Cenaclul Alexandru Sihleanu – 26 Iunie 2021

VIAȚA ESTE O HIMERĂ, NUMAI MOARTEA O CONSTANTĂ

de Vasile GHINEA
Sâmbătă, 26 iunie, ședința Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu”, de la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat, a debutat cu momentul in memoriam Matincă Costea.
„(Domnului Matincă Costea) Din atâtea mii de stele/ Pe care le pot vedea,/ Plăcută vederii mele/ Este tot domnul C-o stea! (Dlui Manea Agheană) Pe domnul Manea Agheană/ Îl stimez cum se cuvine/ Căci, cu a lui chitară/ Ne-aduce starea de bine! (Domnului Matincă Costea) Domʼ Matincă, ce ciudat!/ Nu știu cum s-au întâmplat,/ Dar interpretați cuplete,/ Însă sunteți fără plete.” (Viorel Dodan)
„(Soarta nației) De ce blamați mereu prostia?/ O vezi mereu, de vrei, nu vrei./ Ea reprezintă România/ La vârf, prin guvernanții săi!/ Ce-aș vrea…/ Eu aș putea fi Popa Șapcă,/ Nici Popa Tun nu ar fi greu,/ Dar ei sunt morți./ Mai bine-i, parcă,/ Ani mulți să fiu tot… Popa Eu!” (Laurențiu Turcu)
„(De ce?) De ce nu vrem să fim mai buni,/ Să alungăm ura din noi?/ Precum alungă vântul spuma,/ Cum soarele topește bruma./ De ce suntem mereu porniți/ Să alungăm din noi iubirea?/ Să-ntoarcem omului privirea/ De gânduri rele stăpâniți./ De ce nu mângâiem tristețea/ Ce-nvăluie ca ceața toamna?/ Căutăm mereu pricina/ Să scormonim adânc în rană./ De ce urâm pe cei sortiți/ De boală lacrimi și durere?/ Îi lăsăm învăluiți/ De clipe fără mângâiere. (Talent) Sunt boldeancă fără faimă/ Ițele eu le deznod,/ Scorpion în epigramă,/ În poezie rapsod. (Unui curios) Nu îmi spune câți ani are/ Parc-ar fi secret de stat,/ Dar ieri, la înmormântare,/ De pe cruce am aflat. (În metrou, în fața mea,/ Stă unul cu cartea-n mână,/ Nu citește-un rând din ea,/ Îl văd așa de-o lună.) (Totul pe calculator) De când cu tehnologia/ Este în șomaj hârtia,/ Pixul și el în sevraj,/ Elevul fără curaj. (Pensionarilor) Tot vă lamentați/ Că aveți pensia mică,/ Vă zic ca la niște frați:/ Doar de moarte s-aveți frică! (Preț redus) Dau buluc toți, precum oaia/ Că s-a ieftinit tigaia./ Dup-atâta-nghesuială/ N-au ulei pentru prăjeală.” (Safta Leaută)
„(Unor soți) Uite, frate, c-am pățit-o:/ M-a prins nevasta cu mască/ Și, speriată de covid,/ De frică era să nască. (Nevestei mele) Apoi, draga mea nevastă,/ Sunt atâtea ce ne leagă:/ Mie îmi lipsește-o coastă,/ Ție îți lipsește o doagă. (Unui indiscret) Hei, covidul e pe ducă,/ A plecat, s-a dus așa,/ Însă, întrebarea-i scurtă:/ De prostie vom scăpa?” (lector Vasile Ghinea, din volumul Epigrame, Ed. Editgraph, 2020, autor Smarandache Agheană, Dumnezeu să-l odihnească în pace!)
A urmat lectorul de serviciu, dl Grigore Leaua, cu un studiu intitulat IONA SAU TRIUMFUL RESEMNĂRII. Acest studiu i-a fost sugerat dlui Grigore Leaua de autorul piesei, Marin Sorescu, cu mulți ani înaintea morții sale. Așa cum s-a văzut ulterior, până în ziua dispariției fizice a autorului său, Iona s-a dovedit a fi Marin Sorescu însuși… Redau materialul: „Motto: Cred că un poet genial poate descoperi numai prin intuiție poetică o nouă stea… (Marin Sorescu) Iona constituie opera soresciană care exprimă în cel mai înalt grad modul în care autorul concepe spațiul și timpul devenirii personajului, ca elemente proprii de reprezentare a destinului uman.
În fond, Iona este o biografie soresciană a unui om aflat în căutarea marilor adevăruri. Și din această perspectivă demitizantă autorul urmărește apoi evoluția modernă a personajului său pe coordonatele unui spațiu și ale unui timp proprii gândirii secolului XX. Marin Sorescu construiește un spațiu în care simbolurile sale apar ordonate pe o structură de o mare complexitate și profunzime, cu finalizări neașteptate, dar de o logică impecabilă.
Tabloul I al piesei ne reprezintă pur și simplu cotidianul vieții lui Iona – un om ca toți oamenii, plutind pe „apele” marelui univers care, deși pline de adevăruri, nu-i oferă, totuși, satisfacția cunoașterii lor. Pentru un pescar, adevărurile lui Iona sunt reprezentate de imaginile peștilor pe care i-ar putea prinde: mai mici sau mai mari, de la fâțe până la balene. Adevărurile acestea îl urmăresc și în somn, somnul zbuciumat al celor obsedați de căutarea adevărului fundamental. „Dacă aș fi pădurar, de la o vreme mi-ar veni în somn numai copaci”, spune Iona la un moment dat. Cu această posibilitate exprimată începe procesul de demitizare a personajului, îndepărtarea de ipostaza sa biblică și evoluția sa treptată, cum se va vedea, către o ipostază modernă.
Spre deosebire de Iona, copiii săi dorm buștean, pentru că ei visează pur și simplu marea, contemplă doar fericiți marele univers, fără să bănuiască măcar marile și micile adevăruri pe care acesta le ascunde. Ei, spune Iona, „visează marea fără pește. Asta visează ei, lăsând tot greul peștelui pe mine”.
Micul său univers cotidian, pe care l-am putea numi chiar un univers de serviciu, este reprezentat în acest tablou de un acvariu în care Iona pescuiește micile lui vietăți: „Plevușca, săraca! Ea duce greul mărilor și oceanelor.” Iona își păzește cu grijă micile sale adevăruri, hrănindu-le și ținându-le, pentru că „Sunt pescar și trebuie să se găsească oricând un pește și-n casa mea. Altfel, ce-ar zice lumea?” Ocupat de micul său univers cotidian din care își extrage adevărurile mereu aceleași și prin care-și justifică zilnic orgoliul, Iona nu sesizează faptul că chiar în acel moment el însuși trăiește în interiorul unui mare adevăr care treptat, treptat îl înghite în întregime. Astfel începe devenirea lui Iona, dintr-un anumit spațiu, un spațiu ciudat, în care nu există ecou. Dispariția ecoului este anunțată chiar la începutul Tabloului I când Iona se strigă pe nume și când el însuși constată: „Gata și cu ecoul meu… Nu mai e, s-a isprăvit. S-a dus și ăsta.”
Ulterior pare că se produce o anume interiorizare pe care personajul însuși o anunță ca pe o necesitate:
„- De-aia fiecare om trebuie să-și vadă de trebușoara lui.
– (Uitându-se în apă) Să privească în cercul său.
-Și să tacă. (Pauză)”
Personajul se dedublează și acest proces de dedublare este și el constatat de Iona:
„- Numai că eu trebuie să strig. Să-l chem pe Iona.
– (Strigă) Ionaaa!
– Nimic.
– (Strigă) Să nu te prind pe aici, auzi? Nu te mai ține după mine, Iona! (Pauză)”. Dedublarea personajului este apoi și justificată: „Că Iona (Iona cel real, n.n.) n-are noroc și pace!”
Așadar, marele adevăr reprezentat de chitul uriaș, nu-l înghite în finalul Tabloului I pe Iona cel real, ci pe un alt Iona, un alter-ego al acestuia, un Iona al marilor căutări, un Iona faustic – amănunt care în finalul operei va căpăta o semnificație deosebită, constituind cheia întregii sale evoluții ulterioare și a sfârșitului său tragic. În interiorul chitului constată că marile adevăruri le conțin pe cele mici, „mistuindu-le”, el continuând să perceapă, însă, doar micile sale adevăruri cotidiene până când, în finalul Tabloului III, acestea încep să crească, amenințându-l cu devorarea.
Înghițirea lui Iona de către marele chit reprezintă, în esență, căderea sa în infinitul mic. În mod paradoxal, pe măsură ce Iona străpunge burțile succesive ale peștilor în care se află, lumina scade, liniștea și starea de singurătate crește. Ființa sa evoluează dinspre cotidianul plin de lumină și zgomot către infinitul mic dominat de semiobscuritate și liniște, ca și cum fiecare nou mare adevăr pe care-l străpunge l-ar conduce către spațiul și timpul originare, către Marele Început ascuns undeva în măruntaiele materiei, acolo unde liniștea fundamentală a originii așteaptă în întuneric primul impuls al vieții. În această perspectivă Iona monologhează pe tema repetiției: gestul său repetat prin care străpunge burțile succesive ale peștilor, nașterile succesive pe care le cere, ca și cum gestul repetat ar constitui singura cale prin care omul poate spera să atingă perfecțiunea Marelui Început. Acesta este, de fapt, sensul pe care Iona îl dă drumului său prin burțile succesive ale peștilor prin care trece. Străpungând pește după pește, Iona trăiește nostalgia Marelui Început de care crede că treptat – treptat se apropie. Spațiile concentrice pe care le parcurge evocă cercurile concentrice pe care Dante le traversează în „Divina comedie”, deosebirea constând în aceea că, în timp ce Dante comentează imaginile unei lumi care își ispășește inconștient cotidianul vinovat de altădată în speranța de a atinge în final sublimul spațiu al Marelui Început, Iona meditează cu luciditate asupra propriului cotidian de care îndepărtează conștient și sigur de posibilitatea regăsirii acelui timp și spațiu al tuturor posibilităților – Marele Început.
Pe de altă parte, pe parcursul celor patru tablouri ale tragediei sale, Iona pare să resimtă cu acuitate o anume atracție a cotidianului, ca și cum acesta ar reprezenta un corp ceresc, o planetă locuită de semenii săi, din al cărei câmp gravitațional Iona încearcă să iasă. Pe măsură ce se îndepărtează de acest cotidian, străpungând rând pe rând peștii în care se află, forța gravitațională a acestuia crește, încât Iona – zbătându-se între nostalgia originii către care aspiră și atracția cotidianului pe care l-a părăsit – pare copleșit de amintirea acestui cotidian perpetuu rămas în urmă: cărăbușii și tot felul de gângănii învârtindu-se pe câmp, imaginea unui sat, amintirea soției și a mamei. Astfel străpungerea repetată a burților celor trei pești capătă în cele din urmă semnificația unor trepte de efort, prin care ființa lui Iona încearcă să iasă din câmpul gravitațional al cotidianului pentru a se pierde în spațiul infinitului mic.
Ajuns din nou pe țărmul mării, pe care îl părăsise cu mult timp în urmă pentru a porni întâmplător în periplul său inițiatic, Iona devine brusc conștient că nu a putut scăpa de forța gravitațională a cotidianului în care a revenit fără voie; înțelege, în sfârșit, că lumea se află undeva, la limita dintre infinitul mic din care tocmai a ieșit și infinitul mare al orizonturilor succesive pe care le compară cu alte și alte nenumărate burți de pești. Toate aceste lumi, ca niște sfere introduse succesiv una în alta, sunt pești („Toate lucrurile sunt pești. Trăim și noi cum putem înăuntru.”), adică un adevăr mai mic sau mai mare, adevărul propriu lumii respective, care plutește la limita dintre infinitul mic și infinitul mare („Nici nu-mi dădeam seama că totul plutește.”) Imperfecțiunea acestei lumi, a adevărului ei, constă în inerția sa. Tragedia existenței lui Iona provine din nevoia sa acută de a ieși din inerția acestui cotidian, în afara oricărui adevăr particular, într-un spațiu universal, al cărui unic locuitor să fie numai el însuși, pentru că numai astfel – singur fiind în acel spațiu miraculos -perspectiva asupra lumii aceleia, adevărul acelei lumi ar fi unic, eliberat de orice altă interpretare datorită altor ființe similare sieși: „Afară… Un astfel de loc trebuie să existe. Poate nu prea mare, să încapă tot… Dar așa, măcar cât a-ți întipări tălpile în el. Pentru o clipă. Apoi, să vină altul, cu tălpile lui arse de noapte. Și altul. Trebuie să fie pe undeva această palmă de loc”… Căci adevărul unei lumi nu poate fi unic decât dacă se află în posesia unei singure ființe, el relativizându-se, deteriorându-se, devenind impur prin pierderea unicității, imediat ce intră și în posesia unei alte ființe similare.
Tragedia lui Iona provine din nevoia sa de migrare de-a lungul acestui lanț de lumi succesive, în căutarea acestui spațiu ideal. Momentul revenirii sale bruște în cotidian este momentul în care își reamintește propriul său nume, care coincide cu momentul în care Iona realizează în ce a constat greșeala sa fundamentală: faptul că a acceptat dintru început dedublarea sa inițială, căci pe parcursul întregului său periplu în interiorul peștilor prin care trece Iona rămâne dedublat:
„- Dacă sunt geamăn?
-Cu cine?
-E aici, numai că nu-l văd.” Iar atunci când îi întâlnește pe cei doi pescari, el exclamă: „Patru! Suntem patru.”
Înțelegându-și eroarea inițială, Iona își reia drumul în univers fără să se mai dedubleze, redevenind unic și pierzându-se în infinitul mic asemenea lui Stamate al lui Urmuz din „romanul în patru părți” al acestuia, „Pâlnia și Stamate”. „Iona” rămâne, astfel, tragedia omului în luptă cu inerția cotidianului aflat în căutarea Marelui Început, a acelui spațiu miraculos din perspectiva căruia adevărul universal este reprezentat de unicitatea adevărului unei singure ființe, unica garanție a purității sale, căci adevărul unei lumi nu poate fi multiplu. Aspirația către această puritate se convertește, însă, în final în resemnarea veșnicei căutări – măsura unică a condiției umane dintotdeauna.” Dl Grigore Leaua și-a făcut datoria. Ca o concluzie, putem apela tot la Marin Sorescu pentru care mitul biblic Iona a fost doar un pretext:
„Mamă, mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară… Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.” Și încă o dată:
„Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu… Cel care trăieşte în Ţara de Foc e tot Iona, omenirea întreagă este Iona, dacă-mi permite. Iona este omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii.”
„Plecând de la afirmația dlui Leaua, că s-a ferit să dea o interpretare religioasă, îmi permit să interpretez piesa ca pe un dialog între Iona și Dumnezeu însuși. Iona îl reprezintă pe autor, pe Marin Sorescu, iar Dumnezeu este reprezentat de simbolul „chitului”. Iona se luptă cu Dumnezeu (Dumnezeu fiind Adevărul conform unui verset biblic).” (Laurențiu Selegian)
„Aș adăuga, este foarte bine că acei rămași își mai aduc aminte de cei plecați. Noi cei care i-am cunoscut trebuie să le menținem idealurile. Revenirea lui Grigore Leaua este un mare câștig. La ceea ce a prezentat astăzi, aș face o asemănare cu Moby-Dick al lui Herman Melville. Poate sunt lucruri diferite, așa cum Marin Sorescu descrie noi spații în viața noastră prin ieșirea din burțile peștilor pe care îi taie. La fel și acest căpitan vânează iluzii și va fi ucis de adevărul lui, realizarea supremă în viață. Citind Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt, acolo se spune: din lăuntrul unui sistem nu se pot face observații obiective. Tot părintele Steinhardt afirmă: Dar mai mare e păcatul celui care așteaptă să i se arate recunoștința pentru binele făcut. Iona a avut un succes enorm în Franța, după cum spuneți. Se poate deschide o altă discuție. Marin Sorescu recunoscut unanim de contemporanii săi cât și peste hotare.” (Viorel Dodan)
„Aș fi vrut să fiu eleva dlui Grigore Leaua. Ce a citit despre adevăr dl Grigore Leaua, am făcut o epigramă: Noi cei mulți suntem plevușca,/ Dar ca să fim și noi tari,/ Când și când mai luăm pușca/ Să nu ne-nghită peștii mari.” (Safta Leaută)
„Subiectul lecturii de azi pot spune că are la bază un prag al realității și anume mitul biblic Iona. Ținând cont de faptul că omenirea se află între două universuri necunoscute pline de întuneric și anume acela al venirii pe pământ și acela al plecării de pe pământ. Tema principală este plină de întrebări și se numește cunoaștere. Este vorba de cunoașterea de sine și cunoașterea universului în care trăim. Între aceste două universuri există o întretăiere care duce la o dedublare a ființei umane. Cine sunt eu, cine suntem noi, dacă avem aceleași probleme, dacă privit din același unghi sau avem probleme, dacă privit din același unghi sau avem probleme diferite în funcție de gradul gradul de cunoaștere, de percepție din unghiul din care privim. Oricât de departe am merge în cunoaștere rămânem inevitabil prizonieri ai micului univers propriu ca ținuți de o atracție gravitațională. Tema de astăzi este deosebită și ține de gradul de înțelegere al fiecăruia. Felicitări pentru susținerea unei astfel de teme.” (Georgeta Iuga)
„Am fost uimit că această piesă a lui Marin Sorescu s-a prezentat la Paris și a epuizat toate biletele. În această piesă autorul a vrut să arate evoluția personajului Iona. Concluzia: Creatorul este adevărul suprem. Astronauții întorși din spațiu au declarat că singurul bun pentru omenire este pacea.” (Dumitru Bardaș)
„Dl prof. Grigore Leaua ne-a copleșit și de data aceasta prin personalitatea sa explozivă și prin multiplele informații, multe inedite pe care ni le-a oferit. Primul efect al lecturii D-sale este acela că mi-a indus dorința năvalnică de a citi Iona, înțelegând acum cât de sărac am fost. Iona este prezentat în căutarea adevărului inducând convingerea că a înțeles „Adevărul” ca persoană divină. Noi oamenii avem acces doar la frânturi de adevăr, dar adevărul suprem este doar Dumnezeu. Pentru a ajunge acolo, omul trebuie să caute adânc în sine însuși, sfâșiind straturile constanței sale, prin aceasta ajungând la o cunoaștere din ce în ce mai profundă.” (Laurențiu Turcu)
Sâmbătă, 03 iulie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului literar-artistic „Alexandru Sihleanu” va fi Mihai Doina. Vă așteptăm, cu drag!

Distribuie: