunzele uscate cântec suav de îngeri.” (Constantin Stroe, Ghioceii); „Pădurile de linişti se desfrunzesc de sunet” (Ion Serebreanu, Pasul toamnei) etc. Nu poţi să nu faci legătura, spre a revela ideea de continuitate, cu Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie: „Că mai întâi de toate este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică şi frica face smerenie, smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar această socoteală face dragoste şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atunci va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu.” Prin urmare: să vorbim şi cu îngerii…
Mi se pare eficientă în planul receptării, configuraţia estetică şi pluralitatea viziunilor, filosofiilor celor 65 de poeţi ce interpretează această simfonie fantastică ce are ca supratemă destinul omului. Admirabilă forţa interioară de a reacţiona graţios, delicat, tandru etc. împotriva platitudinilor timpului prezent (prezentul etern), de a găsi în arta poemului într-un vers, un spaţiu dincolo de istorie, în care artistul poate să rămână el însuşi şi să confirme macedonskian că norma/ sensul logicii poetice este însuşi absurdul: „De parcă ombilicul mi-este legat de soare.”(Florin Smarandache, Lumină interioară); „Cu aripile oarbe aplaudă lumina.” (I. Serrebreanu, Cocoşul); „Un ţipăt mut în noaptea cea albă a veciei.” (Romulus Sălăgean, Poetul) etc. Cititorul va fi observat deja, funcţia revelatoare a oximoronului.
Simbolurile eternităţii (v. fascinaţia lumii stelare) ca semne intangibile ale nostalgiei absolutului creează Antologiei o aură specifică: impasibilitate parnasiană, predilecţia pentru tuşa energică, densă, gustul pentru suculenţa cromatică, oximoronică, cultul formei monostihului împietrit în timp şi spaţiu, evitarea pitorescului şi a peisajului individualizat, gustul pentru taine şi necunoscut etc. îi clasifică şi-i impune pe autori în categoria „căutătorilor de esenţe” (G. Călinescu) şi a „nemuritorilor”, încât „nisipul din clepsidră se-ntoarce în poeme” (R. Sălăgean), poeme ce ne invită persuasiv pe noi, cititorii, la descifrarea unui cod subtil de corespondenţe: „Norii cern rotund flori albe de izvoare.” (Cristina Rusu, Prima ninsoare); „Precum gutuiul în livadă, părul meu brumat.” (Dumitru Rusu, Toamnă); „Un cer ce îşi aşteaptă cocorii să-l străbată.” (Dumitru Radu, Coala A4); „Din teiul înflorit o ploaie de luceferi.” (Vasile Pop, Ploaie); „Din praştia câmpiei lumina cântă sus.” (I. Pillat,Ciocârlia); „Desculţă trece vara prin lanul plin de maci.” (Bogdan I. Pascu, Ca o lumină); „Iluzia că marea se-ndreaptă spre ceva.” (Dan Norea, Valul); „Sub cerul plin de stele şi-n iarbă licurici.” (Valentin Nicoliţov, Univers); Croind atâtea forme, va da de suflet poate” (Vasile Moldovan, Sculptorul) etc.
Există în ieroglifele poetice din Antologia poemului într-un vers (1936-2016), un punct în care nici o depăşire nu mai este posibilă. Cei 65 de autori selectaţi după criterii estetice, de Vasile Moldovan, au atins în unele poeme o puritate a trăirii tragice ce nu mai poate fi repetată. Pentru a realiza dimensiunea de profunzime a scriiturii, cititorul trebuie să transgreseze valoarea figurativă şi de reprezentare a configuraţiei lirice şi să descifreze funcţionalitatea ei simbolică, metaforică, atemporală. Subliniem, întreg poemul într-un vers poate fi considerat o metaforă vie. Descifrarea configuraţiilor lirice din prezenta Antologie nu este la îndemâna cititorului comod. Receptarea este doar aparent la îndemâna oricui, şi din cauză că autorii antologaţi, pentru a prinde esenţa sublimo-tragică a realităţii în forma parnasiană a poemului într-un vers au interferat în alchimia lirică a scriiturii romantismul, simbolismul, expresionismul: „Un poet ce-aşteaptă-n taină corăbii de departe.” (Ana Marinoiu, Inima); „În cremene şi-acum mai doarme focul veşnic.” (Ioan Marinescu, Prometeu); „Izvorul printre pietre mai râde ca o fată.” (Ioan Marinescu, Juventute); „Din spuma albă a mării răsare-un pescăruş.” (Octavian Mareş, Amurg); „Luna-nveselită de cântece de greieri.” (Octavian Mareş, Noapte de vară); „Prin câteva cuvinte să despietreşti un suflet.” (Vali Iancu, Crez poetic); „În vaza de pe masă a înflorit tăcerea” (Ioan Găbudean, Tăcere); „Tot chipul înfloreşte sub soarele din zâmbet” (Dan Florică, Feminitate); „Lungi degete stelare dezmiardă nesfârşirea” (Alexandru Firiţă) etc.
Secretul artei autorului de poeme într-un vers – cititorul va fi observat deja – este de a şti să facă astfel încât, sub lapidaritatea formei, toate zonele poeticului să-şi corespundă, obligându-le totodată să se exileze într-un univers închis, suficient sieşi: „Divină armonie: omul, ceruri şi pământ.” (Olga Duţu, Ikebana); „Un mac incendiind câmpul de albăstrele.” (Elia David, Amurg); („Tânguitoare umbre proptesc pereţii casei.” (Magdalena Dale, Triseţe); „Încrustată-n piatră o rochie de dantelă.” (Mihaela Cojocaru, Artă baroc); „Se-apleacă-n valuri sălcii pe maluri de uitare.” (Andana Călinescu, La mal) etc. De observat cum vagul, fluidul, inefabilul, muzicalitatea când enesciană, când wagneriană, sonurile cu deschidere spre lumină, cromatica sugerează universuri imaginare prin excelenţă ireductibile: „E tragic să ai aripi când ai şi rădăcini.” (Jules Cohn Botea, Contradicţie); „Ce trist, nu poţi răspunde la nici o îmbrăţişare.” (Jules Cohn Botea, Venus din Milo) …
În concluzie, Anthology of one line poem edited by Vasile Moldovan este o carte absolut necesară în peisajul liricii autohtone. Impune după criterii estetice, o ordine valorică în Istoria poemului într-un vers de la Ion Pillat la … Operaţie de ordonare valorică ce se impune şi la celelalte specii ale genului liric, azi, când impostura şi epigonismul au atins cote inimaginabile! Într-o expresie sobră şi demnă unei dăruiri de sorginte divină, cei 65 de poeţi prezenţi în Antologie cultivă o geometrie mistică a lirismului reflexiv, în cea mai autentică tradiţie pillatiană parnasiano-simbolisto-expresionistă, încât reuşesc să cuprindă „Imensitatea toată în câteva cuvinte” ( Cornelia Atanasiu, Ion Pillat). Despre versiunea în limba engleză contemporană traducătorului Vasile Moldovan, voi folosi aserţiunea lui O. Paz: „Orice creaţie este o traducere şi orice traducere este o creaţie” ce ne comunică peste „Olimp, mode şi timp” misterul şi inefabilul sufletesc al omului etern. Ce ar trebui să nu uite cititorul acestei Antologii: că doar în „golul” poemului într-un vers se află „temeiul lucrurilor” şi doar acolo este posibilă „mişcarea” sufletului şi dialogul cu îngerii.
*Un singur nai…/ Only one panpipe… Antologia poemului într-un vers (1936-2016)/ Anthology of Poem in One Vers (1936-2016) Realizată de/ Edited by Vasile Moldovan, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2017
Dumitru PANĂ
despre singurătate la şase dimineaţa într-o
duminică de septembrie. cine-ţi deschide
uşa cine o închide –
tu pentru tine singur: vă ştiu eu
voluptatea singurătăţii dar nu singurătatea .
te amăgeşti din nou cu o uşoară bătaie în uşă
Octavian CONSTANTINESCU
TALENT, IMAGINAŢIE, CREATIVITATE ŞI ERUDIŢIE, LA UN LOC: “ŞOBOGRÉ -155 de povestiri scurte şi ultrascurte- * CHIROMANTUL REGINEI – nuvelă”, de Adrian Botez
Noul volum de proză al scriitorului Adrian Botez (,,ŞOBOGRÉ -155 de povestiri scurte şi ultrascurte- * CHIROMANTUL REGINEI – nuvelă”, apărută la Rm. Sărat, Editura Rafet, 2017) încântă, încă de la primele pagini, ochiul cititorului – prin bogăţia erudită a documentării, prin sprinteneala reflecţiilor şi profunzimea cugetării la “cele ale lumii”. Cele 155 de scurte povestiri sunt mici diamante, fiecare din ele atent şlefuit, toate plămădite din felurite întâmplări, fie mitologice, fie istorice, fie din zgura şi tăciunii realităţii, presate sub teribila greutate a spiritului atent, scrutător, al neiertătorului de sminteli umane – Autorul. Povestirile, unele dintre ele, dezvăluind taine (împovărătoare, patetice sau amuzante…), din biografiile unor cunoscuţi scriitori sau din existenţa unor (încă) neuitate personaje/ personalităţi istorice (Carol I Stuart, Oliver Cromwell, Jorge Luis Borges, Vincent Van Gogh, Charles Dickens, Mihail Bulgakov, Bacovia, Eminescu, François Villon etc.) – poartă spre noi prospeţimea şi autenticitatea surprizei.
Cea care dă titlul colecţiei de micropovestiri, Şobogre (de pildă!), îl are ca erou pe smintitul marchiz de Sade, cel căruia perversiunile sexuale îi erau singura şi de căpătâi preocupare. În disperare de cauză („internat” fiind el la Bastilia…), dementul experimentator sexual încearcă, în nebunia sa, încrucişarea dintre o şobolăniţă şi un biet greiere. Deliciul povestirii vine din dezvăluirea semantică: marchizul s-a gândit să boteze inchipuitul rezultat al “încrucişării” cu o alăturare a numelor celor două vietăţi: RACIGALLE ( rat -fr. şobolan – şi, respectiv, cigalle – greiere) Autorul duce imaginaţia mai departe decât ne-am aştepta, denumind ipotetica vietate („hibridată” ca o culme a absurdului!) “şobogré”, adică prescurtările de la “şobolan” şi “greiere”!
Adrian Botez identifică gesturi, oarecum similare cu cele ale marchizului de Sade, nu doar la oamenii contemporani nouă, ci chiar şi la… Dumnezeu:
“ (…) Numai că experimentul s-a oprit cam pe-aici… – …adică, n-a trecut de prima sa fază. Pentru că greieraşul (de sub stea neagră!) s-a înecat în umorile din vaginul şobolăniţei… adică, exact ce nu prevăzuse marchizul întreprinzător…
Din toată isprava “alchimistului” (care a stăruit să păstreze cadavrul ghinionistului greiere, în vaginul şobolăniţei… poate-poate, şi în moarte, “cigale”-ul va slobozi ceva, cumva, în matricea şobolănească…!) s-a cam ales praful. Ca urmare, şobolăniţa a murit, a doua zi după decesul greieraşului, de un soi de “septicemie şobolănească”…iar “şobogre”-ul a murit, şi el, înainte de a se naşte. A decedat, cum s-ar zice – încă din starea de… proiect!
…Ceea ce arată că demenţa experimentatorilor depăşeşte, uneori, cu mult, media acceptată, de oameni şi de Dumnezeu… A se vedea, printre atâtea altele, şi cazul de la Geneva, cu “alchimiştii antimateriei” !
…Pe de altă parte, stai şi te gândeşti că astfel de experimente, fără cap şi fără coadă, se fac şi la nivel divin. Spre exemplu, Dumnezeu a vrut să corcească un înger c-un drac – şi-a ieşit… omul! Zău că n-a ieşit ceva de seamă, cum se tot laudă Preabunul: o arătare, pe de-o parte, proastă ca un greiere, cântând, flecărind şi pălăvrăgind fără rost… pe de alta, cu o fire lacomă şi apucătoare, răutăcioasă şi crudă, precum şobolanul…
Da-da, zău că n-are cu ce se lăuda (…“capodopera Creaţiei”, “capodopera Zilei a Şasea” – auzi!)…El, ”Marchizul Celest”…!
În esenţă, povestirile din volum sunt parabole, totalitatea lor reprezintă un fel de catehism al normalităţii, prin concluziile ce strălucesc, luminoase, în conştiinţa cititorului. Un fel de “aşa să nu faceţi” – pare să fie strigătul disperat ce răzbate din fiece poveste-povestire-parabolă.
Cine s-ar fi gândit că onorabilul, dar poate prea prolificul Honoré de Balzac – să fi fost, în realitate, un grăsan ahtiat după câştigul de bani, un ahtiat după femei, un foarte prost gestionar al afacerilor sale literare şi un snob, în cautare de parvenire, cu orice preţ?
Adrian Botez este, în general, prea puţin reverenţios, cu personajele sale, oricât de sus-puse ar fi fost ele, cândva, în istoria umanităţii terestre. Spre exemplu, el afirmă, despre amiralul englez Horatio Nelson, care, după moarte, a fost “conservat”, de marinarii săi (ca să-l aducă şi îngroape, după moartea sa, în bătălia de la Trafalgar – în Anglia), într-un butoi enorm, cu un amestec format din vin, coniac şi whisky:
“…Ceea ce impresionează, în biografia acestui erou britanic, mort la datorie (pe vasul-amiral, Victory… – ultimele vorbe ale amiralului au fost: „Mulţumesc lui Dumnezeu şi Emmei, mi-am făcut datoria!”) – este modul cum ştiu englezii nu doar să trăiască, ci să şi moară: trupul decedatului (şi atât de iubitului amiral, despre a cărui pierdere, legată de victoria Angliei, asupra Franţei napoleonice, la Trafalgar, însuşi regele Angliei, George al III-lea, ar fi spus, cu lacrimi în ochi: „Am pierdut, mai mult decât am câştigat”…) amiral-erou a fost adus, în Anglia, spre a fi înhumat… – …ÎNTR-UN BUTOI IMENS, CARE CONŢINEA O CANTITATE, CU TOTUL RESPECTABILĂ, DE CONIAC, AMESTECAT CU VIN ŞI WHISKY…
…Ce pleaşcă (…invidiată, în primul rând, de irlandezi şi de scoţieni!) au unii, dom’le – chiar şi după moarte…!
Auzi, el, NELSON, puritan, abstinent convins! – …şi cadavrul lui păstrat într-un butoi cu CONIAC, AMESTECAT CU VIN ŞI WHISKY! Phii!
„Nelson să fii, noroc să ai!”
Toate povestirile sunt savuroase. Unele dintre ele, datorită erudiţiei şi acribiei autorului, par oarecum fantastice, deci greu de acceptat, ca adevăruri istorice. Altele – au concluzii dezarmant de simple, aproape de neacceptat, şi ele… tocmai din pricina golului surprizei bruşte (“căscat” ca o genune, în faţa preatihnitului cititor!) – gol format în mintea unui cititor ori snob, ori prea sofisticat… Te aştepţi ca personajul să cadă în genunea de posibilităţi ale prăbuşirii… şi te pomeneşti cu el căzând într-o banală… FÂNTÂNĂ!
FÂNTÂNA – ca FEREASTRĂ spre Mistica Transcendenţă…
Oricâte paradoxuri fascinante construieşte – din toate povestirile autorului răzbate talentul de povestitor şi imaginaţia debordantă a scriitorului Adrian Botez. Volumul beneficiază de ample introduceri explicative, atent documentate şi fin detaliate, de parcă autorului i-ar fi teamă să nu fie greşit înţeles. De altfel, ceea ce este de ramarcat, la modul pozitiv, în plus faţă de calităţile enumerate mai sus, este atenta documentare a autorului. Vastele note de subsol, adevărate incursiuni istorice, sunt nu doar o expresie a respectului faţă de cititorul avizat/ neavizat, ci chiar un mijloc didactic extrem de eficient, dovedind apartenenţa autorului la nobila “şleahtă” a educatorilor “înrăiţi”… Un autor mistagog-pedagog mistic (iniţiator!), care te obligă, pur şi simplu, SĂ ÎNVEŢI.
SĂ AFLI. SĂ ŞTII. SĂ DESCOPERI.
Nuvela Chiromantul reginei excelează, din acest punct de vedere. Aşa cum am putut constata (tot răsfoind “opurile” mistagogului Adrian Botez…), Revoluţia sau, mă rog, aşa-zisa “Revoluţie Franceză” este aproape o marotă, pentru onorabilul autor. Este subiectul multor proze de-ale sale, semn că evenimentul istoric cu pricina îl obsedează, prin nefirescul şi nedreptăţile, prin atrocităţile implicate în “Revoluţia Franceză”, autorul considerând că acest episod istoric a nenorocit, pe vecie, Franţa, prin impactul negativ asupra noţiunilor de regalitate legitimă, prin răsturnarea scării normale a valorilor morale, prin adoptarea “anormalului” pe post de normalitate. Povestea reginei scăpate de ghilotină, prin substituirea sa, ocultă, cu o sosie parcă născută ad-hoc (şi chiar aşa şi este, în poveste…!), e prea savuroasă ca s-o devoalăm noi, aici. Personajele poveştii-nuvelei sunt absolut “meseriaş” creionate, obscurul Cagliostro/ Joseph Balsamo, aventurier admirabil descris, aparent naivul cavaler–chiromant, un fel de confident sui-generis al nobilei regine, sau chiar regina însăşi – sunt personaje vii, parcă sărite dintre coperţile cărţii, în faţa cititorului uluit.
Îi doresc lui Adrian Botez să scrie cât mai multe asemenea minunate cărţi (de tip “şeherezadic”!), prin care să re-învie spiritul autenticului CITITOR-DE-CARTE/ PAGINĂ!
Grigore CODRESCU
Stanomir Petrovici: Saga sărmanilor*
Simpaticul autor al cărţii, juristul timişorean Miroslav-Gheorghe, născut la Sânnicolaul Mare şi cu o existenţă şcolară, profesională, politică şi familială tumultuoasă, are posibilitatea să cunoască medii, localităţi şi persoane foarte diferite, din numeroasele etnii ale Banatului – nemţi, unguri, evrei, sârbi, români, croaţi, austrieci; reprezentând totodată un clan impresionant – bunici, unchi, mătuşi, fraţi, veri, nepoţi etc., având şi lecturi apreciabile, împrumută un termen dinspre cultura scandinavă, saga, pe care îl plasează chiar în titlul acestei cărţi cu format mare, 380 de pagini, proiectând pe copertă o fascinantă scenă biblică cu „Necredinţa lui Toma” realizată de Caravaggio.
Tatăl, Branco Alexandru Petrovici, se născuse în 1911, ca fiu al lui Branco Petrovici, care îşi încercase norocul cândva la San Francisco în America, lăsându-şi nevasta cu şapte copii acasă; nu a făcut avere acolo şi s-a întors acasă în Banat. Se va consacra reparării încălţămintei şi confecţionării şlapilor, aplicând pingele ori flecuri; mai târziu se angajează pantofar la Cooperativa Meşteşugărească „Bănăţeanul” în Sânnicolaul Mare. A visat să fie preot, dar n-a avut mijloace să facă şcoală.
Vor urma cele mai tensionate şi cunoscute momente pentru oamenii pământului: războiul, seceta, brutalităţile regimului prosovietic, nesiguranţa proprietăţii pământului, a vitelor şi a altor bunuri. Autorul reuşeşte, într-adevăr, să creeze o atmosferă, un ritm şi o cuprindere spaţială de saga, termen care în dicţionarele clasice denumeşte povestirile vechii literaturi scandinave (sec. X-XIV), în care apar evenimente din istoria Islandei, a regilor norvegieni şi din mitologia nordică.
Impresia de cascadă, ori de avalanşă din cartea timişoreanului trăitor la Bacău, este puternică şi cred că vine din motivaţia viziunii sale – reflexive şi melancolice cum că Banatul său, tăiat de istorie, de fapt în trei (românesc, sârbesc şi unguresc), este o mică Europă multiculturală, unde oamenii de atâtea etnii au comunicat, au convieţuit şi au creat o civilizaţie invidiabilă.
Clanul Petrovici are reprezentanţi în toată România, Serbia, dar şi în Germania, în America, Belgia şi Olanda; chiar sângele lor este polietnic, în spirit solidar umanist, iar dacă în carte citeşti oripilat suferinţele bănăţenilor în stepa Bărăganului, ori spaima mătuşilor vânate de naziştii ce aveau ordin hitlerist să lichideze pe slavii din Banat, totul trece pe seama unei crunte Istorii. Mi-am amintit că, la vremea sa, Cancelarul Hitler îi propusese Mareşalului Antonescu să ia pentru România întregul Banat. Acesta a refuzat oferta. Se vede că fusese un cunoscător excelent şi al Istoriei. Astfel, peste Banatul lui Petrovici şi-au lăsat amprentele multe figuri ale veacurilor: Împărăteasa Maria Tereza a poruncit construirea unui pod şi a unei clădiri; autorităţile austro-ungare şi-au însuşit un tezaur fascinant găsit în subsolul din Sânnicolaul Mare, Dej – slugoiul lui Stalin se simţea eclipsat de Tito şi incomodat de puternicul sentiment de proprietate al ţăranilor bănăţeni, Ceauşescu imprimase o puternică mişcare spre uniformizarea totalitaristă; până şi Eminescu a trecut pe la Sânnicolaul Mare; Petrovici vibrează la orice atingere cu poezia şi literatura română; Bella Bártok a admirat folclorul muzical românesc, integrându-l în creaţia sa şi făcându-l cunoscut peste hotare. Instanța auctorială e tot timpul mândră de baștina sa.
Tonul epopeic intră uneori în coliziune aproape cu sărăcia şi necazurile unor familii; dar îşi revine repede, căci naratorul, tot timpul implicat în existenţa familiilor şi a comunităţii, este fascinat de frumuseţe, de valorile spiritului, de evenimentele românilor, ale sârbilor, nemţilor şi ungurilor; chiar un pui de ţigan, curat, harnic şi isteţ, îi smulge admiraţia.
Cartea aceasta masivă şi complexă a juristului şi a autorului de cărţi Miroslav Petrovici, nu e uşor de calificat. Studiile, profesia şi existenţa îl propulsează în istorie, politologie, literatură, sociologie şi etnologie, deşi, recunosc, mi-ar fi plăcut să apară mai multe secvenţe marcate de expresivitatea beletristică, iar arhitectonica să împrumute şi ceva de la romanele moderne. Paginile narativ-dramatice şi descriptiv-memorialistice-confesive se citesc cu lăcomia pentru informaţie a oricărui cititor. Este o excelentă scriere cu o valoare stilistică-denotativă indiscutabilă despre un teritoriu şi o comunitate totuşi prea puţin cunoscută. Pe de altă parte, oamenii cu care a convieţuit Miroslav au trecut prin aceleaşi evenimente şi situaţii precum alţi cititori; mai ales în ultimele decenii: viaţa politică, bulversările economice după Decembrie ’89, mişcările demografice, multe cu consecinţe grave pentru ţară, moştenirea mai mult tristă a regimului predecembrist, greşelile de management guvernamental sau instituţional, reacţiile psihologice ale comunităţilor la contactul cu Occidentul – toate au fost cam la fel, în toate provinciile istorice româneşti; diferenţele au apărut doar prin nivelurile dezvoltării economice între localităţi şi provincii, psihologiile unor etnii, sau tradiţiile acestora. Cu toată politica tenace a vechiului regim de „omogenizare socială”, dusă în patru decenii, multe diferenţe s-au perpetuat. Naratorul nostru, care a fost apropiatul lui Cerveni – mare avocat şi politician, a fost primit pentru un lung dialog cu celebrul Ion Raţiu şi a venit în Decembrie ’89 în contact cu autorii Frontului Democratic Român şi ai articolului 8 de la Timişoara, a avut şansa de a intra în intimitate cu marea Istorie. El are capitole dense în care se îngrijeşte să comunice totul fiului său, adică Adevărul despre momentele trăite de clanul Petrovici, de Comunitatea Timişoarei, de generaţia sa.
Adesea cartea place şi prin sinceritatea brutală a confesiunilor, prin diversitatea portretistică a femeilor şi bărbaţilor cu care a venit în contact, prin proiecţiile descriptive asupra comunităţilor şi localităţilor pe care copilul, elevul, studentul, muncitorul şi juristul le-a cunoscut în Sânnicolaul Mare, Timişoara, Bucureşti, Braşov, Baia Mare, Cluj, Bacău ş.a.m.d. Este o desfătare să receptezi gânduri, informaţii, sentimente şi vibraţii stilistice de la un româno-sârb şi sârbo-român la începutul acestui mileniu total interogativ şi dramatic. Cu un asemenea tată, chiar dacă matrimonial acesta nu a fost prea norocos şi stabil, Elena-Vera, Celestine şi Stanomir Gheorghe Mirel se pot considera fericiţi până la un punct.
La capătul tuturor portretelor din sutele de pagini ale acestui Saga, citim o secvenţă portretistică ce o vom cita pentru expresivitatea ei şi sensibilitatea naratorului: „În lungul străzii străbătea doar vesel glasul unor copii care îşi disputau mingea într-un joc de fotbal. O fetiţă, curioasă şi gânditoare, stătea liniştită pe bancă privind fără a comenta joaca băieţilor. Era o fată cu piele catifelată, măslinie, de vreo paisprezece ani, năltuţă, cu părul castaniu cârlionţat şi cu nişte ochi mari verzi, blânzi, plini de curiozitate, care încercau să cuprindă prin irişii lor, toată lumea… Abia îşi stăpânea râsul colorat, lăsând să se vadă doar un zâmbet prins în tăcerea privirii sale…
Copila semăna cu Eva adolescenţei mele…” (p. 377). Este o imagine din Sânnicolaul Mare.
