Spații culturale nr. 54 (3)

Fapte culturale

TECUCI, octombrie, 2017:
FESTIVALUL INTERNAȚIONAL AL AFORISMULUI

Vasile Ghica în dialog cu Fabrizio Caramagna

Fabrizio Caramagna s-a născut în 1969 la Torino, în Italia. Administrează site-ul Aforisticamente şi este autor de aforisme. A publicat volumele „Contagocce” (2009) şi „Linee di seta” (2012).
A editat antologia bilingvă (româno-italiană) „Aforismul în Italia”, Antologia Premiului „Torino in Sintesi” (Editura Focus, Petroşani, 2011), a contribuit la alcătuirea antologiei aforiştilor italieni „Fragmentos de mundo” şi a antologiei aforiştilor italieni şi spanioli POSOS, ediţie îngrijită de scriitorul spaniol Fernando Mendenez (Gijon, 2012). Premii: Menţiune de onoare la „Torino in Sintesi”; Premiul „Cercul de Aur” (Belgrad, 2009); Premiul de Onoare la Festivalul „Naji Naaman” (2011). Aforismele sale au fost publicate în limbile: sârbă, arabă, română, franceză, spaniolă şi poloneză.

1. Consideraţi că lumea de astăzi este un Titanic în derivă, iar noi, pasagerii, ne călcăm în picioare unii pe alţii şi ne dăm cu vâslele în cap, ca să prindem cabine de lux?

Noi trăim în paradigma creșterii economice fără sfârșit și a PIB-ului, dar această creștere infinită se lovește de creșterea finită și limitată a resurselor pământului. De-a lungul istoriei au dispărut milioane de animale. Extincția este regula, supraviețuirea este excepția. De ce omul nu ar trebui să moară dacă continuă pe această cale? Sunt deja în curs grave schimbări climatice, pădurile sunt deșertificate, temperaturile au crescut cu câteva grade, diferite zone ale lumii au devenit de nelocuit. Dacă nu facem nimic, vom merge spre dezastru. Omul este Titanicul, și în acelasi timp aisbergul.

2. Apreciaţi că între progresul tehnic şi cultură există un raport de opoziţie, ori de complementaritate? Vom fi, în curând, doctori în economie şi analfabeţi în cultură?

Cultura a fost întotdeauna motorul și mama progresului tehnic. Cele mai importante invenții ale omenirii au fost făcute în contexte culturale, cu siguranță, nu în medii barbare. Dar acum progresul pare să meargă în direcția de potenţare a omului de gândirea lui. Inteligența artificială înlocuiește inteligența umană în fiecare domeniu. Suntem doar degetele care fac clic pe computer sau smartphone și care găsesc formularea a ceea ce am vrut să gândim și a ceea ce cineva (o persoană sau un algoritm) a gândit in locul nostru. Datorită progresului, creierul nostru se atrofiază.

3. Există astăzi în lume o criză a culturii, a cărţii sau doar a lecturii? Se poate vorbi despre o posibilă globalizare a culturii? Vă rugăm să comentaţi următorul aforism: „Ultima licitaţie s-a încheiat, condiţia umană a pierdut „Livada cu vişini”.

Există o criză a lecturii, pentru că am intrat în societatea narcisismului și a divertismentului. Toată lumea – chiar și cel mai analfabet – poate în orice moment să scrie și să publice cartea sa și să arate lumii vanitatea sa. Acum toată lumea scrie și nimeni nu citește. Cititorul pur, cel care citește numai pentru plăcerea de a citi, a devenit rar. În acest narcisism literar – sunt publicate în fiecare an aproape 100.000 de volume (numai în limba italiană) – pare să fie o piață în care toată lumea ridică mâna pentru a spune: „Eu, eu, eu“, care, din punct de vedere fonetic seamănă cu răgetul măgarului („Hi ho Hi ho„).

4. Referiţi-vă, pe scurt, la locul ocupat de aforism în istoria culturii universale.

Scopul aforismului a fost întotdeauna de-a demasca stereotipurile și de-a înlătura tiparele. Din acest motiv, puțini oameni citesc aforisme. Cei mai mulți oameni preferă gândurile liniștitoare, care le confirmă ceea ce știu deja. Cum spunea Stanislaw Jerzy Lec: „Oamenilor le plac gândurile care să nu-i facă să cadă pe gânduri.“ Aforismul este o gimnastică continuă a creierului, pune în mișcare roțile dințate ale minții, ne obligă să ne uităm înăuntrul conștiinței noastre, este un gen literar pentru puţini.

5. Şi-a pierdut aforismul de astăzi strălucirea de altădată? Credeţi în steaua spiritului meditativ contemporan?

Aforismul nu și-a pierdut splendoarea trecutului. Dimpotrivă. Aforismul a fost întotdeauna un gen în metamorfoză, care și-a reînnoit întotdeauna modelele sale. De la maximele lui Rochefoucauld la microeseul filozofic al lui Friedrich Nietzsche, de la satira lui Stanislaw Jerzy Lec la greguerias-ul lui Ramon Gomez de la Serna, de la wit-urile lui Oscar Wilde și Lichtenberg la fragmentele poetice ale lui René Char, aforismul şi-a schimbat întotdeauna pielea, reînnoindu-se de fiecare dată.

6. Poate el să resusciteze interesul pentru lectură al mult prea derutatului cititor din zilele noastre? Credeţi că internetul ajută sau obstrucţionează lectura literară?

Lucrez de aproximativ trei ani la o antologie a celor mai bune voci din Twitter. Am examinat aproximativ 200 de autori. Cred că Twitter – cu constrângerea sa de 140 de caractere – este un rezervor imens de creativitate în domeniul formelor scurte. Cele mai frumoase aforisme le citesc pe Twitter. Eu le numesc Twitterisme.
Internetul ajută și împiedică literatura. Pe de o parte dă posibilitatea oricui de-a se face cunoscut, fără a trece prin intermediul editorilor, care de multe ori sunt legaţi de bani, de cealaltă parte creează zgomot și entropie, pentru că mii de oameni folosesc internetul pentru a scrie.
Pentru a găsi 200 de autori buni pe Twitter a trebuit să separ 200 de particule de aur de mii și mii de boabe de nisip și noroi.
Pe internet există calitate înconjurată de atât de mult zgomot.

7. Cum apreciaţi „obrăznicia” tecucenilor de a iniţia un festival internaţional al aforismului, pentru românii de pretutindeni?

Inițiativa nu este „obrăznicie”. E mai degrabă curajoasă și aproape eroică. În epoca romanului și a poeziei, cine ar putea fi interesat de un gen de nișă, cum ar fi aforismul? Vă doresc mult succes în speranța că această inițiativă va servi pentru a trezi conștiința adormită a cititorului comun.

***

„CREDO”: FESTIVAL DE POEZIE RELIGIOASĂ

Organizat de Direcția pentru cultură Mureș, în colaborare cu Biblioteca „Petru Maior” din Reghin și păstorit de poetul Nicolae Băciuț, Festivalul de poezie religioasă „Credo” (Lăpușna, 4-6 august 2017) a ajuns la a XVII-a ediție. Printre câștigătorii din acest an: Valeria Manta Tăicuțu (marele premiu al Festivalului), Armina Flavia Adam (diploma de onoare a Festivalului, pentru poezie în manuscris şi pentru volumul „Raiul de urgenţă”, 2017), Maria Daniela Pănăzan (marele premiu pentru exegeză critică, primit pentru volumul „Poezia lui Dumitru Ichim. Eseu monografic, 2017).

Dan MOVILEANU

Premiul revistei „Spații culturale” la Festivalul Internațional de aforisme, Tecuci, 2017

• La lumina lumânării orice pitic pare uriaş.
• Baţi insistent la uşa istoriei şi-ţi deschide îmbufnată propria nevastă.
• Gândeşte, gândeşte! Dar nu sta toată viaţa pe gânduri!
• Şi moartea ar putea avea un călcâi al lui Ahile.
• Focul prometeic a ars şi în mine, dar lutul edenic a rămas tot în stare crudă.
• Dacă-ţi propui să răstorni universul, asigură-te de soliditatea locului pe care stai!
• Când cei de dinaintea ta dau înapoi, n-ai nici o şansă să înaintezi.
• Şi în cele mai tulburi ape ar putea înota un peştişor de aur.
• Fericit este acel care, ca Platon, aude scâncetele deznădăjduite ale zeilor!
• Pedalăm spre progresul visat, dar stăm pe o bicicletă ergonomică.
• Stau, zice leneşul, deci exist!
• Şi erorile geniilor sunt geniale.
• E uşor sa filozofezi, ca Hamlet, cu craniul altuia în mână!

Florentina Loredana DALIAN

Poezie la malul Dunării – duplex literar Buzău-Ialomița
Brațul Borcea, 19 august 2017

Sâmbătă, 19 august 2017, într-un superb decor natural, câțiva poeți buzoieni și ialomițeni au „cântat” literatura, undeva, pe malul stâng al Brațului Borcea al Dunării, în apropiere de Maltezi. Refrenul n-a fost nici „Cât e Buzăul de mare”, nici „Când eram pe Ialomița”, ci „Hai, Dunărea mea!”. „Triști și negri ne sunt norii…” Nici vorbă! Ai noștri au fost veseli și albi. Poate pentru că încă n-a început plecarea cocorilor, ori cine mai știe? Numai făcând parte din această mirabilă dezlănțuire artistică poți simți cu adevărat bucuria împărtășită, armonia omului cu natura, învăluite de miracolul poeziei.
Mai întâi, a fost acomodarea cu locul faptei. Toamna încă n-a dat iama prin frunze, Dunărea își plimbă apele niciodată limpezi spre locul de vărsare, undeva, în apropiere, o limbă de nisip se lăbărțează cu îndrăzneală spre mijlocul ei, acolo unde păsările s-au adunat la „poezia lor”. Iar poeții, ei da, poeții, acești ciudați ai tuturor timpurilor, și-au spus poezia sau proza poetică într-o liniște desăvârșită, acompaniată numai de foșnetul ușor al copacilor și de clipocitul stingher al apei. S-a zis de viață, s-a zis de moarte, de Dumnezeu, de copilărie, de iubire, de război, de frumusețe, de… dar câte nu s-au zis! Marile dureri și marile fericiri ale lumii, nimic nou sub soare, dar parcă de fiecare dată spuse altfel, cu amprenta individuală, trecute prin inima și prin gândul fiecăruia, s-au recitat, s-au trăit, s-au simțit. Metafora zbura spre înalt, iar fluviul purta ca pe niște aluviuni ori ca pe mesaje ascunse în sticle versurile noastre. „Cele rele să se spele, cele bune să se-adune”.
Emițătorii au fost: din Buzău – Valeria Manta Tăicuțu și Nicolai Tăicuțu, cunoscuți poeți ai Râmnicului Sărat, truditorii revistei de înaltă ținută artistică „Spații culturale”, inițiatorii acestei strălucite idei a duplexurilor literare (amintesc faptul că noi, ialomițenii, am fost la Buzău în noiembrie trecut), sensibilul poet buzoian Lucian Mănăilescu, totodată artist fotograf, neobosit în a imortaliza momentele noastre întru amintire peste timp, unul dintre primii oameni de litere pe care i-am cunoscut când am intrat în această lume, omul căruia îi datorez mult și de care mă leagă subtile fire nevăzute, cel care, pe lângă poezia lui superbă ne-a recitat sublim și „Mistrețul cu colți de argint” al lui Doinaș, frumoasa poetă și pictoriță Mihaela Roxana Boboc, cea despre care Lucian afirmă că a „crescut” foarte mult în literatură, a cărei poezie o cunosc și o urmăresc demult, de pe vremea când ne cunoșteam numai virtual, Petruț Dinu, copilul minune al Buzăului (nu e o exagerare! Păcat că această sintagmă a fost atribuită aiurea și altora), tânărul de numai 18 ani, olimpic, autor de romane și poezie, precum și recenzii literare bine argumentate, frumos, sensibil, inteligent, de o maturitate aparte (Doamne, cum ți leagă unii de suflet la prima înfățișare și cât de greu e a-i defini în cuvinte!), Laurențiu Belizan, poet de mare forță, cu premii literare importante, bașca specialist în grătare (dar noi, din păcate, nu i-am atribuit niciun premiu pe chestia asta), reprezentând cu cinste ambele regiuni (deși acum buzoian, Laurențiu a copilărit și s-a format în Ialomița), Tudor Cicu, acest român, tătar, buzoian, dobrogean, nici el nu mai știe, inginer și prozator (de-al meu, va să zică!), îmbinând în prozele sale ușor fantastice (mai nou și poetice) frumusețea atâtor lumi, Dumitru Pană, frumos și seducător precum Adonis, profesor de filosofie și psihologie, un profesor pe care ți l-ai dori la catedră, care-mi vorbește cu mândrie despre fiul său, care mă contrazice când îi spun că toți bărbații au plecat la război (într-un context pe care nu-l dezvolt aici), Dumitru Dănăilă, jurnalist, scriitor, om de cultură, care a activat ani de zile în presa buzoiană, care vorbește numai cu rost, tăcând mult, iar mie tăcerea oamenilor îmi sugerează profunzimi nebănuite ale gândirii, și Stan Brebenel, prozator și critic literar, având referințe critice de la nume cu un cuvânt greu în literatura română; din Ialomița, reprezentare ceva mai slabă numeric: Florin Ciocea, Gheorghe Dobre, Nicolae Teoharie și subsemnata. Despre noi, nu mai zic nimic, destul că ne-a lăudat Florin de ne venea să intrăm sub masă, de zici că nu mai văzuse Parisul așa scriitori. Pe cât e de modest când e vorba de persoana lui, pe atât e de generos când își laudă prietenii. Credem că buzoienii, care și ei îl iubesc pe Florin, vor fi înțeles că aceasta se datorează unei generozități care uneori dă pe-afară și nu cunoaște limite.

M-am întors mai bogată nu doar sufletește, dar și material, cu reviste și cărți oferite de prieteni: revista „Spații culturale” (Râmnicu Sărat), revista „Literadura” (Buzău) în care am și poezii publicate (mulțumesc Ștefan Teodor Cabel, păreri de rău pentru absența motivată!) și volumele: „Și cum vă spuneam…” de Nicolai Tăicuțu, „Șevalet cu epilog”, de Mihaela Roxana Boboc, „În pieptul umbrei” de Petruț Dinu, „Deștepți în țara proștilor” de Stan Brebenel și „Polenizare – Antologia Cenaclului Ante Portas 2016” oferită de Laurențiu Belizan.
Desigur, prezența noastră la Dunăre nu s-a limitat numai la poezie, a impus și o bălăceală și chiar joacă împreună cu picii pe care-i târăște Florin după el. Acești copii s-au bucurat de prezența caldă a Mihaelei și a lui Petruț care s-au plimbat cu ei, de disponibilitatea mea de a-i învârti prin apă, dar și de a le citi poezie dintr-o antologie a poeților macedoneni. Stăteau cuminți și ascultau cu ochișorii măriți și au fost deosebit de încântați când au primit cărți, dar și sfaturi din partea noastră. Un gând bun și aleasă prețuire și pentru celelalte doamne prezente care, deși nu sunt scriitoare, s-au alăturat soților dumnealor cu modestie și distincție, suportându-ne tuturor evadarea poetică.
Despărțirea de cei prezenți s-a petrecut pe rând, ultimii rămași în afară de noi, ialomițenii, fiind grupul format din: Lucian, Laurențiu, Mihaela și Petruț. De care ne-am luat la revedere în mai multe rânduri, precum Stan și Bran, o dată la pădure, o dată în comuna Stelnica și o dată la Țăndărei. La Slobozia i-am ratat, oprisem să-i aștept la intrare, dar m-au fentat, făcându-se nevăzuți în noapte pe variantă.
Aceasta a fost întâlnirea noastră de un farmec aparte, farmec de care a vorbit și Nicolai Tăicuțu, care mi-a fost confirmat și de Lucian care a spus că e cea mai frumoasă întâlnire literară la care a participat, de Dumitru Dănăilă, de Mihaela care mi-a mulțumit pentru o zi frumoasă. Eu am răspuns ceea ce știm, de fapt, cu toții: frumusețea zilei, a locului, a întâmplării, o dau frumusețea oamenilor. Mulțumim, oameni frumoși, mulțumim poeziei voastre, dar mai ales mulțumim lui Dumnezeu pentru că face posibile astfel de întâlniri și că, pe lângă curcea pe care o avem fiecare de purtat, ne-a dat și această minunată cruce artistică!

Adrian LUNGU

Magia poeziei sau Poezia, mereu șansa literaturii sau…

Mașina părea că suportă fără probleme greutatea celor cinci persoane, Isachi, Savin, Brăneanu, Mihai și… desigur, eu, șoferul. M-am așezat ultimul pe listă nu din falsă modestie, ci pentru că eram cel mai ușor, și la propriu, și la figurat: Isachi, eseist, critic literar, Savin, dramaturg și poet, Brăneanu și Mihai, poeți consacrați. Aveam o mare responsabilitate; în abilitățile mele de conducător auto stătea viața unor somități culturale, oameni cu adevărat grei, antrenați activ în procesul creativ de promovare și revigorare a artei scrisului și nu numai. Unul mai valoros decât celălalt.
Sub soarele molcom al dimineții, autoturismul rula vioi pe E85 spre Buzău, spre… să-i spunem, Salon literar organizat de revista „Spații culturale”. Nu știa de semnificații privind importanța și valoarea călătorilor. Aș spune că nu dădea doi bani pe noi, ferătania dracului zbura pe „drumul spre București” cu o indiferență ostentativă.
Și cine mai vine? Cristina Ștefan, se pare că are și ea mașina plină, Tincuța Horonceanu, Sorin Coadă și nu mai știu cine. Numai poeți! Uite, ai un dramaturg… Da, și un critic. Comentarii diverse, cărți citite și de citit, noi apariții… Prea mult dezinters pentru cultură din partea autorităților, domnilor. Nu a mai durat mult până ce controversele au izbucnit. Nimic nu fac ăștia, nimic. Pun toți neaveniții să conducă, să fie șefi, doar pentru că vrea jupânul partidului, nu pentru experiență și calități. Să-i poată controla mai ușor, masa de oameni e condusă de oameni instruiți, domnule. Da, da, mai ales când însuși papa vrea să unească religiile, să desființeze noțiunea sfântă de familie cu europenizarea asta. Nu, nu se va reuși globalizarea și-mi pare bine. Ne-am pierde identitatea, ne-am pierde valorile. Care valori, domnule? Avem, sigur că avem, dar nu le prețuim. Guvernul mai vrea și supunere legalizată, astfel ca totul să fie în subordinea politicului. Ăștia își bat joc de noi. Și ce ai vrea, domnule, să fim o țară de procurori și avocați? Nu vedeți că se fabrică dosare pe bandă, parlamentari, foști demnitari… Ați mai auzit ceva de primarul capitalei sau de fostul prim-ministru? Totul a fost înscenat ca să părăsească posturile, încurcau pe cineva, jocurile se fac din umbră. Cum au plecat, i-au lăsat în pace. Despre ce vorbim?! Și cine profită, domnule? Cum cine! Occidentul, CIA, ei fac și desfac totul, de parcă am fi colonia lor. Pauză. Și Savin nu zice nimic, doarme… Am fost foarte atent la… nevoia voastră de conspirație. Eu nu cred că se poate ajunge la judecată fără să ai ceva probe. Superficiale, simple declarații… Dar sunt, deci trebuiau anchetați. Dar nu arestați. Dacă asta e legea! Și dacă se știau nevinovați, nu înțeleg de ce se rugau de colegi să voteze neurmăririle penale, ca să nu mai zic de pupăturile de cruci și alte chestii „sfințite” cu aleasă ignoranță, lipsite de demnitate. Asta-i fruntea țării?!
Discuțiile s-au încins la temperaturi înalte pe tema modului defectuos de guvernare și, ținând cont de ton, m-am temut pentru câteva momente că se vor certa din cauza incompetenței partidului majoritar, ceea ce nu aș fi permis în mașina mea. Dar am avut noroc de Brăneanu care, diplomat, a solicitat să oprim undeva pe drum, la un izvor, cică îi era sete. Lucrurile s-au potolit, discuțiile au revenit la „normal”, se axau pe marile aranjamente economice din țară și străinătate, conducerea lumii și nenorocitul nostru nivel de trai. Tu ce părere ai Adriane, mă iscodi Savin de lângă mine, în timp ce în spate continuau dezbaterile. Aduceți-vă aminte ce vă spuneam prin primăvară cu privire la povestea asta de dragoste între votanți și partidele la putere, care se derula în jurul unui viitor de basm, cu un buget extravagant, de vis, propagandistic și nerealist într-o conjunctură nefavorabilă la nivel european și mai ales american. Guvernanții ăștia sunt iresponsabili, ei uită că în orice activitate economică trebuie să ții cont de unul din principiile fundamentale ale economiei de piață, cel al prudenței. Ori ei au uitat de venituri și se axează doar pe cheltuieli. Promisiunile electorale erau mult prea exagerate ca să poată fi realizate. Și uite că, sătulă de minciuni și dezinformare, lumea s-a dezmeticit din amorul chior și tinde spre divorț. Nu știu ce va urma, dar, dacă se mizează numai pe reglările ce le poate face Banca Națională prin devalorizarea leului, ar fi un sabotaj politic, o sinucidere economică. Eu zic să avem grijă de valuta noastră, știu ce spun, sunt economist de meserie, m-am lăudat eu. De ce nu te-ai băgat în politică, Adrianus, poate altfel mergea economia, am fost interpelat din spate. Na, na, acolo nu se vrea profesioniști, ci supunere, viclenie și multă lăcomie, nu e de mine. Da, și nu cred că ne mai dădea importanță. Corect. Ce ți-i și cu intelectualii ăștia! Mereu nemulțumiți, cârcotași și… visători.
După o mică oprire la „Bachus” pentru o cafea, ne-am trezit la Buzău în îmbrățișările și strângerile de mâini ale gazdelor. Bucuroși de oaspeți. Locația o mai văzusem, minunată. În mod tradițional și futurist, aș spune că e sofisticată, spațială. Spre deosebire de anul trecut, sus pe scări, dulapurile gemeau de cărți, eram mulțumit că donasem și eu ceva, deși poza de grup pe scări nu știu dacă mi-a surprins bucuria.
Când am ajuns la scaunele noastre, pe mese se așezau carafele cu vin. Domnul Tăicuțu, amabil, mi-a îndesat în rucsac un bidon de doi litri, alb, domnule, pentru conducătorii auto. Nu puteam decât să-i mulțumesc, și dacă tot am deschis… ranița, am împărțit la întâmplare cele câteva volume scrise de subsemnatul, poate observă lumea că nu sunt doar șoferul. Între timp sosise Cristina Ștefan cu soțul, însoțită de Mioara Băluță și Sorin Coadă, un tânăr prozator cu reale calități stilistice. A fost politicoasă, cu îmbrățișări și strângeri de mâini cordiale la toată lumea, inclusiv cu noi, cei sosiți ceva mai devreme. Se cunoșteau, ne cunoșteam. Nu știu de ce m-a ignorat total, nici măcar nu mi-a răspuns la salut, deși eram lângă Savin care a îmbrățișat-o. O fi fost emoționată, abia pe drumul spre casă am realizat că mă afectase. Atunci m-am făcut că nu observ și am privit în jur constatând că, față de anul precedent, invitații eram un grup numeros, comparabil cu cel al gazdelor unde, din păcate, lipseau tinerii. Însă cei prezenți erau cu toții persoane și personalități cunoscute în arta scrisului, atât de o parte, cât și de cealaltă a Milcovului, mă simțeam onorat printre ei, și nu m-am mai gândit la nefirescul unui gest.
Doamna Valeria Manta Tăicuțu, ca un adevărat amfitrion, cu zâmbetu-i cald pe buze, a ținut să ne prezinte pe toți spre a ne cunoaște mai bine, fiecare urmând să citim câte ceva din scrierile noastre. Debutul a fost făcut de doamna Mioara Băluță, poetă. A citit cu aplomb, sigură pe valoarea artistică a versurilor din care transpar liliputane forme de un narcisism seducător. Au urmat alții și alții, aleși aleator de gazde, fiecare încercând să-și impresioneze colegii de breaslă, multă poezie și foarte puțină proză, cei doi Tăicuțu, Gina Zaharia, Nicolae Mihai, Manuela Camelia Sava, Emil Niculescu, Viorel Savin, D-tru Pană, D-tru Brăneanu, Lucian Mănăilescu… sunt doar câteva nume remarcabile ale literaturii române. Un amalgam de stiluri, sensibilități și armonii, fără clișee, abuzuri de metafore sau blamări exagerate, dar cu voința de a converti la iubirea față de limbaj. Înalta lor calitate artistică m-a teleportat în tărâmul magic al poeziei. A fost multă emoție, glumițe elegant plasate, subtilități în comentarii, într-un etos de proporții, ce a dat mult farmec întrunirii. Aș spune că am rămas vrăjit. Într-o lume căreia-i pasă din ce în ce mai puțin de ea, poezia va fi mereu o șansă a literaturii, iar proza o va sprijini necondiționat spre triumful frumosului, spre desăvârșirea cuvântului.

Petre Isachi, impresionat de marea diversificare a creațiilor literare citite în care pluralismul s-a manifestat în toată splendoarea, a concluzionat zgândărind orgoliile: „Aici a fost o clipă din istoria literaturii române”. Când mă gândesc că nu am vrut să citesc mi-i cam rușine, mai ales că nici nu am spus ceva cursiv și limpede. Dar nici nu țin la exorcizarea vanității numai spre a fi nemuritor. Știu că totul curge, iar omul rămâne mereu cu el însuși, un eu pe care încearcă să-l înțeleagă. Eu doar am curajul să o spun, desigur în scris, unde o pot face mai cursiv și mai clar.
Oamenii aceia frumoși de lângă mine erau purtătorii voinței remarcabile de a da valoare scrisului, de a crea emoții, dând frâu liber imaginarului din ei prin intermediul cuvintelor. Sunt în concurență cu regina Imagine, dar nu se îndepărtează de ei înșiși, căci omul, încă de la început a fugit de singurătate folosind cuvântul: Hello, e careva pe aici? Și la Buzău, de-a lungul timpului, cuvintele s-au făcut și s-au desfăcut antrenate într-un creuzet novator, amalgam din care mereu ies la iveală versuri, sintagme, fraze… utilizate cu măiestrie artistică de oameni talentați, în fața cărora nu pot decât să mă înclin smerit.
Faptul că Savin a propus realizarea unei antologii de poezie patriotică la împlinirea unui centenar de ființare națională, la care am subscris cu toții, în frunte cu Brăneanu și Cristina Ștefan, m-a emoționat și am realizat că lângă asemenea oameni simt ritmul profund al literaturii noastre ca pe o energie congenitală ancorată în realitate, un ingredient miraculos ce mă sustrage cotidianului nu tocmai prietenos.
Atmosfera s-a încălzit în partea a doua a întrunirii când s-a îngurgitat cu poftă bucatele tradiționale din zonă ce au fost așezate pe mese. Erau prea apetisante ca să mai și vorbim. Nu a fost nevoie să-mi spună cineva poftă bună ca să nu mai las nimic în farfurie, totul a fost perfect. Discuțiile și micile grupulețe ce s-au înfiripat apoi erau semne ale prieteniei și respectului reciproc, ale nevoii de comunicare, de socializare a omului. Erau așa frumoși!

Într-un târziu mi-am adus aminte că am și eu un aparat foto și am făcut câteva instantanee și o poză de grup în timp ce Brăneanu mă persifla: „E Smena?” Nu am răspuns provocării, și nici nu i-am spus că aparatul meu este de ultimă generație: mic, mic, dar fotografiază, filmează, înregistrează vocal cu o acuratețe japoneză și o memorie de 10 MG, sunt mândru de el.
Aș mai fi stat mult și bine printre ei, analizându-i, cunoscându-i, dar imediat după plecarea Cristinei Ștefan, Mihai a dat tonul, trebuie să ne grăbim, e târziu. Am mai lungit discuțiile pe unde se putea, am primit cărți și reviste literare, invitații de colaborare… ce să zic, oameni prietenoși. Dar trebuia să plecăm. Ne-am despărțit cu sentimentul revederii în suflet. În parcare, din portbagaj le-am oferit călătorilor mei, ca întăritor la drum, câte o pară sau măr, la alegere. Soția parcă a știut că o să le placă, au fost efectiv devorate. Când să plecăm, mi-am dat seama că am uitat cărțile și revistele pe masa din salon… un zăpăcit!, au râs de mine, dar mi-au promis că o să mi le împrumute pe ale lor.
Am plecat impresionați și mulțumiți. Isachi își dorea să cumpere cârnați de Pleșcoi, așa că la intersecția spre Bacău am ținut drumul înainte spre Piața centrală unde am găsit de toate. O piață acoperită, ordonat aranjată, de unde fiecare și-a cumpărat câte ceva. Am mai fi avut timp să vizităm și Vulcanii Noroioși, dar Mihai nu și nu, trebuie să ne grăbim, să ajungem acasă. În drumul nostru de întoarcere, ne-am mai oprit pentru o înghețată și… am ajuns în Bacău. După salutările de rigoare mi-am îndreptat mașina spre Tamași. Circula agale, parcă și ea mulțumită pentru mine. Acasă, soția a rămas surprinsă când a văzut că primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi torn din bidonul de vin. Dragă, e formidabil, de la niște oameni formidabili!